Clauze abuzive

TitluClauze abuzive

Tip speţăDECIZIE

Număr speţă1942

Data speţă16.09.2021

Domeniul asociatContracte

Conţinut speţăDECIZIA NR. 1942

Data: 16.09.2021

Autor: Iorga Dragoş Adrian

Domeniul asociat: Contracte

Obiect: Litigii cu profesioniştii - cerere de valoare redusă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 13.01.2021, sub nr. de dosar nr. 538/281/2021, reclamanta KIIR SA a chemat în judecată pe pârâtul PIA, cu domiciliul în com. PN, Sat PLG jud. P, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 797, 48 lei, compusă din suma 228, 95 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii, 496, 05 lei despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, 72, 48 lei penalităţi de întârziere conform contractului calculate de către creditorul cedent şi înregistrate pe facturile lunare, 0,5 % pe zi de întârziere penalităţi calculate conform contractului în continuare, de la data până la care acestea au fost calculate de către creditorul cedent şi până la data achitării integrale a debitului. În subsidiar, în cazul în care instanţa nu va acorda penalităţile de intârziere în cuanatumul prevăzut în contract, solicită acordarea de penalităţi de întârziere în cuantumul prevăzut de lege (dobânda legală penalizatoare). Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1840/03.03.2021, în urma analizării materialului probator administrat în cauză, Judecătoria Ploieşti a admis în parte cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 228, 95 lei debit principal -contravaloare servicii de telecomunicaţii, 72, 48 lei penalităţi contractuale calculate de creditorul cedent dar şi la plata dobânzii legale de la data cesiunii de creanţă 17.05.2016 - şi până la data achitării efective, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 lei cu titlul de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.

Împotriva soluţiei instanţei de fond, a declarat apel, apelanta reclamantă KIIR S.A, criticând soluţia instanţei de fond pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate, iar pe fond, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, la data de 05.05.2021.

În motivarea cererii de apel, apelanta a arătat următoarele:

I Situaţia de fapt

Intre VR SA, in calitate de prestator de servicii si client, intimatul-paratul din prezenta cauza, au fost încheiate contractele de servicii de telefonie înregistrate sub nr. de cod abonat 236159471.

La data semnării contractelor de servicii, intimatul a fost înştiinţat si de cuprinsul Cauzelor contractuale principale (CCP) si de Termenii si condiţii generale (TCG), aspect dovedit de faptul ea intimatul a semnat contactul in care erau menţionate expres Clauzele contractuale principale, precum si faptul ca societatea VR SA a pus la dispoziţia intimatului Termenii si condiţiile generale pe care acesta confirma ca le-a citit, înţeles si acceptat.

In cadrul contractului, părţile au stabilit tipul serviciului achiziţionat, valoarea acestuia, durata minima contractuala, precum si de beneficiile suplimentare primite de Client pe durata determinata de contract.

 Pentru fiecare serviciu prestat, respectiv număr de telefon/terminal de telecomunicaţii, VR SA a emis facturi lunare, reprezentând contravaloarea acestora, cu obligaţia pentru intimat de a efectua plata in termenul agreat conform contractului. Însă, acesta din urma nu a înţeles sa-si respecte obligaţia asumata, astfel încât VR SA, a decis încetarea contractului.

 Ca urmare a încetării contractului, VR SA a emis facturi pentru prejudiciul cauzat ca urmare a încetării premature a contractului, precum si pentru contravaloarea dispozitivului achiziţionat in rate la momentul încheierii contractului.

În data de 17.05.2016 a fost încheiat contractul de cesiune de creanţe intre VR SA. in calitate de creditor cedent si KIIR SA, in calitate de creditor cesionar, prin care s-a cesionat creanţa deţinuta împotriva intimatului.

 In conformitate cu prevederile legale, în temeiul art. 1578 Cod civil, debitorul cedat, intimatul, a fost înştiinţat cu privire la cesiune încheiata, prin transmiterea notificării de cesiune, cesiunea de creanţa fiind înscrisa si în Registrul National de Publicitate Mobiliara, Cesiunea a fost comunicata, inclusiv odată cu acţiunea intentata împotriva debitorului.

Având în vedere cesiunea intervenita, KIIR SA s-a subrogat în drepturile si obligaţiile deţinute anterior de VR SA faţă de pârât, fiind, astfel, îndreptăţită sa efectueze toate demersurile legale necesare pentru recuperarea creanţei preluate, existenta in sarcina paratului.

Având in vedere ca intimatul a refuzat sa îşi îndeplinească obligaţiile de bunăvoie, reclamanta a introdus cererea de chemare in judecata ce face obiectul prezentului dosar.

Prima instanţa a respins capetele de cerere menţionate în cuprinsul prezentei cereri de apel.

II. ARGUMENTAREA IN DREPT:

Instanţa în mod greşit nu a acordat taxa de reziliere - despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului deoarece nu a fost făcuta dovada rezilierii contractului de telefonie:

In ceea ce priveşte greşita reţinere a instanţei privind faptul ca nu a fost făcuta dovada rezilierii contractului dc telefonic, apelanta învederează că cedentul si-a îndeplinit obligaţia de notificare a rezilierii contractului prevăzuta de art. 9-2 din Termeni si Condiţii Generale, întrucât debitorul a fost notificat cu privire la reziliere prin ultima factura VDF210564024- din data de 14.08.2015.

Aceasta notificare este prevăzuta in contract ca o condiţie dc opozabilitate, iar nu ca una dintre condiţiile sine qua nou, de valabilitate ale pactului comisoriu, rezilierea operând „de drept, fără vreo altă formalitate" conform clauzelor contractuale.

Apelanta subliniază ca ultima factura transmisa care cuprinde despăgubiri echivalente privind taxa de reziliere constituie o notificare valabila a încetării contractului, sumele facturate reprezentând obligaţii contractuale, debitorul fiind pus in întârziere cu privire la acestea, de la data comunicării respectivei facturi. Prin aceasta, prestatorul dc servicii îşi manifesta în mod dar si incontestabil voinţa in vederea încetării raporturilor contractuale cu paratul-intimat.

Arată că la punctul 9.2 din TCG - aplicabil prestatorului de servicii, spre deosebire de punctul 9.1 din TCG - aplicabil clientului, se menţionează in mod expres faptul ca notificarea de încetare a contractului trebuie sa îndeplinească doar condiţia ca aceasta sa fie scrisa, iar nu si o anumita forma de transmitere - scrisoare recomandata cu confirmare de primire.

Aceasta diferenţa dintre cele doua modalităţi de notificare a intervenţiei pactului comisoriu s-a făcut având in vedere natura raporturilor contractuale. Spre exemplu, prestatorul dc servicii trimite cel puţin lunar corespondenta (facturi oferte promoţionale, etc), pe când beneficiarul nu are aceasta obligaţie, singura sa obligaţie fiind aceea de a achita contravaloarea serviciilor la timp si in totalitate. De aceea s-a impus reglementarea mai amănunţită a formei acesteia.

Notificarea privind manifestarea unilaterală de voinţa în ceea ce priveşte încetarea contractului - rezilierea unilaterala a contractului - reiese in mod clar si cert din faptul ca, aceasta ultima factura emisa cuprinde taxa dc reziliere. Aceasta poate îmbracă si forma unui act al cărei titlu nu este "notificare de reziliere".

In plus, legea nu impune ca notificarea sa fie transmisa printr-un act distinct.

Deopotrivă, prin nicio dispoziţie contractuală nu a fost interzisă notificarea prin factură,

Notificarea rezilierii unilaterale s-a făcut si in format electronic, prin intermediul serviciului My Vodafone serviciu pentru care debitorul a optat la momentul semnării contractului.

Potrivit art. 9.3, „Încetarea contractului în cazurile enumerate la pct. 9.2. se va produce de plin drept, fără intervenţia instanţei judecătoreşti competente, fără drept la compensaţie sau despăgubiri”. Art 9.2: "(1) Clientul nu-şi respecta in mod repetat obligaţia de plata a sumelor datorate; (2) Pierderea credibilităţii Clientului in cazul întârzierilor repetate la plata facturilor;"

Astfel, apelanta apreciază ca aceste clauze contractuale reprezintă un pact comisoriu de gradul patru.

Prin urmare, încetarea contractului s-a produs in 15 zile de la emiterea ultimei facturi, respectiv la data dc 29.08.2015 de la care s-a calculat taxa de reziliere, conform clauzelor contractuale.

In susţinerea celor expuse menţionează Sentinţa civila nr. 498/01.02.2019, pronunţată de Judecătoria Turda.

De asemenea, aduce in atenţie Sentinţa civila nr. 5644/30.10.2019, pronunţată de Judecătoria Buzău.

Înscrisurile ataşate cererii de valoare redusa fac dovada prejudiciului suferit de apelantă, astfel ca suma pretinsa este reprezentata de o creanţa certa - existenţa acesteia rezultând din contractele semnate de părţi si facturile fiscale emise de cedent si necontestate de parat.

Creanţa este lichida - cuantumul sau fiind determinat cu ajutorul facturilor depuse la dosarul cauzei, facturi care au fost emise lunar si expediate paratului la adresa de domiciliu a  acestuia.

Creanţa este exigibila întrucât scadenta facturilor in care este cuantificată despăgubirea pentru încetarea prematura a contractului a ajuns la scadenta.

In mod greşit instanţa nu a acordat penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi conform contractului, de la data cesiunii pana la data achitării debitului:

Apelanta arată că aplicarea unor astfel de penalităţi nu este interzisa de lege, ci din contra, aceasta posibilitate este prevăzută de Lege respectiv art. 1535 din Codul civil precum si de OUG 13/2011. Prevederile legale menţionate stabilesc si posibilitatea părţilor de a stabili cuantumul penalităţilor, în cazul de fata acesta fiind clar menţionat in contract si acceptat de către consumator.

Potrivit art. 1568 Cod Civil, se transmit toate drepturile si obligaţiile cu privire la creanţa cesionata, apelanta dobândind dreptul de a solicita penalităţi de întârziere de 0,5%/zi pana la achitarea integrala a debitului.

In susţinerea celor expuse menţionează Sentinţa civila nr. 15/15.01.2019, pronunţată de Judecătoria Făget.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1033 C. Proc. Civ., precum şi celelalte texte legale invocate.

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare şi nu s-a prezentat în instanţă pentru a formula apărări.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi ţinând cont de dispoziţiile legale incidente, tribunalul a reţinut următoarele:

Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică ca urmare a aprecierii corespunzătoare a dovezilor de la dosar, a interpretării judicioase a actului juridic dedus judecății și a aplicării corecte a dispozițiilor legale în materie.

Apelul priveste două motive, respectiv: plata taxei de reziliere reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului şi penalităţile de întârziere de 0,5% de la data cesiunii pana la data achitării integrale a debitului restant.

Referitor la modul in care prima instanta a solutionat capatul de cerere privind taxa de reziliere reprezentand despăgubiri pentru incetarea prematura a contractului, Tribunalul a mentinut motivarea Judecatoriei, pe care şi-a insusit-o, în esență fiind vorba de faptul că nu s-a probat notificarea pârâtului în sensul încetării contractului, conform art. 9.2 din TCG.

În plus, instanța de apel a constatat că respectiva clauză aferentă prevazută în art. 10 din TCG este abuziva. Totodată, potrivit acestei clauze, în cazul rezilierii înainte de expirarea perioadei minime contractuale, pârâtul trebuia să achite şi despăgubiri egale cu valoarea prejudiciului cauzat.

In contract se arata ca acest prejudiciu se calculeaza pornind de la suma initiala de 150 de euro, durata minima contractuala si numarul de luni ramase pana la expirarea duratei minime contractuale si/sau prejudiciul corespunzator calculat potrivit prevederilor din prezentul contract pentru fiecare cartela SIM dezactivata, platibila in lei, la cursul oficial de schimb BNR de la data emiterii facturii.

Practica CJUE a arătat, în cauza Oceano Grupo, faptul că judecătorul naţional poate invoca din oficiu clauzele abuzive, chiar dacă partea căreia îi profită rămâne în pasivitate, iar în cauza Mostanza Claro a arătat că o clauză abuzivă poate fi invocată chiar într-o acţiune în anulare, deci, într-o cale de atac. Per a contrario, cu atât mai mult, în primă instanţă, dacă judecătorul cauzei identifică o clauză care este abuzivă, este obligat să o invoce din oficiu.

Instanţa a reamintit faptul că, potrivit dispoziţiilor Anexei la Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive, la lit. j, liniuţa a treia, se menţionează că este abuzivă clauza prin care profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Comunitatilor Europene, in hotararea Murciano Quintero, C – 240/98, din 27.06.2000, a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.

Ca atare, o instanta investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, sistemul de protecţie introdus prin directivă pornind de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993, potrivit căruia statele membre vor prevedea că acele clauze abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă si consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. Procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26 din hotararea  Murciano Quintero).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de patru operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Apreciind ca fiind abuzivă clauza aferentă prevăzută în art. 10 TCG, referitoare la  despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului, si Tribunalul a respins ca fiind nefondat acest motiv de apel.

Cel de al doilea motiv de apel vizeaza penalităţile de întârziere de 0,5% de la data cesiunii pana la data achitării integrale a debitului restant.

Cu referire la acest aspect s-a reţinut faptul că a fost încheiat contractul de cesiune de creanţe între VR SA. în calitate de creditor cedent şi KII S.A. în calitate de creditor cesionar, prin care s-a cesionat creanţa deţinută împotriva pârâtului.

Astfel, prin contractul mai sus mentionat, a fost cesionat un drept de creanță, și nu contractul incheiat intre VR SA şi pârât.

Potrivit art. 1270 C. civ, contractul are putere de lege intre între părţile contractante, insa KII S.A nu este parte contractanta. Astfel, cesionarul nu este indreptatit sa primească contravaloarea penalităţilor stabilite prin contract.

Cu alte cuvinte, in privința perioadei de după cesiunea de creanță, Tribunalul a reţinut că reclamanta (cesionară a creanței) nu poate primi penalități de întârziere contractuale (adică potrivit contractului de prestări servicii invocat), având în vedere că în cazul cesiunii de creanță se cesionează doar drepturile, nu și obligațiile, așa încât sub acest aspect cererea este neîntemeiată.

Acesta este, de altfel, și sensul textului de la art. 1568 CCiv, care face trimitere la ,,creanța cedată”, raportându-se astfel la creanța existentă/exigibilă la momentul cesiunii (iar nu și ulterior acestui moment), cu referire la suma aferentă, inclusiv sub aspectul accesoriilor.

În acest context, s-a reținu și că prima instanţă a acordat reclamantei dobânda legală, aspect ce oricum nu poate fi reanalizat/cenzurat în prezentul apel, prin prisma necesității neînrăutățirii situației în propria cale de atac, în condițiile în care pârâtul nu a formulat apel în cauză.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin.1 C. pr. civ., tribunalul a respins apelul ca nefondat şi, ca o consecinţă firească, nu au fost acordate apelantei nici cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare