Dreptul de preemţiune al chiriaşilor este incident numai în cazul celor care deţineau un contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995.

Dreptul de preemţiune al chiriaşilor este incident numai în cazul celor care deţineau un contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995.

- Art. 43 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, art. 9 din legea nr. 112/1995, art. 6 din H.G. nr. 20/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995

Prin intermediul Deciziei nr.81/2017, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe lângă dreptul de preempţiune, chiriaşii au şi dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare.

Aşadar, instanţa supremă a precizat că pe lângă dreptul de preemţiune stabilit de art. 42 alin. 3 din Legea nr.10/2001, chiriaşii au şi dreptul a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe care nu s-au restituit persoanelor îndreptăţite, însă acest drept trebuie exercitat potrivit legislaţiei în vigoare, adică în condiţiile stabilite de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

În acest sens, potrivit art. 6 din H.G. nr.20/1996, dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art.9 din lege, îl au numai chiriaşii, care având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.

Or este necontestat faptul că recurenta reclamantă nu îndeplinea această condiţie, respectiv nu era titularul unui contract de închiriere, la data intrării în vigoare a Legii  nr.112/1995.

Deliberând asupra recursului civil de faţă, a constatat următoarele:

Prin decizia civilă nr. 525/A din data de 21 aprilie 2021, pronunţată în dosarul civil nr. xxxxx/197/2019, Tribunalul Brașov – Secţia I Civilă a respins cererea de apel formulată de apelanta A., în contradictoriu cu intimații S.C. B. S.R.L., Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., și Municipiul C., reprezentat legal prin primar, împotriva sentinței civile nr. 10174/21.12.2020, pronunțate de Judecătoria Brașov, în dosarul nr. xxxxx/197/2019, pe care a păstrat-o.

A respins apelul incident promovat de apelantul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., împotriva aceleiași hotărâri.

A obligat apelanta să plătească suma de 2085 de lei, reprezentând diferență de taxă judiciară de timbru datorată pentru judecarea cererii în primă instanță.

A dispus comunicarea hotărârii către organul fiscal competent să urmărească îndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal reclamanta A., solicitând, în contradictoriu cu intimaţii S.C. B. S.R.L. C. şi Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice şi Municipiul C., prin Primar, admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate, rejudecarea procesului de către instanţa de recurs şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.

În motivarea cererii de recurs, a arătat că hotărârea ce face obiectul recursului a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, a art. 1165, art. 1730, art. 1739, art. 43 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 9 din legea nr. 112/1995, precum şi a cerinţei imperative a nediscriminării.

Criticând decizia instanţei de apel, recurenta a susţinut că incertitudinea cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuieşte, în calitate de chiriaş, nu-i poate afecta cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care această situaţie îi este exterioară, iar dumneaei a chemat în judecată atât proprietarul tabular al imobilului, care este Statul Român, cât şi pe cel extratabular, care este Municipiul C., precum şi pe administratorul bunului, B. S.R.L. C., cu care a încheiat contractul de închiriere.

A subliniat, în acest context, că nu i se poate impune identificarea şi indicarea proprietarului imobilului, o asemenea sarcină fiind disproporţionată, potrivit legii şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că autorităţile  publice au obligaţia de a-şi apăra drepturile, pentru a nu pune cetăţeanul în situaţia de a identifica, în lipsa unor mijloace legale eficiente, dacă o instituţie a statului îşi îndeplineşte ori nu obligaţiile legale.

În aceste condiţii, recurenta a susţinut că instanţei de judecată îi revenea sarcina de a rezolva incidentul determinării proprietarului, în raport cu legea şi probele administrate.

A precizat că, în opinia sa, proprietarul imobilului este U.A.T. Municipiul C., culpa neînscrierii dreptului său în cartea funciară revenindu-i acesteia în mod exclusiv şi neputând-i fi imputată recurentei, pentru a-i fi respinsă acţiunea promovată.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că instanţa de fond şi cea de apel au omis dispoziţiile H.C.L. nr. 423 din 31 iulie 2020, potrivit cărora, „locuinţele aflate în administrarea Societăţii S.C. B. S.R.L., care nu au fost restituite în natură în urma aplicării prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au fost restituite în natură şi care nu fac obiectul acordării în compensare în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, care nu fac obiectul vreunui litigiu pe rolul instanţelor de judecată, care nu fac parte din domeniul public al Municipiului C. şi pentru care este înscris în C.F. dreptul de proprietate al Municipiului C., libere de orice sarcini, pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere, cu respectarea, exclusiv, a prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi ale H.G. nr. 20/1996, cu modificările şi completările ulterioare”.

A învederat că toate condiţiile prevăzute în aceste dispoziţii sunt îndeplinite în cauză, trimiterea la Legea nr. 112/1995 şi la H.G. nr. 20/1996 vizând exclusiv condiţiile de preţ, iar dreptul de proprietate al Municipiului C. poate fi înscris uşor în cartea funciară, în temeiul hotărârii evocate, în condiţiile în care Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, îl recunoaşte.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că distincţiile făcute de instanţa de apel cu privire la data închirierii şi durata acesteia nu sunt prevăzute de lege. În plus, a precizat că este chiriaşă a B. S.R.L. de mai mulţi ani, în condiţiile în care, anterior, a deţinut în chirie un alt imobil, în privinţa căruia, a existat un litigiu judecătoresc ce s-a finalizat printr-o înţelegere amiabilă, ca urmare a încheierii contractului de închiriere actual, contract ce constituie temeiul cererii ce face obiectul prezentului dosar. În locul vechii locuinţe, i-a fost închiriată cea actuală, pe care doreşte să o cumpere.

În consecinţă, a apreciat că refuzul vânzării acesteia, cu motivarea lipsei dreptului, în raport cu împrejurarea inexistenţei contractului de închiriere la data apariţiei Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001, este unul nejustificat şi subiectiv.

A susţinut totodată că, prin acest refuz, a fost discriminată, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie cu dumneaei, dar cărora li s-au vândut imobilele deţinute în chirie, astfel că refuzul contravine dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Constituţia României şi dispoziţiilor art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Protocolul 12 la Convenţie, precum şi jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.

În drept, a invocat art. 483, art. 485-490, art. 496 alin. 2, raportat la art. 498 din Codul de procedură civilă.

Nu a formulat cereri în probaţiune.

Recursul a fost legal timbrat, potrivit chitanţei aflate la fila 22 din dosar.

În cauză, au formulat întâmpinare intimaţii-pârâţi Municipiul C., prin Primar, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice C., şi B. S.R.L.

Intimatul Municipiul C., prin Primar, a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

În acest sens, a arătat că, prin decizia nr. 1085/25.02.2010, pronunţată în dosarul nr. xxx/35/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 6 din H.G. nr. 20/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995, modificată şi completată prin H.G. nr. 11/2007, conform cărora, „dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii”.

În privinţa dispoziţiilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, la care se face trimitere în art. 6 din H.G. nr. 20/1996, intimatul a arătat că acestea au fost edictate ca urmare a unei nevoi sociale de apărare a drepturilor sociale ale chiriaşilor care locuiau în acele apartamente la momentul intrării în vigoare a legii. Condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru cumpărarea acestor apartamente, erau ca imobilele să aibă destinaţia de locuinţe, preluate de stat cu titlu; să nu fi fost restituite în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora; titularul cererii de cumpărare să fi avut calitatea de chiriaş la momentul apariţiei legii; să fi expirat termenul de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Raportat la aceste dispoziţii, intimatul a subliniat că ceea ce contează este existenţa calităţii de chiriaş la momentul apariţiei legii, respectiv, în decembrie 1995, astfel că raportarea calităţii de chiriaş la o altă dată, după cum solicită recurenta, nu poate fi acceptată.

A precizat că, spre deosebire de Legea nr. 85/1992, în cazul căreia, beneficiarului facultăţii de a cumpărării corespunde obligaţia corelativă a statului de a vinde, obligaţia fiind una in rem, în raport de natura obiectului, respectiv, locuinţă construită din fondurile unităţilor economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii, în cazul Legii nr. 112/1995, obligaţia de vânzare este una in personam, derivată din calitatea de chiriaş la data apariţiei legii.

În drept, a invocat art. 205 din Codul de procedură civilă.

Nu a formulat cereri în probaţiune.

Intimatul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice C., a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului declarat în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

În motivarea excepţiei invocate, intimatul a arătat că, în cauză, Municipiul C. este cel care deţine calitatea de proprietar al imobilului a cărui cumpărare o solicită recurenta. În acest sens, intimatul Statul Român a invocat decizia nr. 1195 din 03.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Brașov, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Hotărârea Consiliului Local C. nr. 241/2005, şi poziţia procesuală a recurentei care, prin cererea modificatoare de acţiune din data de 20.07.2020, a chemat în judecată şi Municipiul C., prin primar, tocmai în virtutea calităţii sale de proprietar al imobilului.

Pe fondul cauzei, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a susţinut că transformarea recurentei din chiriaş al unei locuinţe de stat, în creditor al obligaţiei de vânzare, după numai o lună de zile de la încheierea contractului de închiriere, nu are nicio legătură cu principiile şi măsurile pe care Legea nr. 112/1995 şi, ulterior, Legea nr. 10/2001 le-au instituit pentru protecţia socială a chiriaşilor, printre care, dreptul de a cumpăra locuinţa deţinută în chirie.

Pe de altă parte, a arătat că, având în vedere Hotărârea Consiliului Local C. nr. 320/2010, pct. II), neabrogarea art. 6 din H.G. nr. 20/1996 şi practica instanţelor, problematica îndreptăţirii recurentei-reclamante la cumpărarea imobilului pe care îl deţine în chirie este încă  la aprecierea instanţei.

Intimata B. S.R.L. a solicitat, prin întâmpinarea formulată faţă recursul reclamantei A., respingerea acestuia, ca neîntemeiat, şi, pe cale de consecinţă, păstrarea deciziei atacate, ca fiind corectă, legală şi la adăpost de orice critică.

În acest sens, a arătat, cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului – construcţie, obiect al litigiului, că, în baza H.C.L. nr. 241/2005 şi a H.C.L. nr. 368/2018, Societatea B. S.R.L. a întreprins la O.C.P.I. C. demersurile legale şi necesare pentru înscrierea în evidenţele de carte funciară a dreptului de proprietate privată a Municipiului C., asupra acestuia.

Raportat la  susţinerile recurentei cu privire la îndeplinirea condiţiilor de cumpărare a imobilului pe care îl deţine în chirie, intimata a precizat că, prin H.C.L. al Municipiului C. nr. 423/31.07.2021, prin care a fost abrogată şi H.C.L. nr. 320/2010, republicată, şi care exprimă voinţa proprietarului - Municipiul C. - în ceea ce priveşte vânzarea imobilelor pe care le deţine în proprietate, în sensul imobilele care sunt libere de sarcini pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere, cu respectarea, exclusiv, a prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi ale H.G. nr. 20/1996, cu modificările şi completările ulterioare. Or, respectarea exclusiv a prevederilor Legii nr. 112/1995, presupune tocmai condiţia pe care trebuie să o îndeplinească chiriaşul care doreşte să cumpere locuinţa proprietatea Municipiului C., şi anume, de a fi avut calitatea de chiriaş în acel imobil, la data apariţiei Legii nr. 112/1995.

În cauză, recurenta-reclamantă nu îndeplineşte această condiţie, motiv pentru care este nejustificată obligarea Municipiului C. la înstrăinarea proprietăţii sale.

În privinţa criticilor recurentei, referitoare la distincţiile făcute de instanţă cu privire la data închirierii şi durata acesteia, intimatul le-a apreciat ca fiind corecte şi necesare în analizarea cererii recurentei-reclamante de a cumpăra imobilul în litigiu, având în vedere dispoziţiile cuprinse la art. 9 din Legea nr. 112/199.

Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a recunoscut dreptul de cumpărare numai în favoarea chiriaşilor care aveau contract de închiriere la momentul intrării în vigoare a legii şi ocupau efectiv imobilul a cărei cumpărare o solicită. Or, recurenta-reclamantă nu era, la data adoptării Legii nr. 112/1995, chiriaş al Statului Român, în nicio altă locuinţă, deci nici în cea care constituie obiectul litigiului. Aceasta a devenit chiriaş în imobilul din Municipiul C., str. D. nr. x, judeţul C. doar în anul 2019, odată cu încheierea contractului de închiriere nr. xxxx, în condiţii de chirie subvenționată.

Recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi, în care a reiterat, în esenţă, susţinerile din cererea de recurs.

Intimatul Municipiul C., prin Primar, a formulat, la rându-i, răspuns faţă de întâmpinările intimaţilor Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, şi B. S.R.L., prin care a arătat că achiesează la apărările acestora.

La termenul de judecată din data de 13.01.2022, instanţa de recurs a respins ca inadmisibilă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru motivele expuse în încheierea de la acel termen.

În recurs, nu au fost administrate alte cereri noi.

Verificând hotărârea atacată, în limitele cererii de recurs, precum şi în raport cu probele administrate în faţa instanţelor de fond, Curtea constată că cererea de recurs nu este fondată.

Astfel, cererea de recurs a fost întemeiată, în mod formal, pe existența motivului de casare stabilit de art.488 pct.8 Cod procedură civilă, potrivit căruia:

,,ART. 488

Motivele de casare

(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

În acest context, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitate numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, instanţele de fond şi de apel sunt îndrituite să stabilească efectiv situaţia de fapt pe baza administrării probatoriilor, iar instanţa de recurs verifică numai dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalități numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanțial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părți, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului (Decizia nr.683/2019 – secţia a II-a civilă).

În speţă, recurenta reclamantă şi-a întemeiat în principal acţiunea pe dispoziţiile art.42 alin.1 şi 3 din Legea nr.10/2001 raportate la cele ale art. 9 din Legea nr.112/1995.

