Prescripţia dreptului material la acţiune în cazul cererilor privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de achiziţie publică încheiate sub imperiul o.u.g. nr. 34/2006, în contextul Deciziei nr. 12/14.01.2020 a Curţii Constituţionale a României.

- art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 11 din Legea nr. 554/2004, paragraful 25 din preambulul Directivei 2007/66/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2007, art. 2523 Cod civil

Dispoziţiile art. 11 alin. 1 lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, au fost declarate  neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/14.01.2020, însă declararea neconstituţionalităţii art. 11 alin. 1 lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care stabilesc „data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii” ca dată de la care se calculează termenul de 6 luni în care poate fi formulată o acţiune prin care se solicită anularea unui contract administrativ (paragraful 46 al Deciziei nr. 12/2020), nu poate echivala cu declararea neconstituţionalităţii termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru introducerea cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.

În consecinţă, reţinând că înlăturarea condiţiei procedurii prealabile în cazul contractelor administrative, potrivit Deciziei nr. 12/14.01.2020 a Curţii Constituţionale, produce consecinţe în cauză doar din punct de vedere procedural, în sensul că pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de achiziţie publică nu mai este necesară parcurgerea procedurii prealabile, Curtea apreciază că termenul de prescripţie aplicabil rămâne termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 259/06.04.2021 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia Civilă s-a dispus admiterea excepției  inadmisibilității, invocată de pârâtă și, în consecință, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul A. în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local A. și S.C. B. S.R.L. având ca obiect  constatarea pe cale de excepție de nelegalitate a nelegalității articolului unic din Hotărârea  Consiliului Local al Orașului A. nr. 32/2016 și a constatării nulității parțiale a Hotărârii  Consiliului Local al Orașului A.  nr. 32/2016 în sensul diminuării cheltuielilor suplimentare în sumă de 154.792,38 ei fără TVA  cu suma de 54.523 lei  şi a diminuării  cheltuielilor cuprinse în devizul general anexă la hotărâre de la suma de 73.900 la suma de 19.377 lei.

Prin dispoziţiile aceleiaşi sentinţe civile a fost admisă excepția tardivității invocată de pârâta S.C. B. S.R.L.  cu privire la contestarea H.C.L. nr. 32/2016 și a fost respins ca tardiv formulat capătul de cerere  de constatare a nulității parțiale a Hotărârii  Consiliului Local al Orașului A. nr. 32/2016 ; a fost respinsă excepția tardivității invocată de reclamantă cu privire la invocarea de pârâta S.C. B. S.R.L. a excepției prescripției dreptului material la acțiune în privinţa primului capăt din cererea introductivă; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. în privinţa primului capăt din cererea introductivă și, în consecință, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul A. în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local A. și S.C. B.  S.R.L., având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a art. 3 alin. 1 din  contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, încheiat între Orașul A., în calitate de achizitor și S.C. B. S.R.L.-D, în calitate de prestator, în sensul diminuării prețului de la suma de 73.000 lei la suma de 19.377 lei; a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, invocată de pârâta B. S.R.L.  în privința  capătului de cerere privind obligarea sa  la plata sumei de 54.542 lei și a accesoriilor aferente, fiind respinse restul pretențiilor.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta UAT Oraşul A. a declarat – în termenul legal - recurs, prin care, în temeiul art. 486 şi art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, a solicitat casarea în tot a hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii de recurs formulate, recurenta – reclamantă a arătat că, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii invocată de reclamantă cu privire la invocarea de către pârâta S.C. B. S.R.L. a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa primului capăt de cerere, prin respingerea de către instanţa de fond a acestei excepţii au fost încălcate prevederile art. 2513 Cod civil cu privire la momentul până la care se poate invoca prescripţia, întrucât pârâta nu a invocat prescripţia dreptului material la acţiune nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, doar la termenul de judecată din data de 05.03.2021. În fapt, pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma mai multor prevederi legale, cum a încercat instanţa de fond să argumenteze, pentru a face abstracţie de împrejurarea că nu a fost respectat termenul de invocare a excepţiei, ci au fost invocate două excepţii distincte, fiecare cu un temei legal diferit, respectiv excepţia tardivităţii (în ceea ce priveşte introducerea cererii de constatare a nulităţii parţiale a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014 în baza dispoziţiilor art. 53 alin. 8 din Legea nr. 101/2016) şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar instanţa a acordat un termen pârâtei, în şedinţa din 19.02.2021, ulterior împlinirii termenului până la care se putea invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru a preciza legea în baza căreia se invocă tardivitatea primului petit al cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că legea aplicabilă contractelor este legea în vigoare la data încheierii lor şi tardivitatea nu poate fi invocată în baza Legii nr. 101/2016. Prin nota scrisă depusă la termenul din data de 05.03.2021 pârâta a precizat legea în baza căreia a invocat tardivitatea primului petit al cererii de chemare în judecată, iar în completare la excepţia de tardivitate invocată prin întâmpinare, a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Recurenta – reclamantă a invocat dispoziţiile art. 185 Cod procedură civilă şi a susţinut că tardivitatea şi prescripţia extinctivă sunt excepţii distincte, neputându-se susţine că, prin acordarea unui termen pentru precizarea legii în baza căreia s-a invocat tardivitatea, după împlinirea termenului până la care se putea invoca prescripţia dreptului material la acţiune, pârâta era în termen să invoce prescripţia dreptului material la acţiune, în condiţiile în care termenul de invocare a acestei excepţii era deja împlinit la data de 19.02.2021.

Cu privire la fondul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta – reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de fond a aplicat prin analogie prevederile art. 2517 Cod civil cu privire la termenul de prescripţie, în condiţiile în care, în cazul acţiunilor în contencios administrativ având ca obiect contractele administrative reglementarea de drept comun o constituie Legea nr. 554/2004, iar prevederile acestei legi au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 12/2020 a Curţii Constituţionale. Instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune numai în ceea ce priveşte primul petit al cererii de chemare în judecată, respectiv raportat la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de prestări servicii nr. xxxxx/01.08.2014. Astfel cum s-a reţinut în motivarea Deciziei nr. 12/2020, Curtea Constituţională a menţionat că, în cazul acţiunilor în contencios administrativ având ca obiect contractele administrative, reglementarea de drept comun o reprezintă Legea nr. 554/2004, iar reglementarea specială o reprezintă materia contractelor de achiziţii publice, respectiv O.U.G. nr. 34/2006. Or, instanţa de fond a reţinut că, în lipsa reglementării unui termen special, faţă de norma de trimitere a art. 28 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, devin aplicabile normele de drept comun care reglementează durata termenului de prescripţie de 3 ani, respectiv dispoziţiile art. 2517 Cod civil, interpretare care încalcă dispoziţiile art. 147 alin. 1 din Constituţia României. A susţinut recurenta – reclamantă că, în intervalul cuprins între data 01.08.2014, data încheierii contractului nr. xxxxx şi data de 04.06.2018, când a fost completat art. 53 din Legea nr. 101/2016 cu un alineat nou, alin. 8, prin art. IV pct. 35 din O.U.G. nr. 45/2018, a existat un vid legislativ în privinţa procedurii prealabile în cazul acţiunilor în contencios administrativ având ca obiect contracte administrative şi implicit în privinţa termenului în care se formulează acţiunile în anularea contractelor administrative, iar dispoziţiile art. 11 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 554/2004 fiind declarate neconstituţionale, nu pot fi înlocuite prin analogie cu dispoziţiile Codului civil în materie de prescripţie a dreptului material la acţiune, art. 147 alin. 1 din Constituţia României precizând calea de urmat în astfel de cazuri. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitoare la ultimul petit al cererii de chemare în judecată, recurenta – reclamantă a invocat dispoziţiile art. 2525 Cod civil şi a susţinut că, în speţă, nu a început să curgă termenul de prescripţie pentru restituirea sumei de 54.523 lei şi a accesoriilor aferente.

În cazul în care instanţa de recurs va aprecia că în speţă sunt aplicabile prin analogie dispoziţiile Codului civil referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, recurenta – reclamantă a solicitat instanţei să constate că nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv conform art. 2502 alin. 2 Cod civil.

În cazul în care instanţa de recurs va aprecia că nulitatea absolută a contractului nr. xxxxx/01.08.2014 este prescriptibilă extinctiv, recurenta – reclamantă a solicitat instanţei să constate că a intervenit întreruperea termenului de prescripţie cu privire la solicitarea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului nr. xxxxx/01.08.2014, iar argumentele instanţei de fond referitoare la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a opera întreruperea termenului de prescripţie sunt neîntemeiate, în mod greşit instanţa de fond reţinând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2539 alin. 2 Cod civil. Atât prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. xxx/119/2018, cât şi prin cererea formulată în prezentul dosar, se doreşte obţinerea aceleiaşi finalităţi, restituirea plăţilor nelegale în sumă de 54.523 lei şi a accesoriilor aferente, cu titlu de cheltuieli de proiectare, aferente obiectivului de investiţii „Reabilitare, consolidare şi modernizare Cămin cultural, sat C.”, rezultate ca diferenţă între cheltuielile de proiectare stabilite prin Devizul general al obiectivului de investiţii (19.377 lei) aprobat prin H.C.L. nr. 74/2014 şi valoarea plăţilor efectuate în baza contractului de servicii nr. xxxxx/01.08.2014 (73.900 lei), dar pe temeiuri juridice diferite, legiuitorul neimpunând o astfel de condiţie a identităţii de obiect între prima şi a doua cerere, astfel cum reţine instanţa.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a articolului unic din Hotărârea nr. xxxxx/01.08.2014, astfel cum se menţionează în sentinţa civilă nr. 259/06.04.2021, în fapt din Hotărârea nr. 32/2016, recurenta – reclamantă a arătat că instanţa de fond a soluţionat această excepţie prin prisma altor motive decât cele invocate de pârâtă, cu nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil. În fapt, pârâta a invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate raportat, pe de o parte, la Decizia ÎCCJ nr. 12/2015, iar pe de altă parte, raportat la faptul că excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare subsidiar acţiunii directe, respectiv poate fi invocată numai după atacarea pe cale directă a actului administrativ în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege, iar instanţa a soluţionat această excepţie raportat la cu totul alte argumente, respectiv la faptul că excepţia de nelegalitate nu se poate identifica cu însuşi obiectul acţiunii principale, ci poate fi formulată oricând într-un proces având un obiect diferit de contestarea actului administrativ supus excepţiei, fără să pună în discuţia părţilor astfel de argumente, potrivit art. 9 alin. 2, art. 14 alin. 6 şi art. 22 alin. 6 şi art. 20 Cod procedură civilă.

Referitor la admiterea excepţiei tardivităţii cu privire la constatarea nulităţii absolute parţiale a H.C.L. nr. 32/2016, recurenta – reclamantă a solicitat instanţei de recurs să înlăture soluţia pronunţată cu privire la această excepţie din dispozitivul hotărârii instanţei de fond, întrucât instanţa a soluţionat o excepţie care nu a fost invocată de pârâtă, depăşind limitele învestirii, contrar prevederilor art. 9 alin. 2 şi art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, întrucât pârâta nu a invocat excepţia tardivităţii cu privire la constatarea nulităţii absolute parţiale a H.C.L. nr. 32/2016.

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate, recurenta – reclamantă a arătat că această excepţie a fost invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. la termenul din 19.03.2021, cu privire la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, respectiv cu privire la excepţia de nelegalitate, iar nu cu privire la petitul 3 al cererii de chemare în judecată privind anularea H.C.L. nr. 32/2016, cum a în mod greşit a reţinut instanţa de fond, instanţa soluţionând din nou o excepţie care nu a fost invocată, depăşind limitele învestirii, încălcând prevederile art. 9 alin. 2 şi art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, precum şi obligaţiile prevăzute de art. 20 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 54.523 lei, întrucât soarta acestui capăt de cerere depinde de soluţia primului capăt de cerere, recurenta – reclamantă a arătat că acest capăt de cerere nu putea fi soluţionat, în condiţiile în care nu a putut fi analizat pe fond primul capăt de cerere, tocmai ţinând cont de argumentul instanţei potrivit căruia soarta sa depinde de soluţia primului capăt de cerere.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 56 alin. 4 din Legea nr. 101/2016.

Intimata – pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

În motivare, intimata – pârâtă a arătat, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, reţinând că, prin al treilea capăt de cerere, astfel cum a fost precizat prin încheierea din 19.02.2021, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a H.C.L. nr. 32/2016, iar prin cel de-al doilea capăt de cerere a invocat excepţia nelegalităţii aceluiaşi act administrativ.

Cu privire la excepţia de tardivitate a constatării nulităţii parţiale a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, intimata – pârâtă a invocat dispoziţiile art. 53 alin. 8 din Legea nr. 101/2016 şi a susţinut că termenul de prescripţie de 3 ani era cu mult depăşit la data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, intimata – pârâtă a susţinut că judecătorul fondului are obligaţia să cerceteze cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul obiectului dedus judecăţii, cât şi sub aspectul verificării temeiului de drept pe care îşi întemeiază reclamanta acţiunea, temei de drept care a fost indicat potrivit cererii de chemare în judecată, respectiv art. 53 alin. 1 din Legea nr. 101/2016, art. 1246 alin. 1 Cod civil, art. 4 din Legea nr. 554/2004, art. 194 Cod procedură civilă şi, având în vedere că, la termenul de judecată din data de 19.02.2021, reprezentantul legal al UAT A. a fost de acord că, în fapt, acţiunea introductivă are 4 petite, iar nu 3, primul termen de judecată după precizarea acţiunii în care părţile au fost legal citate este data de 05.03.2021, dată care coincide cu invocarea în termenul legal a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta – reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor expuse de intimata – pârâtă în cuprinsul întâmpinării.

Părţile nu au solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta – reclamantă UAT Oraşul A., Curtea reţine următoarele:

Recurenta – reclamantă a susţinut nelegalitatea sentinţei civile nr. 259/06.04.2021 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia Civilă în privinţa soluţiilor pronunţate de prima instanţă cu privire la: excepţia tardivităţii invocării de către pârâta S.C. B. S.R.L. a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la primul petit al cererii de chemare în judecată; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în privinţa primului petit al cererii de chemare în judecată; excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a articolului unic al H.C.L. A. nr. 32/2016; excepţia tardivităţii cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016; excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016.

