Acţiune revocatorie. Condiţiile intentării acţiunii revocatorii (pauliene). Prejudiciul suferit de creditor constă în cauzarea sau mărirea de către debitor a unei stări de insolvabilitate. Frauda debitorului rezidă în cunoaşterea, conştientizarea că, prin

Acţiune revocatorie. Condiţiile intentării acţiunii revocatorii (pauliene). Prejudiciul suferit de creditor constă în cauzarea sau mărirea de către debitor a unei stări de insolvabilitate. Frauda debitorului rezidă în cunoaşterea, conştientizarea că, prin încheierea actului a cărui revocare se solicită, şi-a cauzat o stare de insolvabilitate, nefiind necesar ca atitudinea sa subiectivă să îmbrace forma intenţiei de a-l păgubi pe creditor.

-  art.975 Cod civil  din 1864

În cadrul acestei acţiuni, prejudiciul ce se cere a fi creat constă în aceea că, prin actul pe care îl atacă creditorul, debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate. Altfel spus, şi-a micşorat activul patrimonial.

Totodată, în corelaţie cu prima condiţie, este necesară îndeplinirea celei de-a doua condiţii de admisibilitate, respectiv existenţa fraudei debitorului, care, în această materie, constă în aceea că debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor. El şi-a dat seama că, prin încheierea acelui act, şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate, indiferent dacă actul era cu titlu oneros sau gratuit. Din acest punct de vedere, curtea reţine că recurenta este în eroare întrucât, spre deosebire de frauda la care face referire aceasta, fraus omnia corrumpit, în cazul acţiunii revocatorii sau pauliene, nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei, dolului, pentru a-l păgubi pe creditor.

Conform doctrinei de specialitate şi jurisprudenţei relevante (a se vedea Trib Suprem, col. civ., dec nr. 744/18.06.199, în C.D.1959, p.100; Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI a Civilă, dec. 1252/1990, în CPJC 1990, p.60; C. Stătescu, C. Bîrsan - Drept civil –T.G.O., Ed. III, editura All Beck 2000, pg.334), se admite că, în această materie, debitorul comite o fraudă dacă este conştient că, prin actul respectiv, îşi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate.

Or, prin cererea de recurs, recurenta nu are în vedere îndeplinirea condiţiei din această perspectivă, ci face referire la faptul că nu se poate reţine intenţia evidentă de fraudă în persoana autorului lor decedat. O astfel de susţinere este greşită, în mod corect, intimaţii prin apărarea formulată arătând că defunctul C. avea cunoştinţă despre obligaţiile pe care el însuşi şi le-a asumat prin antecontractul de vânzare-cumpărare, precum şi de consecinţele juridice care se produceau în cazul nerespectării lor, astfel că şi-a creat o stare de insolvabilitate, în condiţiile în care a procedat la înstrăinarea imobilelor pe care le avea în proprietate.

Mai mult, executarea obligaţiei de a face din cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între debitorul defunct şi intimaţi a depins numai de conduita celui dintâi, iar dat fiind refuzul său nejustificat de executare a acestei obligaţii la scadenţă, a fost pronunţat titlul executoriu exhibat de către cei din urmă. Aşadar, din moment ce a fost pronunţat acest titlu executoriu definitiv, culpa debitorului în neexecutarea propriilor obligaţii nu mai poate fi analizată în cadrul litigiului de faţă.

Prin urmare, nu se poate reţine ca fiind fondată susţinerea recurentei în sensul că, la momentul încheierii contratului de donaţie, defunctul nu putea prevedea că nu îşi va îndeplini obligaţiile. Îndeplinirea obligaţiilor nu depindea de un eveniment viitor şi incert, ci după cum s-a menţionat, depindea de propria sa conduită. Or, în ciuda obligaţiilor asumate faţă de intimaţi, defunctul a ales să încheie două acte juridice, dintre care unul dedus judecăţii de faţă, contract prin care şi-a micşorat activul patrimonial, fiind, aşadar, indiferentă intenţia sa.

Conchizând, curtea reţine că, în speţa de faţă, nu interesează intenţia defunctului de a-i frauda pe intimaţi, ci numai cunoaşterea, conştientizarea că prin încheierea contractului a cărui revocare se solicită pe calea acţiunii de faţă, şi-a cauzat o stare de insolvabilitate.

Sub aspectul insolvabilităţii defunctului C., curtea reţine în primul rând, conform celor explicitate anterior, că, în materia ce face obiectul analizei de faţă, insolvabilitatea înseamnă numai micşorarea activului patrimonial, care în mod evident a avut loc prin încheierea actului juridic civil ce se solicită a fi revocat.

Deliberând asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 17.04.2015, sub numărul de dosar xxxx/197/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E.,  revocarea (desfiinţarea) contractului de donaţie autentificat cu nr. xxxx, la data de 19.11.2008, de B.N.P. F., și rectificarea C.F. nr. xxxx, xxxx, xxxx – G., în sensul „refacerii” situaţiei anterioare donaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 11623 din 23.11.2016, pronunțată în dosarul nr. xxxx/197/2015, Judecătoria Brașov a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de instanţă, din oficiu, și, în consecință, a respins, ca fiind prescrisă, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii D., E., în nume propriu, şi D., succesoare în drepturi şi obligaţii a pârâtului C. decedat, E., succesoare în drepturi şi obligaţii a pârâtului C., decedat, şi  H., succesoare în drepturi şi obligaţii a pârâtului C., decedat.

A obligat reclamanţii la plata, în favoarea pârâtelor D., E., a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător, conform chitanţei nr. 1 din 18.02.2016 şi nr. 55, şi la plata, în favoarea pârâtei H., a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător, conform chitanţei nr. 55 din 14.10.2016.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. şi B., solicitând schimbarea în tot a hotărârii, ca fiind netemeinică și nelegală; respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, în urma judecării în fond a cauzei, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1600/Ap/2017 din 30.10.2017, pronunțată în dosarul nr. xxxx/197/2015, Tribunalul Brașov, Secția I Civilă, a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D., E. şi H., împotriva sentinţei civile nr. 11623/23.11.2016, pronunţată de Judecătoria Braşov, în dosarul civil nr. xxxx/197/2015, pe care a anulat-o, şi, în consecinţă, a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele D., E. şi H., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanţi, ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 494/R din 18.10.2018, pronunțată în dosarul nr. xxxx/197/2015, Curtea de Apel Brașov, Secția I Civilă, cu opinie majoritară, a respins recursul declarat de către recurenţii-pârâţi D., E. şi H., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., împotriva deciziei civile nr.1600/A din data de 30.10.2017 a Tribunalului Braşov – Secţia I Civilă, pe care a menținut-o.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, sub numărul de dosar xxxx/197/2015*.

Prin sentința civilă nr. 9712 din 29.10.2019, pronunțată în rejudecare, în dosarul nr. xxxx/197/2015*, Judecătoria Brașov a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B.,  în contradictoriu cu pârâţii E., D. şi H..

A dispus revocarea, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A. şi B., a contractului de donaţie autentificat sub nr. xxxx, la data de 19.11.2008, de către B.N.P. F., având ca obiect imobilul înscris în CF nr. xxxx G., la A+1, cu nr. top xxxx/2, teren în suprafaţă de 273,6 mp , la A 1 construcţie , A.1.1 situat în G., jud. I.; imobilul înscris în CF nr. xxxx G., la A+4, cu nr. top xxxx/2, lot. 2 în suprafaţă de 545,60 mp, situat în G., jud. I., și imobilul înscris în CF nr. xxxx G., la A+5, cu nr. top xxxx/1/2, în suprafaţă de 98 mp, situat în G., str. J, nr. x., jud. I.. 

A respins, ca nefiind întemeiată, cererea reclamanţilor, având ca obiect rectificarea cărţilor funciare nr. xxxx, xxxx, xxxx, în sensul refacerii situaţiei anterioare donaţiei.

A obligat pârâţii la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 11.807 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. 

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel pârâtele D., H., pe de o parte, și E., pe de altă parte, solicitând schimbarea în tot a sentinței civile nr. 9712/29.10.2019 a Judecătoriei Brașov și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 901/AP din 29.09.2020, Tribunalul Brașov, Secția I Civilă, a respins apelurile declarate în cauză de pârâtele D.  și H., precum și de pârâta E., împotriva sentinței civile nr. 9712/29.10.2019, pronunțate de Judecătoria Brașov, în dosarul civil xxxx/197/2015*, pe care a păstrat-o.

A obligat apelantele-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A., astfel: apelanta-pârâtă D.  – suma de 1250 lei, apelanta-pârâtă H. – suma de 1250 lei, apelanta-pârâtă E. – suma de 2500 lei.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, pe de o parte, pârâtele D. și H., și, pe de altă parte, pârâta E..

1.Recurentele-pârâte D. și H. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. De asemenea, în temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, au solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, în cauză fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește primul motiv de casare invocat, recurentele-pârâte au arătat, în primul rând, că hotărârea pronunțată în apel cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care tribunalul nu a analizat motivul de apel referitor la considerentele contradictorii ale instanței de fond în soluționarea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pe care au invocat-o prin întâmpinare.

Au precizat, în acest sens, că, în apel, au invocat că prima instanță, motivând respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, a reținut două teorii contradictorii. Astfel, pe de o parte, a reținut teoria potrivit căreia sancțiunea specifică acțiunii revocatorii este inopozabilitatea actului fraudulos față de creditorul în dauna căruia a fost încheiat, acesta putând urmări bunul ce forma obiectul actului ca și cum acesta nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului. Pe de altă parte, a reținut că acțiunea revocatorie duce la desființarea actului, întocmai ca și acțiunea în anularea actului juridic, cu singura deosebire că acțiunea revocatorie, față de cererea în anulare, produce efecte relative, adică doar între creditor și debitor.

Au subliniat, raportat la această motivare, că cea de-a doua teorie este una greșită și în contradicție cu prima.

Au precizat că singurul aspect corect reținut de instanța de fond este că acțiunea revocatorie produce efecte doar față de creditorul care a exercitat-o și în detrimentul căruia a fost încheiat actul fraudulos, subliniind însă că aceasta nu este singura diferență între acțiunea pauliană, revocatorie, și acțiunea în anulare, după cum greșit a apreciat prima instanță.

A arătat, sub acest aspect, că inopozabilitatea este cu totul altceva decât sancțiunea nulității, ce lovește actul juridic încheiat cu încălcarea condițiilor de fond și/sau de formă.

A mai arătat că și fundamentul juridic al celor două acțiuni este diferit, în condițiile în care, în primul caz, temeiul îl reprezintă art. 975 din vechiul Cod civil, respectiv, art. 1562-1565 din noul Cod civil, în timp ce, în cel de-al doilea caz, temeiul de drept îl constituie art. 966 din vechiul Cod civil, respectiv art. 1236 și 1237 din noul Cod civil.

Raportat la aceste argumente, a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, excepția invocată în cauză fiind întemeiată.

În al doilea rând, au susținut că instanța de apel nu a analizat nici motivul de apel referitor la caracterul contradictoriu al considerentelor pe care se întemeiază soluția instanței de fond, de admitere în parte a cererii de chemare în judecată.

Au subliniat, în acest sens, că prima instanță a combinat cele două instituții, respectiv, acțiunea pauliană, revocatorie, al cărei efect îl constituie inopozabilitatea, și nulitatea absolută. Astfel, deşi a admis petitul prin care s-a solicitat revocarea contractului de donație, motivând că, din reglementarea textului legal, respectiv art. 975 din vechiul Cod civil, rezultă că, sub aspectul efectelor sale, acţiunea revocatorie duce la desfiinţarea actului, a respins petitul prin care reclamanţii au solicitat repunerea părților în situaţia anterioară încheierii actului de donaţie și rectificarea cărții funciare.

În al treilea rând, au arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că „creanța reclamanților este certă, lichidă și exigibilă de la momentul asumării obligației din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 03.07.2008”, iar, pe de altă parte, a reținut că dreptul de creanță al intimaților-creditori pentru suma de 60.000 de euro s-a născut din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxxx/03.07.2008, fiind afectat de condiția suspensivă a neîndeplinirii de către promitentul-vânzător a obligației de a se prezenta, până cel târziu la data de 03.07.2009, la notarul public, pentru semnarea contractului de vânzare promis.

Or, în condițiile în care creanța este afectată de o condiție suspensivă, recurentele-pârâte au arătat că nu se poate reține că, la data încheierii contractului de donație, respectiv, 19.11.2008, intimații-reclamanți aveau o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare invocat, recurentele-pârâte au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, au arătat, în primul rând, că instanța de apel a reținut fără niciun temei legal că nu este necesar să fie confirmată, printr-o hotărâre judecătorească, creanța intimaților-reclamanți, având în vedere condiția suspensivă instituită, a cărei realizarea nu depindea de atitudinea subiectivă a promitentului-vânzător, ci exclusiv de faptele acestuia.

Au subliniat, sub acest aspect, că promitentul-vânzător și-a asumat o obligație de a face, iar, în antecontractul încheiat, era prevăzută clauza penală potrivit căreia, în cazul neîndeplinirii culpabile de către promitentul-vânzător, la data de 03.07.2009, a obligației asumate, clauza poate fi aplicată. Însă, pentru a se da eficiență acestei clauze, a fost necesară intervenția instanței care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, la data de 05.12.2018, l-a obligat pe promitentul-vânzător la plata sumei de 60.000 de euro, către promitenții-cumpărători. Ca urmare, au apreciat că doar de la acest moment, intimații-reclamanți au avut o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În al doilea rând, au susținut că instanța de apel a reținut, cu încălcarea dispozițiilor art. 662 din Codul de procedură civilă că, la momentul încheierii contractului de donație, intimații-reclamanți aveau o creanță certă, lichidă și exigibilă, lipsindu-le doar titlul executoriu, contractul neavând un astfel de atribut.

Au arătat, în acest sens, că, având în vedere prevederile art. 662 din Codul de procedură civilă, nu se poate reține că, după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, intimații-reclamanți aveau o creanță certă, lichidă și exigibilă, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

În al treilea rând, au susţinut că, apreciind că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 975 din vechiul Cod civil, instanţa de apel a făcut o greșită aplicare a legii.

Criticând soluţia tribunalului, recurentele-pârâte au arătat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru admiterea acţiunii pauliene.

Astfel, în privinţa condiţiei existenţei fraudei, au arătat că frauda nu există, din moment ce  promitentul-vânzător nu avea cum să prevadă, la data încheierii contractului de donaţie, că nu şi-ar fi putut îndeplini obligația peste 8 luni, când se împlinea termenul prevăzut pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi nici că intimaţii-reclamanţi urmau să dea eficienţă clauzei penale inserate în antecontract, ce implica plata sumei de 60.000 de euro, reprezentând dublul preţului încasat, astfel încât să acționeze în frauda creditorilor săi. Au precizat că, deşi dovedirea fraudei era în sarcina intimaţilor-reclamanţi, aceştia nu au făcut proba fraudei.

De asemenea, în privinţa provocării stării de insolvabilitate prin actul de donaţie încheiat, recurentele-pârâte au arătat că nici aceasta nu este îndeplinită de vreme ce, în masa succesorală a promitentului-vânzător decedat, se află şi în prezent un autoturism ARO, precum şi bunurile imobile ce au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, iar acestea au fost intabulate, astfel că pot fi valorificate prin executare silită. În consecinţă, au susţinut că, prin încheierea contractului de donaţie, nu li s-a cauzat intimaţilor-reclamanţi un prejudiciu. Au subliniat, în acest context, că intimaţii-reclamanţi nici nu ar fi dovedit existența unui astfel de prejudiciu, în conformitate cu dispozițiile art. 1562 din Codul civil.

Totodată, au arătat că nu este îndeplinită nici condiţia ca intimaţii-reclamanţi să fi deţinut, la data încheierii contractului de donaţie, o creanţă, în condiţiile în care contractul de donaţie a fost încheiat în 19.11.2008, dată la care intimaţii-reclamanţi nu aveau niciun titlu executoriu împotriva donatorului, iar obligaţia asumată de către acesta, în calitate de promitent-vânzător, nu ajunsese la scadenţă.

În privinţa condiţiei complicităţii terţului la fraudarea creditorului, au arătat că, atâta vreme cât, în speţă, nu există frauda donatorului, nu poate exista nici complicitate la fraudă.

Au concluzionat că intimații-reclamanţi şi-au exercitat drepturile procesuale în mod abuziv, formulând acţiunea cu rea-credinţă, cu scopul exclusiv de a intra în posesia imobilului ce face obiectul contractului de donaţie, imobil ce constituie locuinţa recurentelor, în condiţiile în care, în masa succesorală a promitentului-vânzător, există bunuri, inclusiv, terenurile promise spre vânzare, şi, în condiţiile în care, acesta a mai încheiat un contract de donaţie, pe care intimaţii-reclamanţi nu l-au atacat.

În drept, au invocat art. 483 şi următoarele, art. 453 din Codul de procedură civilă; art. 966, 975 din vechiul Cod civil.

În probaţiune, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Recurentele-pârâte nu s-au conformat dispoziției instanţei privind timbrarea recursului, astfel că, la termenul de judecată din data de 29 aprilie 2021, intimaţii-reclamanţii au invocat, prin avocat, excepţia netimbrării recursului, solicitând admiterea acesteia şi anularea recursului, ca netimbrat.

2. Recurenta-pârâtă E. a solicitat, prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile pronunțate în cauză de Tribunalul Brașov, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 9712 din 29.10.2019 a Judecătoriei Brașov, ca fiind legal și temeinic, și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, a invocat, ca prim motiv de casare, faptul că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deși instanța de apel a reținut, pe de o parte, în mod corect, că sancțiunea specifică acțiunii revocatorii este inopozabilitatea actului fraudulos, față de creditorul în fraudarea căruia a fost încheiat, pe de altă parte, a arătat că acțiunea pauliană este acțiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice încheiate de către debitor, în fraudarea drepturilor sale, apreciind că cele două considerente se află într-un raport de contradicție.

A precizat, de asemenea, că, prin acțiunea introductivă, intimații-reclamanți au solicitat, în mod explicit, „revocarea contractului de donație, însă nu au formulat apărări specifice acțiunii pauliene, ci au invocat o cauză ilicită a acestuia, caz în care, sancțiunea ce operează este nulitatea absolută și nu revocarea. Ca urmare, a apreciat că intimații-reclamanți se află într-o gravă eroare din punct de vedere juridic când susțin că existența unei cauze ilicite în contractul de donație conduce la revocarea acestuia, făcând o gravă confuzie între instituția nulității absolute și cea a revocării. În aceste condiții, au apreciat cererea intimaților-reclamanți ca fiind inadmisibilă.

În privința temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, invocat de intimații-reclamanți, respectiv art. 975 din vechiul Cod civil, care reglementează acțiunea pauliană, a arătat că starea de fapt prezentată în acțiunea introductivă, precum și ceea ce se solicită prin această acțiune sunt în contradicție cu dispozițiile textului de lege invocat ca temei de drept al acțiunii.

A precizat, raportat la temeiul juridic al acțiunii introductive, că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate specifice acțiunii pauliene, astfel că soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii judecătoriei, care a respins inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, este nelegală. A subliniat, în acest sens, că, prin actul încheiat, debitorul nu și-a creat o stare de insolvabilitate, de vreme ce terenurile ce fac obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu intimații-reclamanți au rămas în patrimoniul acestuia. De asemenea, au arătat că nu este îndeplinită nici condiția existenței fraudei debitorului, având în vedere că actul de donație a fost încheiat în data de 19.11.2008, iar termenul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică era 03.07.2009, și că terenurile ce au făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare nu au fost donate.

În privința condiției existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, anterioare actului atacat, recurenta-pârâtă a susținut că nici aceasta nu este îndeplinită, întrucât, la data încheierii contractului de donație, intimații-reclamanți nu dețineau niciun titlu executoriu împotriva promitentului-vânzător.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a analizat critica formulată în apel cu privire la contradictorialitatea considerentelor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de admiterea în parte a acțiunii reclamanților, combinând două instituții juridice distincte: inopozabilitatea și nulitatea absolută a actului juridic.

A subliniat, în această privință, că deși instanța de fond a reținut că, sub aspectul efectelor sale, acțiunea revocatorie duce la desființarea actului, a respins petitul prin care reclamanții au solicitat repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de donație și rectificarea cărții funciare.

În privința celui de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, la momentul încheierii contractului de donație, intimații-reclamanți aveau o creanță certă, lichidă și exigibilă, lipsindu-le doar titlul executoriu, în condițiile în care contractul părților nu constituie un astfel de titlu.

A subliniat, sub acest aspect, că, în speță, creanța intimaților-reclamanți trebuia să îndeplinească patru condiții, respectiv, să fie certă, lichidă, exigibilă și anterioară contractului de donație, întrucât doar creditorii anteriori pot fi prejudiciați prin actele frauduloase ulterioare ale debitorului.

Or, în cauză, aceste condiții nu sunt îndeplinite, având în vedere data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dat eficiență clauzei penale inserate în antecontractul de vânzare-cumpărare, 16.09.2014, după cum nu sunt îndeplinite nici condițiile ca actul de donație să fi determinat starea de insolvabilitate a promitentului-vânzător și să fi fost încheiat în vederea fraudării intimaților-reclamanți.

A precizat totodată că, deși intimații-reclamanți s-au aflat în posesia terenurilor ce au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, până în anul 2014, nu au încercat valorificarea acestora, cu ocazia formulării cererii de executare silită, urmărind, prin acțiunea promovată cu rea-credință, să își creeze un drept de preferință asupra bunurilor ce i-au aparținut promitentului-vânzător, decedat între timp.

A subliniat că, și în ipoteza în care ar fi fost îndeplinite condițiile cumulative de admisibilitate a acțiunii pauliene, ar fi trebuit analizată situația declarării inopozabilității contractului mai nou, prin care s-ar fi creat starea de insolvabilitate, și doar în ipoteza în care nici în această situație nu ar deveni îndestulător patrimoniul, pentru valorificarea creanței, să fie declarat inopozabil și contractul de donație ce face obiectul prezentului litigiu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 486, art. 488 alin. 1, pct. 6, pct. 8, art. 496 alin. 2 și ale art. 453 din Codul de procedură civilă.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Prin încheierea pronunțată în cameră de consiliu, în data de 21.01.2021, s-a admis în parte cererea recurentei-pârâte E., de acordare a ajutorului public judiciar, dispunându-se eșalonarea plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 6003,33, aferente recursului declarat în cauză, în șase tranșe lunare de câte 1000,55 de lei, începând cu luna februarie 2021.

În apărare, intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, pe de o parte, față de recursul declarat de pârâtele D. și H., și, pe de altă parte, față de recursul declarat de pârâta E., solicitând respingerea recursurilor, menținerea dispozițiilor deciziei civile nr. 901/AP, ca fiind legale, și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea apărărilor cuprinse în întâmpinarea formulată față de recursul pârâtelor D. și H., intimații-reclamanți au arătat, în privința motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1, pct. 6 din Codul de procedură civilă,  că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate de către recurentele-pârâte, contrar susținerilor acestora, sens în care, au redat pasaje din hotărârea atacată.

Au subliniat că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat revocarea (desfiinţarea) donaţiei, temeiul de drept al cererii constituindu-l art. 975 din vechiul Cod civil, potrivit căruia, „ei (creditorii) pot de asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor, în prejudiciul drepturilor lor”.

Referindu-se la efectele juridice ale acțiunii revocatorii, a arătat că doctrina a statuat că, urmare a admiterii acţiunii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul actului ca și cum acesta n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului. Deşi se observă o apropiere de sancţiunea nulităţii, totuşi nu suntem în prezența acesteia, întrucât efectele acţiunii revocatorii sunt relative, respectiv actul va putea fi ignorat numai de către creditorul care a introdus acţiunea și a fost biruitor, pe când, în cazul nulităţii, efectele se produc față de toate celelalte subiecte de drept (erga omnes). Altfel spus, admiterea acţiunii pauliene atrage ineficacitatea actului fraudulos numai în raporturile dintre creditor și terțul pârât.

Au învederat că, prin decizia nr. 88/19.03.2002, însăși Curtea Constituţională consideră acţiunea pauliană ca fiind un mijloc juridic prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute, în frauda drepturilor sale, de catre debitor. 

Au apreciat că, în mod legal, instanța a reținut două momente ale existentei caracterului cert, lichid si exigibil al creanţei dumnealor, un prim moment fiind cel al asumării obligaţiei din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 03.07.2008, pentru suma de 30.000 de euro, și cel de-al doilea, născut la data de 03.07.2009, pentru suma de 60.000 Euro, prin neprezentarea promitentului-vânzător la notar, în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare.

În privința motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, intimații-reclamanți au susținut, combătând argumentele contrare ale recurentelor-pârâte, că, în mod legal, instanța de apel a reținut că dreptul de creanţă nu era necesar a fi confirmat printr-o hotărâre judecătorească, deoarece condiţia suspensivă în discuţie a fost astfel instituită, încât realizarea sa să nu depindă de atitudinea subiectivă a promitentului-vânzător, ci, exclusiv, de faptele acestuia. Astfel, părțile au prevăzut că se realizează condiţia prin simplul fapt al neprezentării promitentului-vânzător la notarul public, indiferent dacă această conduită este determinată de motive subiective sau obiective, indiferent de culpa acestuia.

Referitor la susținerile recurentelor cu privire la caracterul creanței deținute de intimații-pârâți, aceștia au arătat că,  în conformitate cu prevederile art. 663 alin. 1 din Codul de procedură civilă, doar executarea silită nu se poate face dacă creanţa nu este certă, lichidă și exigibilă, iar, pentru executarea silită, certitudinea creanţei rezultă din însuși titlul executoriu.

Or, astfel cum a reținut și jurisprudența, creanța trebuie să fie certă, dar nu cu dată certă, iar, pentru că acțiunea pauliană nu este o măsură de executare silită, în vederea exercitării ei, nu este necesar ca dreptul de creanță să fie încorporat într-un titlu executoriu.

Au subliniat că, în speță, instanța de apel a reținut în mod corect că dumnealor dețin o creanță certă și exigibilă.

În ceea ce privește susținerile recurentelor-pârâte că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, apreciind că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 975 din vechiul Cod civil, intimații-reclamanți au precizat că, din probele administrate în cauză, rezultă prejudiciul ce le-a fost produs, intenția debitorului de a le frauda interesele, precum și caracterul cert, lichid și exigibil al creanței. Referitor la condiția fraudei terțului dobânditor, au menționat că aceasta nu trebuie probată în speță, atâta timp cât actul încheiat este un contract de donație, așadar, un act cu titlu gratuit.

Referindu-se la susținerile recurentelor-pârâte cu privire la reau-credință în exercitarea drepturilor procesuale, intimații-reclamanți au precizat că, până la momentul la care au formulat toate demersurile juridice, au încercat soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor diferendelor, cu promitentul-vânzător, iar, ulterior, în cadrul executării silite, au procedat la executarea silită a bunurilor aflate în patrimonial acestuia. Au arătat că doar după ce au aflat că acesta a donat toate bunurile aflate în proprietatea sa, în afara terenurilor ce fac obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, au conştientizat că singurul scop urmărit prin actul încheiat a fost punerea la adăpost, a sa și a familiei sale, de o eventuală executare silită.

În drept, au invocat dispozițiile art. 205 și ale art. 453 din Codul de procedură civilă.

În probațiune, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin întâmpinarea formulată față de recursul pârâtei E., intimații-reclamanți au susținut, raportat la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă și la criticile recurentei, referitoare la considerentele pe care a fost întemeiată soluția de admitere în parte a acțiunii reclamanților, că, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a reținut în mod judicios că, văzând existența actelor juridice făcute în frauda drepturilor creditorilor, acţiunea pauliană este îndreptată atât împotriva debitorului, cât și împotriva terţului care a beneficiat de pe urma lor; fundamentul ei juridic, față de debitor, rezidă, pe de o parte, în dreptul de gaj general al creditorului, iar, pe de altă parte, în ideea că, prin actele frauduloase, debitorul comite un delict civil împotriva creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat sa le repare, iar instanţa de fond, prin respingerea cererii de revenire la situaţia anterioară de carte funciară, a analizat corect acţiunea pauliană, revocatorie, a contractului de donaţie.

Combătând restul criticilor circumscrise de către recurenta-pârâtă motivului de casare menționat mai sus, intimații-reclamanți au reiterat apărările referitoare la același motiv de casare, dezvoltate în întâmpinarea formulată față de recursul pârâtelor D. și H..

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, intimații-reclamanți au arătat, raportat la criticile recurentei referitoare la considerentul instanței de apel că, la momentul încheierii contractului de donație, reclamanții dețineau o creanță certă, lichidă și exigibilă, lipsindu-le doar titlul executoriu, că, în mod corect, a reținut instanța că dreptul de creanță s-a născut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxxx/03.07.2008, la B.N.P. K., în cauză, trebuind dovedită anterioritatea creanței și nu a titlului executoriu, după cum susține recurenta.

Au subliniat că dreptul de creanţă, constând în obligaţia de a face a promitentului-vânzător, respectiv, de a încheia contractul de vânzare sau de a restitui preţul plătit de cumpărători, își are izvorul în antecontractul arătat anterior, creanța fiind, prin urmare, certă, lichidă, exigibilă și anterioară contractului de donaţie.

În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte referitoare la reaua-credință în exercitarea drepturilor procesuale, intimații-reclamanți au reiterat apărările din întâmpinarea formulată față de recursul pârâtelor D. și H..

În drept, au invocat dispozițiile art. 205 și ale art. 453 din Codul de procedură civilă.

În probațiune, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă E. a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii scrise, în care a reiterat, în esență, susținerile din cererea de apel.

La termenul din data de 29.04.2021, pentru considerentele cuprinse în încheierea interlocutorie care face corp comun cu decizia de faţă, instanţa a admis excepţia netimbrării cererii de recurs formulate de recurentele D. şi H., invocată de intimaţii A. şi B..

În recurs, nu s-au depus înscrisuri noi.

Verificând decizia atacată în limitele cererii de recurs, văzând că nu există motive de recurs de ordine publică, în raport cu actele şi lucrările dosarului, curtea reţine următoarele:

1.Prima critică din cererea de cererea de recurs formulată de recurenta E. vizează menţinerea motivării instanţei de fond cu privire la admisibilitatea cererii de chemare în judecată, apreciind că reţinerea instanţei de apel în sensul că, în cadrul acţiunii pauliene, creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor este în contradicţie cu motivarea privind inopozabilitatea actului fraudulos.

Curtea reţine că această critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă nu este fondată.

Instanţa de apel a menţionat în mod clar care este obiectul cauzei, din perspectiva căruia prima instanţă a analizat condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene, reţinând faptul că „Instanța de fond a analizat cererea formulată de reclamanți procedând la analizarea acestor condiții de admisibilitate, nu din prisma lipsei cauzei licite.”

Prin urmare, sub un prim aspect, curtea reţine că nu există nicio contradicţie între considerentele deciziei atacate cu privire la obiectul judecăţii de faţă, considerentele instanţei de apel fiind astfel clare.

Susţinerea recurentei în sensul că intimaţii recurenţi ar fi solicitat revocarea donaţiei pentru cauză ilicită, iar nu pe calea acţiunii pauliene, cu evidenţierea naturii juridice distincte a celor două instituţii de drept civil reprezintă o chestiune de drept material, care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Aşadar, faptul că recurenta a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene, precum şi faptul că intimaţii reclamanţi ar fi solicitat revocarea donaţiei pentru cauză ilicită, care ar atrage de fapt nulitatea contractului, iar nu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 975 Cod civil 1864 reprezintă aspecte privind modalitatea în care instanţele de fond au înţeles să aplice dispoziţiile de drept material stării de fapt din cauza de faţă, care urmează a fi analizate din perspectiva celuilalt motiv de casare invocat, conform celor de mai jos.

Însă, ceea ce este relevant în cazul acestui motiv de casare ce face obiectul analizei de faţă, este faptul că instanţa de apel nu a prezentat în cuprinsul deciziei atacate considerente contradictorii, străine de pricina dedusă judecăţii, de natură a pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a analiza calea de atac, cu încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil.

Demn este de subliniat faptul că, în cadrul acestui motiv de casare, curtea nu este chemată să statueze asupra justeţii raţionamentului logico-juridic prezentat de instanţa de apel cu privire la dreptul substanţial aplicabil, pe fondul său, această chestiune făcând obiectul unui alt motiv de casare distinct, conform celor reţinute anterior, ci numai să analizeze dacă acest raţionament a fost prezentat într-o manieră clară, cursivă, logică, astfel încât hotărârea adoptată să aibă o bază legală. Considerentele contradictorii semnifică faptul că din unele rezultă temeinicia unei cereri, iar din altele netemeinicia, incompatibile, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei în sensul că, deşi instanţele de fond au constatat temeinicia acţiunii în revocarea donaţiei, au respins totuşi cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea de carte funciară, existând din acest punct de vedere contradicţie între considerentele hotărârii, curtea reţine că nu este fondat.

Şi această chestiune priveşte tot modalitatea în care instanţele de fond au aplicat dispoziţiile legale în materia ce face obiectul cauzei, astfel că din acest punct de vedere, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Mai mult decât atât, se reţine că prin intermediul acestui considerent, recurenta nu critică decizia recurată, ci sentinţa ce a făcut obiect al analizei în apel, susţinând că instanţa de apel nu a analizat acest motiv.

Acest considerent este unul greşit. Instanţa de apel a reţinut, conform ultimului paragraf al deciziei fila 7 şi primului paragraf de la fila 8, că „Acțiunea pauliană este acțiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Vizând existenţa acestor acte,  este îndreptată atât împotriva debitorului, cât şi împotriva terţului care a beneficiat de pe urma lor, fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de-o parte, în dreptul de gaj general al creditorului, iar pe de altă parte, în ideea că prin actele sale frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat a le repara, instanța de fond, prin soluția de respingere a cererii de revenire la situația anterioară de carte funciară a analizat corect acțiunea supusă analizei de intimații reclamanți, acțiunea pauliană, revocatorie a contractului de donație, motiv pentru care aprecierile apelantelor referitoare la confuzia instanței de fond în ceea ce privește acțiunea revocatorie cu cea în anulare nu pot fi reținute ca întemeiate.

Ca urmare a intentării acțiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care formează  obiectul actului revocat, ca și cum acesta n-ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului, acțiunea revocatorie ducând la desființarea actului, întocmai ca și acțiunea în anulare, dar deosebit de aceasta, deoarece își produce efectele doar între creditor și terțul dobânditor. Actul rămâne valabil între părțile care l-au încheiat și opozabil față de celelalte persoane, fiind revocat doar în măsura prejudiciului suferit de creditor, doar în limitele creanței.”

Aşadar, se reţine că instanţa de apel a explicat pe larg, într-o manieră clară, care sunt considerentele pentru care acţiunea revocatorie se aseamănă cu acţiunea în anularea actului juridic civil, cu evidenţierea concretă a efectelor pe care le produce fiecare în raport cu natura sa juridică.

În aceste condiţii, faptul că raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este diametral opus celui expus de către recurentă pe întreg parcursul procesului, nu înseamnă că motivarea instanţei de apel este contradictorie, ţinând de analiza ce urmează a fi efectuată din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare invocat, respectiv art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

2.Astfel, din această perspectivă, curtea are în vedere următoarele considerente:

În primul rând, se reţine cum corect au considerat şi instanţele de fond, că obiectul cererii de chemare în judecată este unul clar, acţiune revocatorie sau pauliană, acesta neputând comporta discuţii în cadrul căii de atac de faţă, cu atât mai mult cu cât cauza se află în al doilea ciclu procesual, iar în cadrul primului ciclu, s-a stabilit cu efect obligatoriu că obiectul cauzei este acţiunea pauliană.

În acest sens, curtea are în vedere faptul că, din analiza deciziei nr. 494/R/18.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în cadrul primului ciclu procesual, rezultă că obiectul căii de atac a recursului l-a reprezentat termenul de prescripţie aplicabil acţiunii pauliene. În aceste condiţii, în care instanţa de recurs a stabilit în mod definitiv că acest termen nu este împlinit, anume în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, curtea consideră că o astfel de chestiune nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul recursului de faţă, conform art. 501 alin. 1 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, curtea are în vedere faptul că recurenta se află într-o evidentă eroare cu privire la semnificaţia şi natura juridică a acţiunii revocatorii sau pauliene, întemeiate pe dispoziţiile art. 975 Cod civil din 1864 aplicabil cauzei de faţă.

Astfel, după cum şi instanţa de apel a reţinut în mod judicios, curtea are în vedere că acţiunea revocatorie sau pauliană poate fi definită ca fiind aceea prin care creditorul poate cere revocarea, respectiv desfiinţarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale, prejudiciere care se concretizează în faptul că prin încheierea actelor atacate, debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.

Prin urmare, raportat la această definiţie a acţiunii în discuţie în cauza de faţă, curtea reţine că, prin solicitarea revocării donaţiei pentru prejudiciul creat de către autorul recurentelor, aceştia formulează exact apărările care se circumscriu naturii juridice a acestei acţiuni, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate a acţiunii.

Astfel, prima condiţie de admisibilitate care a făcut obiectul analizei în ambele instanţe de fond, este aceea ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu. Din această perspectivă, recurenta a invocat greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, considerând că nu se poate vorbi despre o intenţie a autorului lor decedat de a frauda interesele creditorilor, critică căreia i-a circumscris mai multe considerente.

Curtea reţine că această critică nu este fondată.

Astfel, se are în vedere în acest sens faptul că, în cadrul acestei acţiuni, prejudiciul ce se cere a fi creat constă în aceea că, prin actul pe care îl atacă creditorul, debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate. Altfel spus, şi-a micşorat activul patrimonial.

Totodată, în corelaţie cu prima condiţie, este necesară îndeplinirea celei de-a doua condiţii de admisibilitate, respectiv existenţa fraudei debitorului, care, în această materie, constă în aceea că debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor. El şi-a dat seama că, prin încheierea acelui act, şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate, indiferent dacă actul era cu titlu oneros sau gratuit. Din acest punct de vedere, curtea reţine că recurenta este în eroare întrucât, spre deosebire de frauda la care face referire aceasta, fraus omnia corrumpit, în cazul acţiunii revocatorii sau pauliene, nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei, dolului, pentru a-l păgubi pe creditor.

Conform doctrinei de specialitate şi jurisprudenţei relevante (a se vedea Trib Suprem, col. civ., dec nr. 744/18.06.199, în C.D.1959, p.100; Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI a Civilă, dec. 1252/1990, în CPJC 1990, p.60; C. Stătescu, C. Bîrsan - Drept civil –T.G.O., Ed. III, editura All Beck 2000, pg.334), se admite că, în această materie, debitorul comite o fraudă dacă este conştient că, prin actul respectiv, îşi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate.

Or, prin cererea de recurs, recurenta nu are în vedere îndeplinirea condiţiei din această perspectivă, ci face referire la faptul că nu se poate reţine intenţia evidentă de fraudă în persoana autorului lor decedat. O astfel de susţinere este greşită, în mod corect, intimaţii prin apărarea formulată arătând că defunctul C. avea cunoştinţă despre obligaţiile pe care el însuşi şi le-a asumat prin antecontractul de vânzare-cumpărare, precum şi de consecinţele juridice care se produceau în cazul nerespectării lor, astfel că şi-a creat o stare de insolvabilitate, în condiţiile în care a procedat la înstrăinarea imobilelor pe care le avea în proprietate.

Mai mult, executarea obligaţiei de a face din cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între debitorul defunct şi intimaţi a depins numai de conduita celui dintâi, iar dat fiind refuzul său nejustificat de executare a acestei obligaţii la scadenţă, a fost pronunţat titlul executoriu exhibat de către cei din urmă. Aşadar, din moment ce a fost pronunţat acest titlu executoriu definitiv, culpa debitorului în neexecutarea propriilor obligaţii nu mai poate fi analizată în cadrul litigiului de faţă.

Prin urmare, nu se poate reţine ca fiind fondată susţinerea recurentei în sensul că, la momentul încheierii contratului de donaţie, defunctul nu putea prevedea că nu îşi va îndeplini obligaţiile. Îndeplinirea obligaţiilor nu depindea de un eveniment viitor şi incert, ci după cum s-a menţionat, depindea de propria sa conduită. Or, în ciuda obligaţiilor asumate faţă de intimaţi, defunctul a ales să încheie două acte juridice, dintre care unul dedus judecăţii de faţă, contract prin care şi-a micşorat activul patrimonial, fiind, aşadar, indiferentă intenţia sa.

Conchizând, curtea reţine că, în speţa de faţă, nu interesează intenţia defunctului de a-i frauda pe intimaţi, ci numai cunoaşterea, conştientizarea că prin încheierea contractului a cărui revocare se solicită pe calea acţiunii de faţă, şi-a cauzat o stare de insolvabilitate.

Sub aspectul insolvabilităţii defunctului C., curtea reţine în primul rând, conform celor explicitate anterior, că, în materia ce face obiectul analizei de faţă, insolvabilitatea înseamnă numai micşorarea activului patrimonial, care în mod evident a avut loc prin încheierea actului juridic civil ce se solicită a fi revocat.

Mai mult decât atât, se are în vedere că intimaţii au încercat punerea în executarea a titlului executoriu, în cadrul dosarului execuţional nr.xx/E din 2015 al BEJ L., executarea silită care a eşuat, dat fiind că singurele bunuri ce puteau fi urmărite, respectiv terenurile care au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între defunct şi intimaţi, nu au putut fi vândute în cadrul licitaţiilor ce au avut loc.

În acest context, în mod neîntemeiat, recurenta susţine reaua credinţă a intimaţilor, de vreme ce aceştia au încercat mai întâi executarea silită asupra bunurilor existente în patrimoniul debitorului. Or, în condiţiile în care această executarea silită nu s-a putut realiza, instanţa nu poate întrevedea care ar fi fost calea de urmat de către intimaţi şi pe care aceştia au eludat-o, astfel ca susţinerea recurentei să apară ca fiind întemeiată.

Se apreciază că răspunsul este unul simplu, care presupune excluderea relei credinţe a intimaţilor, singura cale în încercarea de recuperare a creanţei fiind cea urmată în litigiul de faţă.

Totodată, se reţine că a li se solicita intimaţilor să pornească o nouă executare silită, pentru aceleaşi bunuri, reprezintă o sarcină exorbitantă, nejustificată, din moment ce au urmat deja o astfel de cale, fără niciun rezultat.

Sintetizând, se reţine că, în condiţiile în care intimaţii nu şi-au putut recupera creanţa în baza titlului executoriu deţinut, dată fiind imposibilitatea de vânzare silită a bunurilor aflate în patrimoniul defunctului, în mod legal, aceştia au trecut la revocarea actului încheiat de către debitor în detrimentul lor.

Totodată, curtea reţine că susţinerea recurentei în sensul că intimaţii aveau posibilitatea de preluarea a imobilelor teren care au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare în contul datoriei, dat fiind că aceştia au susţinut că executarea acestui act juridic i-a prejudiciat, astfel că nealegerea acestei căi ar dovedi reaua lor credinţă, nu este fondată. Nu există niciun text de lege care să oblige creditorul să preia în contul creanţei pe care o deţine împotriva unui debitor, bunuri din patrimoniul acestuia din urmă, care au făcut obiectul unui contract neexecutat şi care a stat la baza titlului executoriu exhibat. Creditorul este liber să aleagă calea legală pe care o apreciază cea mai favorabilă situaţiei sale juridice, în vederea realizării creanţei sale.

Aşadar, în lipsa unei astfel de restricţii în sarcina sa şi în condiţiile în care restricţiile şi interdicţiile trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege, interpretarea lor fiind una restrictivă, nu se poate reţine ca fondat argumentul prezentat de recurentă.

În ceea ce priveşte afirmaţia aceleiaşi recurente în sensul că, în fapt, intimaţii nu urmăresc executarea bunurilor din patrimoniul fostului debitor, ci executarea imobilului care a făcut obiectul contractului de donaţie ce se solicită a fi revocat, stabilind în acest mod o ordine de executare, mai favorabilă, curtea reţine, de asemenea, că nu este fondată.

Se are în vedere în acest sens că, în această materie a acţiunii revocatorii, legiuitorul nu a instituit nicio ordine a revocării actelor încheiate de către debitor, astfel că, în lipsa sa, creditorul este liber să aleagă împotriva cărui act încheiat de către acesta în defavoarea sa, înţelege să se îndrepte.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie de admisibilitatea a acţiunii, aceasta constă în aceea ca partea creditoare să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi, în principiu, anterioară actului atacat.

Sub acest aspect, instanţa are în vedere că, prin decizia civilă nr. 494/R/18.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în cadrul primului ciclu procesual, s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat, conform art. 501 alin. 1 Cod procedură civilă, că dreptul de creanţă al intimaţilor este cert şi s-a născut la data de 20.03.2014, când s-a pronunţat decizia civilă nr. 143/R de către Tribunalul Braşov, prin care s-a constatat în mod definitiv dreptul lor la despăgubire ca urmare a neîndeplinirii de către antecesorul recurentelor a obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte anterioritatea sau concomitenţa creanţei, care a format obiectul unei critici distincte din cererea de recurs, curtea reţine, astfel cum s-a menţionat mai sus, că, de principiu, creanţa trebuie să fie anterioară actului atacat, raţionamentul constând în aceea că, tot în principiu, un act juridic nu poate interesa decât pe creditorii prezenţi, nu şi pe cei viitori.

Însă, conform doctrinei de specialitate şi jurisprudenţei în materie, s-a statuat că atunci când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act anterior naşterii dreptului său de creanţă.

Transpunând acest considerent cauzei de faţă, curtea reţine că, deşi în cadrul primului ciclu procesual, s-a stabilit în mod definitiv şi obligatoriu, potrivit art. 501 alin. 1 Cod procedură civilă, că această creanţă exhibată de intimaţi s-a născut la data de 20.03.2014, când s-a pronunţat decizia civilă nr. 143/R de către Tribunalul Braşov, la această dată fiind, aşadar certă, lichidă şi exigibilă, totuşi nu se poate ignora faptul că izvorul său l-a reprezentat antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2008, numai confirmarea sa pe cale judecătorească având loc în anul 2014.

Ceea ce trebuie reţinut, astfel, este faptul că, la data încheierii contractului de donaţie dedus prezentei judecăţi, actul juridic din care a izvorât dreptul de creanţă exista, astfel că debitorul cunoştea că prin încheierea actului de dispoziţie atacat îşi micşorează activul patrimonial, conştientizând, totodată, că în lipsa executării obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, este pasibil de răspunderea civilă contractuală, ceea ce s-a şi întâmplat.

În aceste condiţii, curtea reţine că debitorul a încheiat actul fraudulos, în speţă, contractul de donaţie, cunoscând că, în acest fel prejudiciază, un creditor viitor, al cărui drept de creanţă recunoscut ulterior pe cale judecătorească şi-a avut sorgintea într-un act juridic încheiat anterior.

Raportat la aceste considerente, curtea reţine că motivul de recurs formulat de către recurentă nu este fondat.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs formulat de către recurentă, în sensul că şi în cazul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acţiunii, ar trebui analizată inopozabilitatea contractului celui mai nou, iar numai în măsura în care acesta nu satisface creanţa, să fie declarate inopozabile ambele contracte, curtea reţine netemeinicia sa.

Prin formularea acestei critici, recurenta tinde la invocarea unui fine de neprimire a acţiunii de faţă, întemeiat pe considerentul că actul atacat pe calea acţiunii de faţă este mai vechi decât cel de-al doilea act încheiat de către debitor cu un terţ, cu o dată mai nouă.

Însă, ceea ce nu are în vedere recurenta în formularea acestei critici, este faptul că un astfel de fine de neprimire sau, mai bine zis, prematuritate a acţiunii pentru acest motiv, nu are la bază niciun temei legal, care să prevadă o anumită ordine de urmărire, cum ar fi, spre exemplu, în cazul reducţiunii liberalităţilor excesive care încalcă rezerva succesorală.

Or, în lipsa unei astfel de ordini legale, critica nu poate fi primită. Mai mult, în sprijinul acestei concluzii, se are în vedere că acţiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, intentându-se împotriva unui terţ care a profitat de actul respectiv.

În aceste condiţii, conform considerentelor expuse anterior cu prilejul analizării insolvabilităţii debitorului, se consideră că nu se poate face o analiza concretă a activului patrimonial al debitorului, iar numai în măsura în care s-ar constata insuficienţa fondurilor, să se poată trece la revocarea actului următor, astfel cum a susţinut recurenta. Nu acesta este scopul legiuitorului prin instituirea acestei acţiuni, motiv pentru care şi accepţiunea juridică a insolvabilităţii din cadrul acestei materii, astfel cum a fost reţinută anterior, nu echivalează acestei noţiuni din sfera executării silite, cele două nesuprapunându-se şi neconfundându-se.

Cât priveşte confundarea de către instanţele de fond a efectelor acţiunii revocatorii şi a acţiunii în anulare, critică circumscrisă de către recurentă primului motiv de casare invocat şi apreciat de instanţă ca circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, curtea reţine că un astfel de motiv nu se verifică.

Astfel cum corect au statuat ambele instanţe de fond, conform naturii sale juridice proprii, acţiunea revocatorie sau pauliană duce la desfiinţarea actului juridic civil atacat, întocmai ca şi acţiunea în anularea unui act juridic. Însă, deosebirea esenţială dintre cele două, constă în aceea că, spre deosebire de acţiunea în anulare, care produce efecte faţă de orice persoană, acţiunea revocatorie are un caracter relativ, producând efecte numai între creditor şi terţul subdobânditor. Astfel, actul rămâne valabil între părţile contractante şi opozabil faţă de toate celelalte persoane. Din această caracteristică esenţială a efectului pe care îl produce, s-a statuat că efectul acţiunii revocatorii este inopozabilitatea faţă de creditor a actului fraudulos încheiat cu terţul, drept urmare a acţiunii pauliene, fiind reparat numai prejudiciul suferit de creditorul care a intentat-o şi numai în măsura prejudiciului suferit, aşadar, în limitele creanţei.

Prin urmare, se reţine că instanţele de fond nu au confundat cele două acţiuni, raţionamentul expus pe larg fiind unul judicios, în acord cu cele reţinute prin decizia de faţă.

Raportat la toate aceste considerente şi ţinând seama de limitele cererii de recurs, faţă de dispoziţiile art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, având în vedere şi admiterea excepţiei netimbrării cererii de recurs declarat de recurentele D. şi H. la termenul din data de 29.04.2021, curtea va anula acest recurs ca netimbrat şi va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta R.A.R., împotriva deciziei civile. 901/Ap/29.09.2020 pronunţate de Tribunalul Braşov, pe care o va menţine.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa, constatând culpa procesuală a recurentelor, ca parte căzută în pretenţii, conform art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa le va obliga la plata către intimaţii A. şi B. a sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, conform chitanţei ataşate la fila 129 din dosar.

Domenii speta

Spete similare