Instanţa de fond a reţinut că potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001,  „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali”, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, „imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune”.

Conform dispozițiilor art. 42.1 lit. B din H.G. nr. 250/2007, „pentru imobilele cu destinația de locuințe, care nu s-au restituit în natură, deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași, însă această înstrăinare se va face potrivit legislației în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, și Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare (…)”.

Prin intermediul Deciziei nr.81/2017, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe lângă dreptul de preempţiune, chiriaşii au şi dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare.

Aşadar, instanţa supremă a precizat că pe lângă dreptul de preemţiune stabilit de art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, chiriaşii au şi dreptul a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe care nu s-au restituit persoanelor îndreptăţite, însă acest drept trebuie exercitat potrivit legislaţiei în vigoare, adică în condiţiile stabilite de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

În acest sens, potrivit art.6 din H.G. nr. 20/1996, dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriaşii, care având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.

Or este necontestat faptul că recurenta reclamantă nu îndeplinea această condiţie, respectiv nu era titularul unui contract de închiriere, la data intrării în vigoare a Legii  nr.112/1995.

Deşi recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile H.C.L. nr. 243/21 iulie 2020, adoptată de Consiliul Local C., se constată că şi aceste prevederi stabilesc faptul că locuinţele aflate în administrarea Societăţii S.C. B. S.R.L., care nu au fost restituite în natură în urma aplicării prevederilor Legii nr. 112/1995,, care nu au fost restituite în natură şi care nu fac obiectul acordării în compensare în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu fac obiectul vreunui litigiu pe rolul instanţelor de judecată, care nu fac parte din domeniul public al Municipiului C. şi pentru care este înscris în C.F. dreptul de proprietate al Municipiului C., libere de orice sarcini, pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere, cu respectarea, exclusiv, a prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi ale H.G. nr. 20/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, se face din nou trimitere la încheierea vânzării numai în condiţiile Legii  nr.112/1995 şi ale H.G. nr. 20/1996 iar această trimitere nu se referă exclusiv la condiţiile de preţ, cum afirmă recurenta, întrucât textul din cuprinsul H.C.L. nr. 243/21 iulie 2020 nu face o astfel de distincţie, ci se referă în mod expres la toate condiţiile stabilite de actele normative menţionate.

În ce priveşte situaţia dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, se constată că această chestiune nu influenţează hotărârea pronunţată în cauză, cât timp s-a constatat anterior că nu este îndeplinită o altă condiţie impusă de lege, respectiv existenţa unui contract de închiriere, la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995.

De asemenea, referitor la pretinsa discriminare a apelantei în raport cu situaţia altor persoane cărora li s-ar fi vândut imobilul, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-si găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă (vezi CEDH, 18 februarie 1991, Fredin c/Suede, parag.60, 23 iunie 1993, Hoffman c/Autriche, parag.31, 28 septembrie 1995, Spadea et Scalambrino c/Italie, 22 octombrie 1996 Stubbingsetautresc/Royaume-Uni, parag.75).

În speţă, recurenta reclamantă nu a dovedit faptul că în cazul unor persoane titulare ale unor contracte de închiriere şi aflate în situaţii identice cu reclamanta, s-ar fi dispus obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.

În faza apelului, recurenta a depus două hotărâri judecătorești cu titlu de practică judiciară, însă verificând evidențele informatice cu privire la situaţia acestor hotărâri, se constată că soluţia pronunţată în dosarul nr. xxxxx/197/2019 nu este definitivă, dosarul fiind în faza recursului, iar situaţia reclamantei din dosarul nr. xxxx/197/2019 nu este identică cu cea a reclamantei din prezentul dosar, instanţele de judecată reţinând că reclamata ocupa imobilul de mai mult timp, prin intermediul căilor de atac exercitate în acea cauză punându-se în discuţie numai calitatea procesuală pasivă a Statului român.

Pe de altă parte, în Cauza Albu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie, iar în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie, a considerat că acesta nu este necesar să fie examinat separat, având în vedere constatările pentru care s-a considerat că nu a fost încălcat principiul securităţii juridice în cauzele reclamanţilor. S-a reţinut că posibilitatea existenţei unei jurisprudenţe neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie naţională.

Curtea Europeană a mai observat însă că reclamanţii au beneficiat de proceduri în contradictoriu, în cadrul cărora au avut posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi formula apărarea în deplină libertate, argumentele lor fiind examinate corespunzător de instanţe.

Aşadar, instanţa de control judiciar constată că pronunţarea unor soluţii diferite de către instanţele de judecată ca urmare a interpretării unor prevederi legale, nu poate da naştere unei situaţii discriminatorii.

Pentru toate aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat în cauză de către recurenta reclamantă şi va menţine hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare