Admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului şi a avocatului ales, nu mai este posibilă, în condiţiile în care partea a înaintat la dosar o declaraţie de ratificare a mandatului, care a fost depusă anterior momentului pronunţării as

Admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului şi a avocatului ales, nu mai este posibilă, în condiţiile în care partea a înaintat la dosar o declaraţie de ratificare a mandatului, care a fost depusă anterior momentului pronunţării asupra excepției.

- art.86 şi art.177 Cod procedură civilă

Deşi procura specială nr. 4510/31.08.2017 depusă iniţial era una cu caracter general, prin declaraţia din data de 06.11.2019, reprezentantul legal al societății recurente a menţionat că l-a împuternicit pe soţul său, D., să reprezinte societatea în dosarul nr. xxxx/197/2019, ratificând practic actele îndeplinite de mandatar în acest dosar.

Cu toate acestea, instanța de fond a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului şi a avocatului ales, fără să facă referire la această declaraţie, care a fost depusă la dosar anterior momentului pronunţării asupra excepției iar potrivit art. 177 alin.3 Cod procedură civilă, actul de procedură nu este anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2708 din 11.06.2020, pronunțată în dosarul nr. xxxx/197/2019, Judecătoria Brașov a admis în parte acţiunea civilă formulată, astfel cum a fost precizată, de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 110.515,01 lei, cu titlu de chirie neachitată în perioada septembrie 2018-iulie 2019, şi penalităţile de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere, curse în perioada septembrie 2018-iulie 2019, începând cu data scadentă a fiecărei chirii restante din septembrie 2018-iulie 2019 şi până la data predării spaţiului din contractul de închiriere nr. 260/01.08.2018, respectiv data de 31.07.2019, respingând restul pretenţiilor.

A anulat cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional S.C. A. S.R.L., pentru lipsa calităţii de reprezentant pentru reclamanta reconvenţional.

A obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 4682,91 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 822/A din 25.05.2021, pronunțată în dosarul nr. xxxx/197/2019, Tribunalul Brașov – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins apelurile formulate de apelantele A. S.R.L. C. și S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2708/11.06.2020, pronunțate de Judecătoria Brașov, şi a respins cererile de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L. C., cât şi pârâta B. S.R.L..

Prin cererea de recurs formulată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecarea cauzei, admiterea apelului şi, în consecinţă, schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, a art. 1535 din Codul civil, privind daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, precum şi a art. 33 şi a art. 34 din contractul de închiriere nr. 260/01.08.2018, arătând că se impunea ca aceste texte să fie coroborate şi raportate la prevederile art. 10 din contract, şi că motivele reţinute de instanţa de apel, ca temeiuri ale deciziei pronunţate, sunt contradictorii.

În acest sens, recurenta-reclamantă a învederat că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 15.02.2019, sub numărul de dosar xxxx/197/2019, a solicitat rezilierea contractului de închiriere nr. 260/01.08.2018, ca urmare a neplăţii de către intimata-pârâtă a chiriei aferente perioadei septembrie 2018-decembrie 2018, astfel că aceasta este cea care se află în culpă procesuală, în sensul art. 34 din contract.

A precizat împrejurarea că, pe parcursul derulării procesului, intimata a predat spaţiul deţinut în chirie, încheindu-se între părţi şi un proces-verbal de predare-primire, şi că, în consecinţă, recurenta-reclamantă a renunţat la petitele privind rezilierea şi evacuarea, nu este de natură să afecteze caracterul datorat al penalităţilor de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data plăţii efective a acestuia.

Raportat la considerentul instanţei de apel că daunele-interese sub forma penalităţilor de întârziere/dobânzii legale penalizatoare puteau fi solicitate doar în ipoteza în care părţile nu ar fi prevăzut în contract un cuantum al daunelor moratorii, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă, de vreme ce, în art. 33 din contrat, s-a prevăzut obligaţia locatarului de a plăti chirie şi penalităţi de întârziere aferente doar până la data predării spaţiului, recurenta-reclamantă a arătat că penalităţile de întârziere au fost prevăzute de părţile contractante în art. 10 din contractul de închiriere, potrivit căruia, „neplata la termen a chiriei atrage o penalizare de 0,4% asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima care urmează aceleia când suma a devenit exigibilă”.

A menţionat că, în cadrul celui de-al cincilea petit al cererii de chemare în judecată, a solicitat, în temeiul acestor prevederi contractuale, obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere de 0,4%/zi de întârziere, calculate până la data plăţii debitului principal constând în chiria datorată până la data predării spaţiului, respectiv, 30.07.2019.

Având în vedere prevederile contractuale citate, recurenta-reclamantă a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, în aplicarea art. 1535 din Codul civil, raportat la art. 33 din contract, intimata-pârâtă datorează penalităţi de întârziere doar până la data predării spaţiului, recurenta subliniind că o astfel de interpretare are ca efect plafonarea penalităţilor de întârziere la cuantumul existent la data predării spaţiului, indiferent de momentul la care ar fi plătit debitul principal, ceea ce-i produce un însemnat prejudiciu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8, ale art. 453 şi  ale art. 476 din Codul de procedură civilă, precum şi dispoziţiile art. 1516 şi ale art. 1550 din Codul civil.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Recursul a fost legal timbrat, potrivit ordinului de plată aflat la fila 31 din dosar.

Pârâta B. S.R.L. a solicitat, prin cererea de recurs formulată în cauză, admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Criticând decizia pronunţată în apel, recurenta-pârâtă a susţinut, pe de o parte, că aceasta se întemeiază pe motive contradictorii şi străine de natura cauzei, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă, şi, pe de altă parte, că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

A arătat, în primul rând că, respingând motivul de apel ce viza dispoziţia prin care instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii domnului D., de reprezentant al societăţii intimate, tribunalul a ignorat prevederile art. 86 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.”

Or, pentru termenul de judecată din 02.09.2019, societatea a depus la dosar procura nr. 4510 din 31.08.2017, prin care D. a fost mandatat, printre altele, să reprezinte societatea şi în instanţa de judecată, iar, la termenul din 06.11.2019, a depus declaraţia autentificată sub nr. xxxx, de B.N.P. E., prin care administratorul de drept al societăţii atestă că, în baza mandatului anterior, l-a împuternicit pe D. să reprezinte societatea inclusiv în dosarul nr. xxxx/197/2019 al Judecătoriei Brașov, ceea ce echivalează, în mod implicit, cu o ratificare a demersurilor judiciare întreprinse de acesta.

Raportat la considerentul instanţei de apel că mandatul dat prin procura nr. 4510 din 31.08.2017 trebuia să conţină numărul de dosar în care mandatarul urma să reprezinte societatea, recurenta-pârâtă a susţinut că este ilogic, în condiţiile în care, la acea dată, nu era încheiat contractul de închiriere, nu exista niciun litigiu între părţi şi nici prezentul dosar.

A subliniat că, deşi a făcut trimitere la dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură civilă, ce reglementează „mandatul general”, instanţa de apel s-a referit, în concret, la condiţiile mandatului judiciar, care, indiferent că este dat unui mandatar care nu este avocat sau unui avocat, trebuie să îmbrace forma unei procuri speciale. Ca urmare, instanţa a folosit argumente ce vizează mandatul special, spre a înlătura un mandat general ce făcea obiectul analizei în cauză, ceea ce face ca aceste considerente să fie străine de natura pricinii.

De asemenea, raportat la considerentul instanţei de apel că nu poate fi primită apărarea potrivit căreia mandatul special era necesar doar pentru formularea cererii reconvenţionale, recurenta-pârâtă a subliniat că acesta este în contradicţie cu motivul de apel respins, în care erau invocate efectele unui mandat general prin care s-a recunoscut şi prerogativa reprezentării în instanţă, în cazul unor litigii născute ulterior acordării mandatului.

Pe de altă parte, recurenta a învederat că instanţa de apel a ignorat faptul că actele de procedură au fost efectuate de D., prin avocat. Or, acesta, chiar şi în lipsa mandatului existent, putea gera afacerile societăţii, angajând avocat.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a susţinut că anularea actelor de procedură, la data de 22.01.2020, după ce instanţa a cunoscut împrejurările cauzei, este nelegală.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă a criticat dispoziţia prin care instanţa de apel a respins motivul de apel referitor la încetarea de drept a contractului, în temeiul art. 1818 din Codul civil, reţinând faptul că locatarul a încheiat contractul şi a preluat bunul cunoscând starea acestuia de degradare, precum şi dispoziţiile art. 21 din contract, care stipulează că locatorul nu răspunde de viciile apărute, dacă locatarul nu le-a reclamat.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de apel în motivarea acestei soluţii, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a făcut o aplicare greşită a regulilor de drept material ce izvorăsc din prevederile art. 17, art. 18 şi ale art. 21 din contract, menţionând totodată că nu corespunde adevărului faptul că, în calitate de locatar, nu a reclamat starea necorespunzătoare a bunului predat. A precizat că a reclamat starea bunului şi a solicitat acordarea unui termen de graţie pentru plata chiriei, până când bunul urma a fi reparat, precum şi acordarea sprijinului în vederea legalizării existenţei construcţiei închiriate, iar lipsa de reacţie a locatorului nu-l poate exonera de obligaţiile prevăzute de lege şi pe care şi le-a asumat prin contractul încheiat.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a motivului de apel întemeiat pe prevederile art. 11 din contractul de închiriere, referitor la rezilierea de drept a contractului, prin acordul părţilor, fără somaţie, punere în întârziere sau judecată, recurenta-pârâtă a susţinut că aceasta este rodul răstălmăcirii de către instanţa de apel a prevederilor contractuale menţionate, instanţa întemeindu-şi în mod greşit soluţia pe faptul că locatorul nu a uzat de prevederile art. 11, pentru a rezilia contractul. În aceste condiţii, a apreciat că soluţia este nemotivată, iar, pe de altă parte, considerentul invocat este străin de natura pricinii.

În drept, a invocat art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.

Nu a formulat cereri în probaţiune.

Recursul a fost legal timbrat, potrivit chitanţei aflate la fila 39 din dosar.

În apărare, ambele părţi au depus întâmpinare.

Prin întâmpinarea formulată faţă de recursul declarat de pârâta B. S.R.L., intimata-reclamantă A. S.R.L. C. a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Combătând motivul de recurs referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii domnului D. de reprezentant al societăţii pârâte, recurenta-reclamantă a susţinut că admiterea excepţiei invocate din oficiu de prima instanţă a avut la bază înscrisurile depuse la dosar până la data de 22.01.2020.

A precizat că declaraţia autentificată sub nr. xxxx din 06.11.2019, prin care administratorul F. ratifică demersurile efectuate de D., în calitate de mandatar, şi de avocatul ales, şi prin care îl împuterniceşte pe D. să reprezinte societatea în judecată, a fost depusă după ce instanţa de fond a dispus anularea actelor de procedură. În consecinţă, a susţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 84 din Codul de procedură civilă.

A apreciat totodată ca fiind lipsită de relevanţă apărarea recurentei-pârâte, potrivit căreia, mandatul a fost dat în 31.08.2017, iar cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată, pe rolul instanţei, la data de 15.02.2019, atâta timp cât, acesta este unul general, neprecizându-se natura actului şi obiectul uneia dintre obligaţiile principale, iar mandatarul poate să efectueze, conform art. 2016 din Codul civil, doar acte de conservare şi de administrare.

Aşadar, a arătat că nu se poate vorbi despre înlăturarea unui mandat general, prin argumente proprii mandatului special, atâta timp cât, în procura nr. 4510/31.08.2017, nerevocată, eliberată de Societatea Profesională Notarială E., nu s-a menţionat numărul de dosar în care mandatarul urma să reprezinte societatea, argumentul reţinut de instanţa de apel nefiind străin de natura pricinii.

Raportat la motivul de recurs referitor la faptul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1818 din Codul civil,  intimata-reclamantă a susţinut că, în mod corect, instanţa a apreciat că locatarul şi-a asumat încheierea contractului şi a preluat spaţiul, deşi, potrivit procesului-verbal încheiat cu această ocazie, spaţiul se afla în stare de degradare.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, prin întâmpinarea formulată faţă de recursul reclamantei A. S.R.L. C., respingerea acestuia, ca nefondat.

A susţinut că, deşi, în motivarea recursului declarat în cauză, recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că singura vinovată de deteriorarea relaţiilor contractuale este intimata locatară, care nu şi-a îndeplinit culpabil obligaţia de a plăti întocmai şi la timp chiria, în realitate, neplata chiriei a fost determinată de nerespectarea de către creditor a propriilor sale obligaţii, precum: obligaţia de a-i asigura locatarului liniștita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locațiunii; obligaţia de a menţine bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locațiunii; obligaţia de a efectua toate reparaţiile necesare pentru menţinerea bunului în stare corespunzătoare de întrebuinţare pe toată durata locațiunii.

A subliniat că aceste obligaţii, ce derivă din dispoziţiile art. 1786 şi ale art. 1788 din Codul civil au fost inserate şi în prevederile art. 17, ale art. 18 şi ale art. 21 din contractul de închiriere încheiat, astfel că suma pretinsă de recurenta-reclamantă este nedatorată.

Concluzionând, a susţinut că originea exclusivă a litigiului o reprezintă închirierea unui imobil deteriorat, care nu putea răspunde cerinţelor locațiunii convenite, ceea ce, în lumina art. 1534 alin. 2 din Codul civil, reprezintă, pentru locatar, o cauză de exonerare de la plata despăgubirilor solicitate de recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. C. a formulat răspuns la întâmpinare, în cadrul căruia, a menţionat, raportat la apărările intimatei-pârâte, că, în cauză, contractul de închiriere s-a încheiat în urma achiziţionării de către intimată a caietului de sarcini şi a adjudecării spaţiului de către aceasta, prin oferirea celui mai mare preţ.

În recurs, nu au fost administrate alte probe noi.

Verificând hotărârea atacată, în limitele cererilor de recurs şi în raport cu probele administrate în faţa instanţelor de fond, Curtea reţine următoarele:

În ce priveşte cererea de recurs formulată de către recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L., aceasta a fost întemeiată, în mod formal, pe existența motivului de casare stabilit de art.488 pct.8 Cod procedură civilă, potrivit căruia:

,,ART. 488

Motivele de casare

(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

În acest context, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, instanţele de fond şi de apel sunt îndrituite să stabilească efectiv situaţia de fapt pe baza administrării probatoriilor, iar instanţa de recurs verifică numai dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă  privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalități numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanțial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părți, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului (Decizia nr.683/2019 – secţia a II-a civilă).

În speţă, pretenţiile reclamantei au vizat plata în continuare a penalităţilor de întârziere convenite în contract, potrivit dispoziţiilor art. 1535 Cod civil, până la data plăţii efective a debitului, însă instanţa de apel a reţinut în mod corect că potrivit dispoziţiilor art.33 din contract, penalităţile convenite de  părți putea fi plătite până la data predării sau a evacuării din spaţiu.

Într-adevăr, art.10 din contract prevede cuantumul penalităţilor de întârziere, însă aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale art.33, care limitează momentul până când se poate pretinde plata acestor penalităţi convenţionale.

Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că dacă pârâta a eliberat spaţiul dar nu plăteşte chiria, nu ar mai putea pretinde penalităţi de întârziere până la momentul plăţii efective, se constată că potrivit dispoziţiilor art.1535 Cod civil, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul prevăzut de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.

Aşadar, în cazul în care penalităţile de întârziere convenite de părţi au fost limitate numai până la data predării sau a evacuării din spaţiu, însă debitorul nu plăteşte debitul nici după acest moment, creditorul poate pretinde, în temeiul textului de lege menţionat, plata daunelor moratorii în cuantumul prevăzut de lege, respectiv dobânda legală penalizatoare, de vreme ce clauza penală şi-a încetat efectele prin părăsirea spaţiului de către debitor.

Pentru toate aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat în cauză de către recurenta reclamantă.

În ce priveşte recursul declarat de către pârâta S.C. B. S.R.L., deşi acesta a fost întemeiat în mod formal pe dispoziţiile art.488 pct.6 şi pct.8 Cod procedură civilă, instanţa de recurs  constată că în realitate sunt incidente prevederile art.488 alin.1 pct. 5 Cod procedură civilă, potrivit cărora:

,,ART. 488

Motivele de casare

(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.”

Aşadar, în condiţiile în care recurenta a invocat în principal încălcarea unor norme de drept procesual, respectiv a prevederilor art. 86 şi art. 177 Cod procedură civilă, nefiind vorba  de norme de drept material, iar soluţionarea cererii sale reconvenţionale s-a făcut în temeiul unei excepţii de procedură, fiind admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant de instanța de fond, Curtea va realiza o corectă încadrare a motivelor de recurs şi le va analiza din perspectiva textului de lege amintit.

În acest context, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

În speţă, instanţa de apel a reținut că s-a depus la dosarul de fond procura specială nr. 4510/31.08.2017 eliberată de SOCIETATEA PROFESIONALĂ NOTARIALĂ E. prin care  D., în calitate de asociat, a fost împuternicit de administratorul societății, F., să reprezinte societatea recurentă, printre altele, în fața instanței de judecată.

S-a mai reţinut că prin declarația depusă la fila 110 din dosar, emisă în data de 06.11.2019 de SOCIETATEA PROFESIONALĂ NOTARIALĂ E., ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, D. a fost împuternicit de F. să reprezinte societatea în dosarul xxxx/107/2019, însă s-a susţinut că aceasta și-a însușit actele de procedură îndeplinite de mandatarul D. în acest dosar, după ce instanța de judecată a dispus anularea acestora.

Totuşi, se constată că declaraţia emisă în data de 06.11.2019 a fost depusă pentru termenul de judecată din data de 13.11.2019, termen la care instanţa de fond a amânat cauza iar la termenul de judecată din data de 22.01.2020, instanţa de fond a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului şi a avocatului ales, pe care a admis-o.

Astfel, deşi este adevărat că procura specială nr. 4510/31.08.2017 depusă iniţial era una cu caracter general, prin declaraţia din data de 06.11.2019, reprezentantul legal al  societății recurente a menţionat că l-a împuternicit pe soţul său, D., să reprezinte societatea în dosarul nr. xxxx/197/2019, ratificând practic actele îndeplinite de mandatar în acest dosar.

Cu toate acestea, instanța de fond a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului şi a avocatului ales, fără să facă referire la această declaraţie, care a fost depusă la dosar anterior momentului pronunţării asupra excepției iar potrivit art.177 alin.3 Cod procedură civilă, actul de procedură nu este anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.

În consecinţă, conform dispoziţiilor art.496 alin.2 raportat la cele ale art.498 alin.1 Cod procedură civilă, se impune admiterea cererii de recurs declarate de recurenta B. S.R.L., casarea  în parte a hotărârii apelate în ce priveşte soluţionarea apelului declarat de  B. S.R.L. şi reţinerea cauzei în vederea soluţionării acestui apel.

În rejudecare, se va constata faptul că instanţa de fond a soluţionat în mod greşit cererea reconvențională introdusă de către apelanta pârâtă, anulând-o ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, ţinând cont de considerentele expuse pe larg cu ocazia analizării recursului introdus de această parte.

În consecinţă, în raport de prevederile art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă şi de faptul că instanţa de fond a soluţionat cererea reconvențională fără a intra în cercetarea fondului iar apelanta pârâtă nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, se impune admiterea cererii de apel, anularea în parte a sentinţei apelate în ce priveşte soluţia data cererii reconvenţionale şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru judecarea în fond a cererii reconvenţionale introduse de către S.C. B. S.R.L..

Domenii speta

Spete similare