Drept civil. Actualizare cu rata inflaţiei sau dobânzi a sumelor stabilite cu titlul de despăgubiri în baza Legii nr. 165/2013

- art. 21 alin. 9 din Legea nr. 165/2013

Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale, precum și dispozițiile Legii nr. 165/2013, se reține că legiuitorul român, acționând în marja de apreciere ce i-a fost recunoscută, nu a prevăzut actualizarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, în timpul regimului comunist.

Asupra cauzei de faţă:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, sub numărul de dosar xxxxx/3/2019, reclamantele, A. și B., reprezentate de mandatarul C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA NAȚONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, obligarea acestora la acordarea indicelui de inflaţie pentru suma datorată, ca urmare a stabilirii dreptului de a fi compensată valoarea proprietăţii în puncte, conform deciziei de compensare nr. 19325/28.03.2018, ori acordarea de dobânzi legale sau actualizarea sumei, prin raportare la valoarea monedei euro.

Prin sentinţa civilă nr. 597 din data de 03.07.2020, pronunţată în dosarul nr. xxxxx/3/2019, Tribunalul București - Secţia a V-a Civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, invocată de instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 187/S din 12.11.2020, pronunţată în dosarul nr. xxxxx/3/2019, Tribunalul Brașov - Secţia I Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., ambele, prin mandatar C., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

În favoarea reclamantelor, pârâta, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a emis decizia de compensare nr.19325 din data de 28.03.2018, prin care au fost acordate 4696786 de puncte.

În art. 3 al deciziei menţionate, s-a specificat că aceasta poate fi valorificată în condiţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Ulterior, reclamantele s-au adresat pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând actualizarea creanţelor cu indicele de inflaţie şi plata dobânzilor aferente sumei stabilite cu titlu de despăgubiri.

Prin acţiunea civilă formulată, reclamantele nu au contestat decizia de compensare, ci au solicitat acordarea indicelui de inflaţie, pentru suma stabilită, sau dobânzi şi actualizarea sumei, prin raportare la cursul leu-euro, sumă pretinsă, în temeiul art. 1385 din Codul civil, de la pârâtele indicate în cererea de chemare în judecată.

Faţă de solicitările formulate şi de temeiul legal invocat, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Cu privire la fondul litigiului, instanţa a reținut următoarele:

Prin decizia de compensare nr.19325 din 28.03.2018, s-au acordat reclamantelor despăgubiri, sub formă de puncte, pentru imobilul preluat de stat, de la antecesorii acestora, şi care nu mai poate fi restituit în natură, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. 1 lit. a şi b, art. 21 şi art. 25 din Legea nr. 165/2013.

Prin Legea nr. 165/2013, se reglementează sistemul de compensare prin puncte, aplicabil în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu mai este posibilă.

Prin această lege, nu a fost reglementată vreo modalitate de actualizare a sumei stabilite cu titlu de despăgubiri sau acordarea de dobânzi.

Reclamantele au invocat, în susţinerea cererii de chemare în judecată, prevederile art. 1385 din Codul civil, conform cărora: prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Legea nr.165/2013 prevede cum se repară prejudiciul în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu mai este posibilă, fără a stabili actualizarea despăgubirilor acordate cu rata inflaţiei, acordarea de dobânzi sau actualizarea raportat la cursul leu-euro.

Despăgubirile se acordă conform legii speciale, prioritatea acesteia fiind impusă de principiul specialia generalibus derogant.

În cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condiţiile în care Statul Român a acceptat să restituie proprietăţile sau să repare prejudiciile produse prin preluarea abuzivă a imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, legiuitorul nu a optat pentru acordarea de dobânzi sau actualizări ale sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 1 din Protocolul 1, invocat, în cauză, de către reclamate, nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe.

Reclamantele nu au contestat despăgubirea stabilită prin decizia de compensare, ci au solicitat actualizarea acesteia, la data executării.

Prin Decizia nr. 686/2014 a Curţii Constituționale, s-a reţinut că, prin neactualizarea sumelor eferente punctajului, legiuitorul a implementat o măsură echivalentă unei plafonări a valorii despăgubirilor stabilite în condiţiile Legii nr. 165/2013, însă aceasta se încadrează în marja de apreciere a statului în alegerea măsurilor de reparaţie şi îndeplineşte exigenţele stabilite prin hotărârea CEDO, pronunțată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Tot în această decizie, s-a stabilit că un asemenea tratament juridic constituie, prin natura sa, o limitare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 44 din Constituţie, însă această limitare este justificată pentru păstrarea unui just echilibru între cerinţele de interes general referitoare la funcţionalitatea sistemului de despăgubire şi protecţia dreptului individului.

Pârâtele au atribuţii stabilite prin Legea nr. 165/2013 şi normele de aplicare a acesteia. Ele au stabilit despăgubirile cuvenite reclamantelor în conformitate cu prevederile legii speciale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 165/2013, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, deţinătorul poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar. El poate solicita, anual, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor. Sumele din titlurile de plată se plătesc de Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 180 zile de la emitere.

Astfel este reglementată modalitatea de executare a deciziei de compensare, iar reclamantele nu au susţinut că au urmat această procedură şi că nu au fost respectate termenele impuse de aceasta, pentru a justifica producerea unui prejudiciu prin întârzierea la plată, prejudiciu ce ar putea fi reparat conform dreptului comun invocat.

Împotriva sentinţei civile nr.187/S din data de 12.11.2020, pronunţate de Tribunalul Braşov, au declarat apel, în termen legal, reclamantele A. și B., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, astfel cum a fost precizată, în sensul obligării pârâtelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, la acordarea indicelui de inflaţie pentru suma datorată, ca urmare a stabilirii dreptului de a fi compensată valoarea proprietăţii în puncte, conform deciziei de compensare nr. 19325/28.03.2018, ori acordarea de dobânzi legale sau actualizarea sumei, prin raportare la valoarea monedei euro. Au solicitat și obligarea pârâtelor la calcularea și plata dobânzilor ori actualizarea sumelor aferente tranșelor, până la plata integrală a titlului.

În motivarea cererii de apel, apelantele-reclamante au susținut că soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de Tribunalul Brașov, este nefondată.

În acest sens, au arătat că, prin decizia de compensare nr. 19325/28.03.2018, s-a acordat suma de 4.695.766 de lei, sumă stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. xxxx/3/2015** al Curții de Apel Bucureşti, în concordanţă cu grila notarială valabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Au susținut că suma stabilită prin decizia de compensare constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă, a cărei plată a fost eșalonată de Statul Român, potrivit art. 31, al. 5 din Legea nr. 165/2013.

Au precizat că, la data la care le-au fost recunoscute drepturile, cursul euro era de 4,4378 lei; la data formulării acțiunii înregistrate sub nr. 28652/3/2019, cursul era de 4,7415 lei, iar, la data formulării cererii de apel, cursul era de 4,8743 lei.

Au subliniat că diferenţa dintre cursul de schimb euro-leu, stabilit la data recunoaşterii drepturilor, şi cel de la data promovării apelului este semnificativă, valoare acordată cu titlu de despăgubire fiind cu 8,55% mai mică decât cea de la data recunoaşterii dreptului, producându-se, astfel, în patrimoniul dumnealor, un prejudiciu.

Au susținut că prejudiciul produs se impune a fi reparat de către intimatele-pârâte, în conformitate cu dispozițiile art. 1385 din Codul civil. Au invocat, în acest context, și dispozițiile art. 1516, art. 1531, art. 1535 din Codul civil, precum și decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Ana Ionescu împotriva României, și decizia nr.45/2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în concordanță cu dreptul european.

Au arătat totodată că Legea nr.165/2013 nu prevede acordarea de dobânzi pentru perioada de eșalonare de 5 ani, dar nici nu o exclude. În consecință, au apreciat că, în lipsa unei reglementări în cuprinsul legii speciale, devine incidentă norma generală, care completează întotdeauna norma specială, aplicându-se aspectelor nereglementate de aceasta din urmă.

În drept, au invocat dispozițiile art. 466 din Codul de procedură civilă.

Nu au formulat cereri în probațiune.

Apelul a fost legal timbrat.

Prin notele de ședință depuse în conformitate cu obligațiile stabilite în sarcina apelantelor-reclamante, prin rezoluția din data 25.01.2021 a instanței de control judiciar, apelantele au arătat că, prin precizarea de acțiune, au solicitat dobânda ori actualizarea sumei aferente titlului în valoare de 4.696.786 lei, cu începere din data de 04.06.2018, când a fost emis primul titlu de plată prin care „se confirmă manifestarea opțiunii de transformare a punctelor în numerar”, până la data de 30.10.2018, când s-a făcut prima plată din eșalonarea pe 5 ani a plății despăgubirii dreptului de proprietate preluat abuziv de către stat. Au precizat că suma solicitată este de 49.000 de lei, calculată astfel: 4696786 lei x 1.0416% = 48922 lei, pentru o perioadă de cinci luni, cu o dobândă monetară, conform BNR, de 2,5% pe an.

În apărare, a formulat întâmpinare pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a susținut că, prin Legea nr. 165/2013, a fost reglementat sistemul de compensare prin puncte, aplicabil în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu mai este posibilă. A mai arătat că, prin actul normativ menționat, nu a fost reglementată vreo modalitate de actualizare a sumei stabilite cu titlu de despăgubiri sau acordarea de dobânzi.

Raportat la temeiul de drept invocat de către apelantele-reclamante, pentru pretențiile formulate, respectiv art. 1385 din Codul civil, potrivit căruia, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, intimata a susținut că Legea nr. 165/2013 prevede cum se repară prejudiciul în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu mai este posibilă, fără a stabili actualizarea despăgubirilor acordate, cu rata inflației; acordarea de dobânzi sau actualizarea în raport de cursul de schimb leu-euro.

A mai precizat că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, în speță este aplicabilă Legea nr.165/2013, despăgubirea acordându-se, în aceste condiții, conform legii speciale.

Intimata-pârâtă a invocat totodată decizia nr.686/2014 a Curții Constituționale a României, avută în vedere și de instanța de fond, decizie prin care s-a reținut că, prin neactualizarea sumelor aferente punctajului, legiuitorul a implementat o măsură echivalentă unei plafonări a valorii despăgubirilor stabilite în condițiile Legii nr. 165/2013, însă aceasta se încadrează în marja de apreciere a statului, în alegerea măsurilor de reparație, și îndeplinește exigențele stabilite prin hotărârea CEDO, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

A arătat că, prin aceeași decizie, s-a stabilit că un asemenea tratament juridic constituie, prin natura sa, o limitare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 44 din Constituție, însă această limitare este justificată pentru păstrarea unui just echilibru între cerințele de interes general referitoare la funcționalitatea sistemului de despăgubire și protecția dreptului individului.

Intimata-pârâtă a susținut că, în cauză, despăgubirile au fost stabilite în conformitate cu prevederile legii speciale, fiind emisă, în acest sens, decizia de compensare, iar modalitatea de executare a acesteia este prevăzută tot de dispozițiile legii speciale, respectiv, de art. 3 din Legea nr. 165/2013.

A subliniat că apelantele-reclamante nu au invocat că nu fost respectate termenele impuse de procedura de executare a deciziei de compensare, pentru a justifica producerea unui prejudiciu, prin întârzierea la plată, prejudiciu ce ar putea fi reparat conform dreptului comun invocat.

În drept, a invocat art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă; Legea  nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri. 

În cauză, intimata-pârâtă, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 219 din 29 octombrie 2020, pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013, solicitând sesizarea Curții Constituționale, cu această excepție.

Raportat la excepția invocată, precum și la apărările formulate de către intimata-pârâtă, prin întâmpinarea depusă în cauză, apelantele-reclamante au formulat note de ședință, prin care au susținut, în privința excepției invocate, că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește apărările formulate pe calea întâmpinării, a solicitat înlăturarea acestora, reiterând, în esență, susținerile din cererea de apel.

Prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2021, instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Examinând cauza, prin prisma motivelor de apel invocate și a actelor din dosar, în temeiul art.480 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că apelul declarat în cauză este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

În cauză, astfel cum au precizat în cadrul notelor de ședință depuse în faza procesuală a apelului (fila 25), apelantele-reclamante A. și B., prin mandatarul C., au solicitat dobânda legală ori actualizarea pentru suma aferentă titlului în valoare de 4696786 de puncte, cu începere din data de 04.06.2018, când a fost emis primul titlu de plată prin care „se confirmă manifestarea opțiunii de transformare a punctelor în numerar”, până la data de 30.10.2018, când s-a achitat prima dintre tranșele aferente eșalonării pe o perioadă de 5 ani a plății despăgubirii stabilite pentru dreptul de proprietate preluat abuziv de către stat.

Așadar, instanța de control judiciar este chemată să analizeze dacă intimatele-pârâte au obligația de a actualiza suma stabilită cu titlu de despăgubire, pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat și care nu mai poate fi restituit în natură, și să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, din această perspectivă.

În acest scop, instanța de apel are în vedere că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (hotărârile pronunțate în cauzele Van der Mussele împotriva Belgiei – paragraful 48; Jantner împotriva Slovaciei – paragraful 34; Slivenko împotriva Letoniei – paragraful 121; hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României – paragraful 164).

De asemenea, în hotărârile pronunțate în cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit – paragraful 46, Fostul rege al Greciei versus Grecia – paragraful 87, în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Broniowski împotriva Poloniei - paragraful 149, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „Datorită unei cunoaşteri directe a societăţii lor şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică“. În mecanismul de protecţie instituit de Convenţie, acestora le revine, aşadar, obligaţia de a se pronunţa primele asupra existenţei unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări şi restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanţiile Convenţiei. În plus, noţiunea „utilitate publică“ este amplă prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice şi sociale. Considerând că este normal ca legislatorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „utilităţii publice“, cu excepţia cazului în care judecata sa se dovedeşte a fi vădit lipsită de temei rezonabil”.

Aceste considerente au fost reiterate și în hotărârea-pilot din data de 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României – paragraful 166, hotărâre în care, Curtea mai arată că „În materie de restituire de proprietăţi, o legislaţie de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică şi socială, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege, ştiut fiind faptul că este vorba de o alegere politică” - paragraful 170. De asemenea, în paragrafele 171-173 ale aceleiași hotărâri, a arătat că punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită; că, în aceste circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare; că, totuşi, această marjă, oricât de mare ar fi ea, nu este nelimitată, iar exercitarea puterii discreţionare a statului, chiar şi în cadrul celei mai complexe reforme a statului, nu poate determina consecinţe incompatibile cu normele stabilite prin Convenţie.

În paragrafele 235 și 236 ale hotărârii menționate, Curtea reține că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității și că, ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale hotărârii, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege [...] măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.

În aceeași hotărâre-pilot, reiterând considerentele expuse în hotărârile pronunțate în cauzele Broniowski împotriva Poloniei – paragrafele 183, 186, James şi alţii împotriva Regatului Unit – paragraful 54, Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii – paragraful 120, Scordino împotriva Italiei – paragraful 95 și următoarele, Pincová şi Pinc împotriva Republicii Cehe – paragraful 58, Curtea a reținut că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative. Ceea ce prevede art.1 din Protocolul nr.1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport“ cu valoarea bunului. O lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art.1 din Protocolul nr.1 decât în cazuri excepţionale; că art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, nişte obiective legitime „de utilitate publică“, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală, putând să justifice chiar limitări draconice a despăgubirilor; că, în situaţia în care Curtea a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecinţele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuşi necesar să facă în aşa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăţi disproporţionate - paragrafele 174-177.

Analizând dispozițiile art. 21 al. 9 din Legea nr. 165/2013, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a normelor constituționale, Curtea Constituțională a României, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor menționate, a statuat în decizia nr. 686/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 68 din 27.01.2015, că este neîntemeiată critica autorilor excepției, potrivit cărora, articolul menționat încalcă prevederile art. 44 din Legea fundamentală, întrucât nu prevede actualizarea sumei, reprezentate de puncte acordate în compensare.

Curtea Constituțională a reținut că Legea nr. 165/2013 prevede, în expunerea de motive, că „având în vedere disponibilitatea statului român de a pune la dispoziție terenurile din domeniul său public și privat în vederea valorificării punctelor la licitații, posibilitatea de vânzare a punctelor compensatorii, cât și dificultățile economice și financiare actuale, tranșele de plată nu vor fi actualizate cu indicele de inflație”.

Având în vedere textul citat, Curtea a arătat că, prin neactualizarea sumelor aferente punctajului, legiuitorul a implementat o măsură echivalentă unei plafonări a valorii despăgubirilor stabilite în condițiile Legii nr. 165/2013, făcând o aplicare fidelă a considerentelor de principiu rezultate din hotărârea-pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care i-a fost recunoscută o largă marjă de apreciere în privința modului de configurare și executare a creanțelor statului în materia restituirii imobilelor.

Luând în considerare, pe de o parte, obligațiile de natură patrimonială deosebit de complexe și împovărătoare asupra statului, cu efect grevant chiar asupra bugetului de stat, pe o lungă perioadă de timp, corelate cu contextul economic existent, și, pe de altă parte, faptul că obligațiile menționate, raportate la momentul de față, au un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunțată, Curtea a constatat că, prin măsura criticată, legiuitorul român s-a plasat, în mod evident, în interiorul acestei marje, fiind, astfel, îndeplinite exigențele stabilite prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Apreciind că un asemenea tratament juridic aplicat constituie, prin natura sa, o limitare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituție, Curtea a analizat caracterul justificat al limitării, reținând că măsura criticată urmărește un scop legitim, și anume, executarea obligațiilor statului rezultate din legislația adoptată în materia restituirilor bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, obligații afectate de problemele sistemice constatate chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului; că este o măsură adecvată, fiind capabilă în mod abstract să ducă la îndeplinirea scopului urmărit; că este necesară, statul dispunând de resurse financiare ce apar ca fiind limitate în raport cu numărul și valoarea cererilor ce intră sub incidența Legii nr. 165/2013 și, totodată, că păstrează un just echilibru între cerințele de interes general referitoare la funcționalitatea sistemului de despăgubire și protecția dreptului de proprietate privată a individului, acesta beneficiind de despăgubiri rezonabile, raportate la valoarea bunului imobil preluat abuziv; așadar, dispoziția legală criticată nu consacră un dezechilibru între cele două interese concurente, dimpotrivă, reconciliază cele două interese, grav afectate în perioada anterioară adoptării Legii nr.165/2013.

Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, evocată mai sus, decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale, precum și dispozițiile Legii nr. 165/2013, instanța de apel reține că legiuitorul român, acționând în marja de apreciere ce i-a fost recunoscută, nu a prevăzut actualizarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, în timpul regimului comunist.

Nu se poate reţine susţinerea apelantelor-reclamante, potrivit căreia, atâta timp cât Legea nr. 165/2013 nu prevede acordarea de dobânzi pentru perioada de eșalonare de 5 ani, dar nici nu o exclude, devine aplicabil dreptul comun, în speță, art. 1385, art. 1516, art. 1531, art. 1535 din Codul civil. În acest sens, instanța are în vedere, asemeni Curții Constituționale, că, în expunerea de motive, legiuitorul a arătat în mod explicit care sunt motivele pentru care despăgubirile acordate nu sunt supuse actualizării. Așadar, legiuitorul a înțeles să excludă sumele acordate cu titlu de despăgubiri, de la posibilitatea actualizării.

Or, în aceste condiții, dat fiind că Legea nr. 165/2013 reprezintă norma specială în materia despăgubirii proprietarilor pentru bunurile imobile preluate abuziv de către stat și care nu le mai pot fi restituite în natură, aceasta, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, are prioritate în aplicare, în raport cu normele generale de drept, cuprinse în Codul civil.

În aceste condiții, Curtea constată că instanța de fond a făcut, în cauză, o corectă aplicare a Legii nr. 65/2013 și a principiului de drept enunțat mai sus.

În plus, Curtea reține că hotărârea primei instanțe nu este în dezacord nici cu hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, invocată de către apelantele-reclamante în susținerea motivelor de apel.

Analizând hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior menționată, instanța de apel constată că starea de fapt din cauza analizată de instanța europeană și cea din prezenta cauză nu sunt identice. În acest sens, observă că, în timp ce, în cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, ca și în cauza Preda și alții împotriva României, reclamanții nu au redobândit posesia bunurilor preluate abuziv și nici nu au beneficiat de vreo despăgubire, în cauza de față, apelantelor-reclamante, li s-a recunoscut dreptul la despăgubire și, în plus, despăgubirea a început a le fi plătită, în conformitate cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, în consens cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunțată în cauza Ana Ionescu și alții împotriva României, prin decizia de compensare nr. 19325/28.03.2018, s-a stabilit o despăgubire corespunzătoare valorii pe care imobilele preluate abuziv o aveau la data emiterii titlului de despăgubire, așadar corespunzătoare valorii actuale a proprietăților, în raport cu data titlului de despăgubire. Exigența stabilirii unei despăgubiri corespunzătoare valorii actuale a imobilelor se raportează la momentul emiterii titlului de despăgubire, neincluzând foloase ori beneficii nerealizate din bunurile preluate abuziv și nici actualizarea sumei cuvenite cu titlu de despăgubire, astfel cum rezultă și din paragrafele 39, 40, 46 ale hotărârii CEDO.

În aceeași hotărâre, Curtea statuează, în privința daunelor moratorii, că acestea sunt datorate exclusiv de la data expirării termenului stabilit pentru plata despăgubirii și până la data plății efective a acesteia. Așadar, daunele moratorii sunt condiționate de expirarea termenului de plată a debitului principal, constituit de despăgubirea stabilită pentru bunul preluat abuziv. De altfel, și Codul civil român prevede, în art. 1535 alin. 1, că „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență, până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.” Așadar, daunele moratorii sancționează neexecutarea la scadență a obligației de plată.

Or, în cauza de față, instanța constată că despăgubirea a fost stabilită la valoarea de 4.696.786 lei, iar plata acesteia a fost eșalonată, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, pe o perioadă de cinci ani, prima tranșă fiind plătită în data de 30.10.2018. Din actele dosarului, nu rezultă că intimatele-pârâte nu au plătit tranșele aferente fiecărui an, începând cu anul 2018. În aceste condiții, intimatele-pârâte nu se află în întârziere, în executarea obligației de plată a despăgubirii, motiv pentru care, nu poate fi pusă, în acest moment, problema daunelor moratorii.

Pe de altă parte, constată că intimatele-reclamante au respectat procedura și termenele instituite de Legea nr. 165/2013, pentru plata despăgubirii cuvenite apelantelor-reclamante.

Pentru toate aceste considerente, instanța constată că apelul declarat în cauză, împotriva sentinţei civile nr. 187/S din data de 12.11.2020, pronunţate de Tribunalul Braşov, Secția I Civilă, în dosarul nr. xxxxx/3/2019, este nefondat, urmând a-l respinge, cu păstrarea sentinţei atacate.

Domenii speta

Spete similare