Din dispoziţiile art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă rezultă că instanţa de judecată are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă şi nu neapărat în acele cazuri de casare, dintre cele prevăzute în art. 488 Cod procedură civilă, care au fost indicate în cerere, iar în speţă Curtea reţine că aceste motive de recurs invocate de recurenta – reclamantă privind modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor de procedură menţionate se încadrează atât în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, caz de casare referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cât şi în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. 

Astfel, analizând recursul formulat de recurenta – reclamantă, cu privire la excepţia tardivităţii invocării de către pârâta S.C. B. S.R.L. a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la petitul privind constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, Curtea reţine că dispoziţiile Codului civil conferă caracter de ordine privată instituţiei juridice a prescripţiei extinctive.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2513 Cod civil, „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”, iar în speţă, aceste dispoziţii legale au fost respectate.

Astfel, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 02.02.2021 – întâmpinare formulată în termenul prevăzut de art. 201 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă – pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepţia tardivităţii cererii formulate de reclamanta UAT Oraşul A. privind constatarea nulităţii parţiale a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, susţinând că această cerere este formulată cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 53 alin. 8 din Legea nr. 101/2016.

Aşadar, chiar dacă pârâta S.C. B. S.R.L. a arătat că înţelege să invoce excepţia tardivităţii formulării primului petit al cererii de chemare în judecată, raportat la motivarea în fapt şi în drept a acestei excepţii, în mod corect, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, Tribunalul Covasna a calificat excepţia invocată ca reprezentând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie supusă ca atare dezbaterii contradictorii a părţilor la termenul de judecată din data de 19.03.2021 şi analizată de către instanţă, având în vedere şi precizările formulate de pârâtă prin nota de şedinţă depusă la dosar pentru termenul de judecată din data de 05.03.2021.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei – reclamante în sensul că pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar prin nota de şedinţă din data de 05.03.2021. Astfel, prin nota de şedinţă din data de 05.03.2021, pârâta a precizat doar dispoziţiile legale aplicabile (respectiv dispoziţiile art. 2500 alin. 1, art. 2503, art. 2523 Cod civil, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004), la solicitarea instanţei, potrivit încheierii şedinţei publice din data de 19.02.2021. De asemenea, astfel cum s-a arătat mai sus, potrivit motivării în fapt şi în drept invocate de pârâtă prin întâmpinare în susţinerea excepţiei tardivităţii, respectiv raportat la prevederile art. 53 alin. 8 din Legea nr. 101/2016 care reglementează termenele de prescripţie (iar nu termenele de decădere) aplicabile acţiunilor în constatarea nulităţii contractelor de achiziţie publică, pârâta a înţeles să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, calificare juridică în mod corect stabilită de către instanţă conform dispoziţiilor art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă.

Faţă de motivele arătate, Curtea reţine că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că nu a intervenit sancţiunea decăderii pârâtei  S.C. B. S.R.L. din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, în consecinţă, excepţia tardivităţii invocării de către pârâta S.C. B. S.R.L. a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la petitul privind constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014.

Cu privire la modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la petitul privind constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, excepţie invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. prin întâmpinare, Curtea apreciază că, în temeiul dispoziţiilor tranzitorii cuprinse la art. 69 alin. 4 din Legea nr. 101/2016, art. 6 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu care se completează Legea nr. 101/2016, potrivit art. 68 din conţinutul său, în privinţa legii procesuale aplicabile cererilor privind anularea contractelor de achiziţie publică încheiate sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006 – cum este şi cazul contractului de servicii nr. xxxxx/01.08.2014 – sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 101/2016, în măsura în care cererea de chemare în judecată a fost formulată după intrarea sa în vigoare.

Însă, în privinţa aspectelor de drept material/substanţial, cum sunt cauzele de nulitate şi termenele de prescripţie a cererii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de achiziţie publică, în privinţa contractelor de achiziţie publică încheiate sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006, sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, neputându-se impune părţilor contractante respectarea unor dispoziţii legale referitoare la valabilitatea încheierii contractului, care nu erau în vigoare la momentul încheierii acestuia, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 236 alin. 4 din Legea nr. 98/2016, art. 6 alin. 4 din Codul civil, în aplicarea principiul general de drept „tempus regit actum” şi a principiului neretroactivităţii legii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006, „În măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun”, iar în speţă, astfel cum a rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 12/14.01.2020 a Curţii Constituţionale (paragrafele 23, 24) şi astfel cum a susţinut, de altfel, şi recurenta - reclamantă, reglementarea de drept comun este reprezentată de Legea nr. 554/2004, iar reglementarea specială este reprezentată de legislaţia achiziţiilor publice. În acest sens, legea specială aplicabilă contractului, respectiv O.U.G. nr. 34/2006 (forma în vigoare la data încheierii contractului de achiziţie publică nr. xxxxx/01.08.2014), prin art. 3 lit. f), definea contractul de achiziţie publică ca fiind asimilat contractului administrativ, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 2 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în privinţa termenului de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de achiziţie publică trebuie reţinută aplicabilitatea dreptului comun în materie administrativă, respectiv Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, nu pot fi primite teza recurentei – reclamante, care consideră că acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, sens în care a invocat regimul nulităţii absolute reglementat de Codul civil (art. 2502 alin. 2 pct. 3 Cod civil) şi nici considerentele primei instanţe care a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 Cod civil (termen de prescripţie inaplicabil, de altfel, în privinţa acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice, acţiuni care, în sistemul Codului civil, sunt imprescriptibile).

În consecinţă, analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la petitul privind constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014 – excepţie invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. atât prin raportare la dispoziţiile Codului civil, cât şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 -, reţinând aplicabilitatea în această privinţă a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, potrivit celor mai sus arătate, Curtea reţine că, în reglementarea generală a contenciosului administrativ, legiuitorul nu face distincţie între nulitatea relativă și nulitatea absolută, referindu-se la motive de nelegalitate, astfel că distincţia menţionată nu prezintă relevanță pe tărâmul prescripției. Pe de altă parte, trebuie subliniat că imprescriptibilitatea, constituind o excepție de la regula prescriptibilității, trebuie expres prevăzută prin lege, iar nu dedusă pe cale de interpretare, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Or, Legea nr. 554/2004 instituie termenul de prescripție de 6 luni, conform dispoziţiilor art. 11 din acest act normativ.

Mai mult, trebuie observat că O.U.G. nr. 34/2006 și Legea nr. 101/2016, dar și Legea nr. 554/2004, fac trimitere la dispozițiile de drept comun, însă trebuie avut în vedere că acestea se aplică, în primul rând, doar în subsidiar, dacă nu există prevederi în materia contenciosului administrativ special (achiziții publice) sau general (Legea nr. 554/2004), și apoi doar dacă dreptul comun nu este incompatibil cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Prin urmare, nu se pot aplica dispozițiile de drept comun (Codul civil) în sensul în care a fost invocat de recurenta – reclamantă în susţinerea imprescriptibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului, atâta timp cât Legea nr. 554/2004 cuprinde prevederi speciale derogatorii (art. 11).

Instanţa reţine în acest sens şi raţiunea existenţei unei limitării în timp a posibilităţii formulării acţiunii în constatarea nulităţii contractului de achiziţie publică, astfel cum rezultă aceasta din dispoziţiile Directivei 2007/66/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2007 de modificare a Directivelor 89/665/CEE și 92/13/CEE ale Consiliului în ceea ce privește ameliorarea eficacității căilor de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice, potrivit cărora “necesitatea de a asigura în timp securitatea juridică a deciziilor luate de autoritățile contractante și entitățile contractante impune stabilirea unui termen minim rezonabil pentru căile de atac care urmăresc constatarea absenței efectelor contractului” (paragraful 25 din preambulul Directivei).

În raport cu argumentele expuse, întrucât litigiul în legătură cu un contract administrativ este unul de drept administrativ, acesta fiind dedus judecății prin intermediul acțiunii în contencios administrativ, trebuie să se rețină că legea aplicabilă prescripției analizate este Legea nr. 554/2004, chiar dacă prin acțiune se invocă nulitatea absolută a contractului.

Astfel, potrivit art. 11 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data încheierii contractului), „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la : ... e) data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/14.01.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 198/11.03.2020, s-a constatat că „dispozițiile art. 7 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr.212/2018, sunt constituționale numai în măsura în care nu impun autorității publice contractante parcurgerea procedurii prealabile” ; s-a constatat că „sintagma „are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător” din cuprinsul dispozițiilor art. 7 alin. (6) și dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, precum și sintagma „data încheierii procesului-verbal de conciliere” din art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale”.

Dispoziţiile art. 11 alin. 1 lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, au fost declarate, aşadar, neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/14.01.2020, însă declararea neconstituţionalităţii art. 11 alin. 1 lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care stabilesc „data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii” ca dată de la care se calculează termenul de 6 luni în care poate fi formulată o acţiune prin care se solicită anularea unui contract administrativ (paragraful 46 al Deciziei nr. 12/2020), nu poate echivala cu declararea neconstituţionalităţii termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru introducerea cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.

„Vidul legislativ” existent în perioada cuprinsă între data de 15.02.2013 (când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă) și data de 22.12.2017 (când, potrivit O.U.G. nr. 107/2017, a fost completat art. 53 din Legea nr. 101/2016 cu un nou alineat, alineatul 7, potrivit căruia parcurgerea procedurii prealabile nu este necesară) priveşte procedura prealabilă în cazul acțiunilor în contencios administrativ având ca obiect contractele de achiziţie publică, astfel cum rezultă şi din paragraful nr. 23 al Deciziei nr. 12/14.01.2020 a Curţii Constituţionale, iar nu termenul de introducere a acţiunii în anularea sau constatarea nulităţii absolute a contractului de achiziţie publică, astfel cum susţine recurenta – reclamantă.

În consecinţă, reţinând că înlăturarea condiţiei procedurii prealabile în cazul contractelor administrative, potrivit Deciziei nr. 12/14.01.2020 a Curţii Constituţionale, produce consecinţe în cauză doar din punct de vedere procedural, în sensul că pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de achiziţie publică nu mai este necesară parcurgerea procedurii prealabile, Curtea apreciază că termenul de prescripţie aplicabil rămâne termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

În privinţa datei de la care se calculează termenul de 6 luni în care poate fi formulată acţiunea în anularea unui contract administrativ, în condiţiile în care dispoziţiile art. 11 alin. 1 lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/14.01.2020, Curtea reţine că, în lipsa unei prevederi speciale în materia contenciosului administrativ, devin aplicabile prevederile Codului civil în privinţa momentului de început al termenului de prescripţie, conform art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, dispoziţiile art. 2523 Cod civil stabilesc regula generală potrivit căreia „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

În speţă, prin cererea dedusă judecăţii în faţa Tribunalului Covasna, reclamanta UAT Oraşul A. a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută parţială a art. 3 alin. 1 din contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, invocând drept cauză de nulitate absolută nerespectarea dispoziţiilor art. 5, respectiv pct. 2 din Anexa 2.7 la H.G. nr. 363/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru obiective de investiţii finanţate din fonduri publice.

Or, cauza de nulitate absolută invocată de către reclamanta UAT Oraşul A. a fost cunoscută de aceasta încă de la data încheierii contractului de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, astfel că dreptul la acţiune al reclamantei în privinţa cererii în constatarea nulităţii contractului s-a născut la data de 01.08.2014, dată de la care, potrivit regulii generale cuprinse în art. 2523 Cod civil, a început să curgă termenul de prescripţie de 6 luni pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de achiziţie publică (termen de prescripţie prevăzut, de altfel, şi de dispoziţiile art. 28714 alin. 1 lit. b coroborat cu art. 28710 alin. 1 lit. d din O.U.G. nr. 34/2006 – forma în vigoare la data încheierii contractului -, dispoziţii legale care nu au fost invocate, însă, de către pârâta B. S.R.L. în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei).

Similar celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 19/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Curtea reţine, de asemenea, că din perspectiva datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al reclamantei, conform art. 2523 Cod civil, nu prezintă relevanţă constatările Curţii de Conturi a României potrivit Deciziei nr. 10/2017 sau aducerea la cunoştinţa reclamantei a acestei decizii, întrucât controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control (terţ faţă de raporturile contractuale care s-au derulat între părţi) constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, abateri care, în speţă, sunt concomitente încheierii contractului şi erau cunoscute de către recurentă – reclamantă încă de la acea dată.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând că, la data de 30.12.2020 (data introducerii cererii de chemare în judecată), termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, calculat de la data încheierii contractului de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, era împlinit încă de la data de 01.02.2015, Curtea reţine ca fiind corectă soluţia primei instanţe privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. în privinţa primului petit din cererea introductivă și respingerea, în consecință, a cererii reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul A.  în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local A. și S.C. B. S.R.L., având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a art. 3 alin. 1 din  contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, încheiat între Orașul A., în calitate de achizitor și S.C. B. S.R.L.-D, în calitate de prestator, în sensul diminuării prețului de la suma de 73.900 lei la suma de 19.377 lei.

Atâta timp cât petitul referitor la obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea sumei de 54.523 lei (diferenţa între suma de 73.900 lei, achitată în temeiul art. 3 alin. 1 din contractul încheiat între părţi, şi suma de 19.377 lei) a fost formulat de către reclamantă ca petit accesoriu petitului privind constatarea nulității absolute parțiale a art. 3 alin. 1 din  contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014, în mod corect prima instanţă a procedat la respingerea ultimului petit al cererii de chemare în judecată, ca o consecinţă a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acțiune în privinţa primului petit şi a respingerii cererii reclamantei U.A.T. Orașul A.  privind constatarea nulității absolute parțiale a art. 3 alin. 1 din  contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014.

Susţinerile recurentei – reclamante în sensul că „acest capăt de cerere nu putea fi soluţionat, în condiţiile în care nu a putut fi analizat pe fond primul capăt de cerere” sunt lipsite de suport şi nu pot fi reţinute de către instanţă, atâta timp cât, astfel cum s-a arătat mai sus, cererea în pretenţii formulată de reclamantă (ultimul petit al cererii de chemare în judecată) reprezintă o cerere accesorie celei privind constatarea nulității absolute parțiale a art. 3 alin. 1 din  contractul încheiat între părţi.

De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 2525 Cod civil referitoare la termenul de prescripţie aplicabil acţiunii în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic care a fost desfiinţat, nu sunt incidente în prezenta cauză, având în vedere că acţiunea în pretenţii nu a fost formulată de către reclamantă ulterior unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului, acţiune care să fi fost admisă de către instanţă, ci a fost dedusă judecăţii în cadrul aceleiaşi cereri de chemare în judecată, ca petit accesoriu celui în constatarea nulităţii absolute a contractului, petit respins de către instanţă ca prescris.

În privinţa solicitării recurentei – reclamante în sensul de a se constata că a intervenit întreruperea termenului de prescripţie cu privire la solicitarea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului nr. xxxxx/01.08.2014, raportat la cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. xxx/119/2018 şi faţă de prevederile art. 2539 alin. 2 Cod civil, Curtea reţine că instituţia întreruperii prescripţiei extinctive presupune ca împrejurările care constituie cauze de întrerupere să intervină în timp ce prescripţia extinctivă este în curs, aşadar după ce termenul de prescripţie a început să curgă şi mai înainte ca termenul de prescripţie să se împlinească.

Or, la data formulării de către reclamanta UAT Oraşul A. a acţiunii în pretenţii în dosarul nr. xxx/119/2018 al Tribunalului Covasna – 30.05.2018 – termenul de prescripţie al acţiunii în constatarea nulității absolute parțiale a art. 3 alin. 1 din  contractul de servicii nr. xxxxx/01.08.2014 era deja împlinit, potrivit celor mai sus arătate. În consecinţă, nu poate fi constatată întreruperea - prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul  nr. xxx/119/2018 - a unui termen de prescripţie care era deja împlinit, iar analiza incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil este de prisos.

Cu privire la admiterea de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii invocării de către reclamanta UAT A. a excepţiei de nelegalitate a articolului unic din H.C.L. A. nr. 32/2016 şi a constatării nulităţii parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016 în sensul în sensul diminuării cheltuielilor suplimentare în sumă de 154.792,38 lei fără TVA  cu suma de 54.523 lei  şi a diminuării  cheltuielilor cuprinse în devizul general anexă la hotărâre de la suma de 73.900 la suma de 19.377 lei, Curtea reţine că, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă de la data de 05.03.2021, pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia inadmisibilităţii invocării de către reclamanta UAT A. a excepţiei de nelegalitate a H.C.L. A. nr. 32/2016, dar şi excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de aceeaşi reclamantă privind constatarea nulităţii H.C.L. A. nr. 32/2016, arătând în susţinerea excepţiei că „reclamanta prin autoritatea sa executivă, respectiv Primarul, nu are cum să atace în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă”, invocând în acest sens Decizia nr. 12/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, prin nota de şedinţă depusă la dosar la data de 19.03.2021, pârâta B. S.R.L. a arătat că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, conform Deciziei nr. 12/2015 pronunţată de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar la finalul notei de şedinţă a arătat că solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Faţă de aceste motive, Curtea nu poate reţine susţinerile recurentei – reclamante în sensul că excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. prin prisma Deciziei nr. 12/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, vizează doar excepţia de nelegalitate a H.C.L. A. nr. 32/2016 (petitul 2 al cererii), iar nu şi petitul privind constatarea nulităţii parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016 (petitul 3 al cererii de chemare în judecată), neputându-se reţine din această perspectivă că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. 2, art. 22 alin. 6 şi art. 20 Cod procedură civilă.

În consecinţă, Tribunalul Covasna avea obligaţia de a analiza şi de a se pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 19.03.2021, excepţie invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. prin prisma Deciziei nr. 12/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât în privinţa excepţiei de nelegalitate a H.C.L. A. nr. 32/2016, cât şi în privinţa cererii de constatare a nulităţii parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016.

În mod corect a reţinut prima instanţă ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantei UAT A. de constatare a nulităţii parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016, raportat la Decizia nr. 12/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 773/16.10.2015, prin care s-a statuat că „În condiţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti”.

S-a reţinut în acest sens, în considerentele Deciziei nr. 12/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că „nicio dispoziţie din cuprinsul Legii nr. 554/2004 nu reglementează expres dreptul unităţii administrativ-teritoriale, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti”, iar „Atribuţiile partajate conferite autorităţii deliberative şi autorităţii executive se prezumă a fi exercitate deopotrivă în scopul satisfacerii nevoilor comunitare, în numele, în interesul şi pentru unitatea administrativ-teritorială, neputând fi acceptată teza recunoaşterii unui drept la acţiune în justiţie al subiectului de drept (unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă) împotriva lui însuşi (unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa deliberativă)” şi „A accepta teoria că unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, echivalează cu dobândirea de către primar a prerogativei controlului de tutelă administrativă. Or, în condiţiile în care controlul de tutelă administrativă este expres şi limitativ prevăzut la nivel constituţional, prin art. 123 alin. (5) din Constituţie, iar, la nivel de lege organică, prin art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca prerogativă a prefectului, instanţa judecătorească nu are posibilitatea ca, pe cale de interpretare a dispoziţiilor în vigoare, să atribuie unor autorităţi publice competenţe ce nu le-au fost conferite de legiuitor” (paragrafele 48, 53 şi 59 ale Deciziei).

Atâta timp cât prin Decizia nr. 12/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că „unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local”, Curtea apreciază că inadmisibilitatea atacării de către unitatea administrativ-teritorială, prin primar, în faţa instanţei de contencios administrativ a hotărârilor adoptate de consiliul local vizează atât solicitarea formulată de UAT de constatare a nulităţii unei hotărâri adoptate de consiliul local, cât şi invocarea de către UAT a nelegalităţii unei hotărâri adoptate de consiliul local pe calea excepţiei de nelegalitate.

Faţă de aceste considerente, Curtea reţine că, în mod corect, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii invocării de către reclamanta UAT A. a excepţiei de nelegalitate a articolului unic din H.C.L. A. nr. 32/2016 şi a cererii de constatare a nulităţii parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016 şi a respins, în consecinţă, aceste petite ca inadmisibile.

În mod nelegal, însă, prima instanţă a procedat la analiza excepţiei inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a articolului unic al H.C.L. A. nr. 32/2016, motivat de faptul că reclamanta a înțeles să solicite în cadrul aceluiași litigiu atât anularea pe fond a H.C.L. nr. 32/2016, cât și să invoce excepția de nelegalitate a aceluiași act administrativ,  raportându-se astfel la alte motive decât cele invocate de către pârâta S.C. B. S.R.L. în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, astfel cum acestea au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor. Faţă de prevederile art. 14 alin. 6 şi art. 20 Cod procedură civilă, Curtea nu poate reţine aceste motive ca fiind întemeiate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a articolului unic al H.C.L. A. nr. 32/2016, însă, date fiind argumentele mai sus arătate, soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a articolului unic al H.C.L. A. nr. 32/2016 este corectă.

În privinţa admiterii de către Tribunalul Covasna a excepţiei tardivităţii cererii de constatare a nulităţii parţiale a H.C.L. nr. 32/2016, Curtea reţine că, prin întâmpinarea formulată, pârâta B. S.R.L. a invocat doar excepţia tardivităţii invocării excepţiei de nelegalitate a H.C.L. nr. 32/2016, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004, excepţie care a fost respinsă de către instanţă, potrivit încheierii de şedinţă din data de 05.03.2021.

Curtea reţine că motivele de recurs invocate de către recurenta – reclamantă cu privire la admiterea de către prima instanţă a excepţiei tardivităţii cererii de constatare a nulităţii parţiale a H.C.L. nr. 32/2016 sunt întemeiate, întrucât  excepţia tardivităţii cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a H.C.L. nr. 32/2016 nu a fost invocată în cauză de către pârâte şi nici de către instanţă din oficiu, astfel că, pronunţându-se asupra excepţii, care nu a fost supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, reglementat de dispoziţiile art. 14 alin. 6 Cod procedură civilă, principiu fundamental al procesului civil şi pe care instanţa avea obligaţia să îl respecte conform art. 20 Cod procedură civilă.

Nu se poate reţine, însă, încălcarea de către prima instanţă, în această modalitate, a dispoziţiilor art. 9 alin. 2 şi art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, întrucât limitele învestirii instanţei, raportate la obiectul şi limitele procesului stabilite prin cererile şi apărările părţilor, vizează obiectul cererii de chemare în judecată, părţile şi cauza cererii de chemare în judecată ori a actelor de procedură având această natură juridică, iar nu pronunţarea instanţei asupra excepţiilor de procedură.

Mai mult, în privinţa cererii formulate de către reclamantă privind constatarea nulităţii parţiale a H.C.L. nr. 32/2016, Curtea reţine că, în conformitate cu cele mai sus arătate, cererea menţionată este inadmisibilă, astfel că prima instanţă nu putea dispune respingerea cererii de constatare a nulităţii parţiale a H.C.L. nr. 32/2016 ca inadmisibilă, dar şi ca tardivă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurenta – reclamantă UAT Oraşul A. împotriva sentinţei civile nr. 259/06.04.2021 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, pe care o va casa în parte, în sensul înlăturării dispoziţiilor referitoare la admiterea excepţiei tardivităţii cu privire la petitul de constatare a nulităţii absolute parţiale a H.C.L. A. nr. 32/2016 şi respingerii acestui petit ca tardiv formulat, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei civile recurate.

Fără cheltuieli de judecată în recurs, întrucât nu au fost solicitate de părţi în prezentul cadru procesual, potrivit principiului disponibilităţii.

Domenii speta

Spete similare