Răspundere civilă contractuală

Cod ECLI ECLI:RO:TBDLJ:2020:165.001293

Dosar nr. 34170/215/2017

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1293/2020

Şedinţa publică de la 02 Octombrie 2020

Completul constituit din:

PREŞEDINTE A. C. T.

Judecător C. M. D.

Grefier G.D.

Pe rol soluţionarea apelului formulat de pârata  S. R. M.împotriva sentinţei nr. 235/15.01.2020 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. 34170/215/2017, în contradictoriu cu reclamantul  S. C. C., având ca obiect pretenţii.

Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 17.09.2020, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când,  având nevoie de timp pt. a delibera, instanţa a amânat pronunţarea la 24.09.2020, respectiv la termenul de azi, 02.10.2020.

T R I B U N A L U L

Asupra apelului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 235/15.01.2020, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul  nr. 34170/215/2017, a fost admisă în parte acţiunea civilă în pretenţii precizata de reclamantul S. C. C.în contradictoriu cu pârâta S. R. M..

A fost obligată pârâta S. R. M. să plătească reclamantului S. C. C.suma de 3842.82 euro plătibili în lei la cursul leu/euro afişat de BNR din ziua plăţii, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume până la data plătii efective a sumei mai sus menţionate.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 1909,33 lei reprezentând cheltuieli de judecată -taxa judiciară de timbru din cadrul dosarului nr. 5575/215/2015.

A fost admisă în parte capătul de cerere privind cheltuieli de judecată şi a fost obligată pârâta S. R. M. la plata sumei de 1734,4 lei  reprezentând cheltuieli de judecata taxa judiciară de timbru şi onorariu avocat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată reclamantul S. C. C.a solicitat instanţei obligarea pârâtei S. R. M. la plata sumei de 3842,82 euro plătibili în lei la cursul leu/euro afişat de BNR din ziua plăţii, la care se adaugă dobânda legală  până la data plăţii efective, pentru perioada mai 2013-august 2019, precum şi la plata sumei de 3128 lei reprezentând cheltuieli de judecată taxa judiciară de timbru din cadrul dosarului nr. 5575/215/2015.

Instanţa a reţinut că la data de 29.05.2007 între S. C. C., Ştiolica(actual S.) R. M. şi Volksbank SA a fost încheiată convenţia de credit nr.010644/29.05.2007 în valoare de 31000 euro.

Prin sentinţa civilă nr.9523/26.05.2011 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.21693/215/2009 astfel cum a fost modificată prin decizia nr.46/06.03.2012 a Tribunalului Dolj s-a constatat caracterul de datorie comună a obligaţiei de rambursare rate credit decurgând din contractul de credit nr.010644/29.05.2007.

Instanţa a constatat că prin sentinţa  civilă nr. 7307/2016 s-a reţinut faptul că prin adresa nr.548/01.02.2013 emisă de Volksbank Romania SA s-a comunicat reclamantului S. C. C.că la data de 24.08.2012 Volksbank SA a declarat scadenţa anticipată a creditului şi a demarat procedura de executare silită în vederea recuperării creanţei datorate fiind constituit dosarul de executare silită nr.3011/D/2012 al BEJ M.C. I..

De asemenea s-a mai retinut faptul că potrivit relaţiilor de la Banca Transilvania (fila 261 din dosarul nr. 5575/215/2015), reclamantul S. C. C.a achitat în perioada 06.03.2012-10.05.2013 suma de 5841,24 euro.

S-a mai menţionat faptul ca din înscrisurile depuse la dosar reiese că la data de 09.05.2013 reclamantul S. C. C.a solicitat refinanţarea creditului în sold conform contractului de credit nr.010644/29.05.2007 fiind încheiat contractul de credit nr.172604/09.05.2013 în sumă de 25755,51 euro refinanţare aprobată conform solicitării doar reclamantului.

Astfel plata făcută de unul dintre soţi pentru achitarea integrală a creditului obţinut în timpul căsătoriei după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ este de natură să-i confere un drept de creanţă pentru partea din datorie ce-i revenea celuilalt soţ.

Instanţa a constatat faptul ca în cadrul dosarului nr. 5575/215/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamant a 1/2 din suma de 12259,13 euro reprezentând dobândă aferentă convenţiei de credit nr.1726004/09.05.2013 având în vedere că aceasta nu poate fi obligată la plata unor sume viitoare ce nu sunt certe.

Prin Decizia  nr. 815/2017 pronunţată în cadrul dosarului nr. 5575/215/2015 Tribunalul a constatat că, pe de o parte, apelantul reclamant, potrivit dispoziţiilor art. 1053 Cod civil, poate solicita de la apelanta parata numai ceea ce el deja a plătit  din debitul comun, ceea ce nu este cazul sumei ce pretinde apelantul reclamant ca  urmează să  o plătească în viitor, ca dobândă, deci o sumă viitoare cum corect a  reţinut şi prima instanţă; există, de asemenea, şi caracterul incert al cuantumului acestei sume, având în vedere că dobânda este variabilă.

 Pe de altă parte, a mai reţinut tribunalul, judecând în echitate, aşa cum impun dispoziţiile art 22 alin 7 Cod proc civilă, nu ar fi echitabil ca apelantul reclamant, care urmează să primească de la apelanta parata partea acesteia din datoria comuna imediat ce sentinţa civila pronunţată în prezenta cauza devine definitiva şi într-o singura tranşă, să mai primească si dobânzile aferente împrumutului pe care singur l-a contractat pentru achitarea datoriei comune întrucât, cu suma pe care apelantul reclamant urmează să o primească de la apelanta pârâtă acesta poate achita parte din acest nou credit contractat şi nu mai trebuie să plătească parte din dobânzi, respectiv tocmai pe acelea pe care le solicita in prezenta cauză de la apelanta parată.

 Prin urmare, nu ar fi echitabil ca apelantul reclamant să  primească toata suma datorata de apelanta-pârâtă într-o singura tranşă, iar el să achite împrumutul contractat pentru rambursarea datoriei comune(inclusiv pentru partea din datorie la care deja a fost obligată apelanta pârâtă) în rate, dobânda pentru aceste rate urmând să fie suportată tot de către apelanta pârâtă.

În ceea ce priveşte prezumţia de lucru judecat invocată de pârâtă potrivit dispoziţiilor art. 431 cpc,  instanţa a constatat că nu sunt aplicabile în prezenta cauză având în vedere faptul că prezumţia legală presupune faptul că într-o judecată ulterioară partea care a câştigat un proces se poate prevala  de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior.

Astfel,  instanţa a constatat  că în cadrul dosarului nr. 5575/215/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamant a 1/2 din suma de 12259,13 euro reprezentând dobândă aferentă convenţiei de credit nr.1726004/09.05.2013 având în vedere că aceasta nu poate fi obligată la plata unor sume viitoare ce nu sunt certe, soluţie menţinută de tribunal, iar în speţa de faţă se solicita plata dobânzilor achitate de către reclamantul S. C. C..

Astfel prin adresa nr. 1145944/13.09.2019 Banca Transilvania a comunicat faptul ca suma achitata de reclamant în baza conventiei de credit nr. 0172604/09.05.2013 în intervalul august 2017-august 2019 inclusiv este în valoare de 5467,26 euro din care 3374,15 euro debit principal si suma de 2087,44 euro reprezentând dobândă.

Astfel, având în vedere ca se solicita plata unor dobânzi pentru perioada mai 2013- august 2019 nu s-a reţinut faptul că suntem în prezenţa unor sume viitoare, având în vedere că în prezenta cauză reclamantul a solicitat plata sumei de 3842,82 euro,  suma reprezentând dobânzi care au fost achitate de reclamantul din prezenta cauză conform adreselor mai sus menţionate.

Astfel,  instanţa nu a reţinut prezumţia de autoritate de lucru judecat invocată de pârâta din prezenta cauză, neexistând identitate de obiect cu dosarul nr. 5575/215/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 1593 cod civil  "Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta."

Mai mult, pârâta din prezenta cauză nu a făcut dovada achitării sumei totale la care a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 7307/23.05.2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în cadrul dosarului nr. 5575/215/2015, astfel încât nici din perspectiva principiului echitaţii reţinut de tribunal nu s-ar putea reţine prezumţia autorităţii de lucru judecat.

Pentru motivele mai sus mentionate, instanţa a obligat pârâta S. R. M. să plătească reclamantului S. C. C. suma de 3842.82 euro plătibilii în lei la cursul leu/euro afişat de BNR din ziua plăţii, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume până la data plătii efective a sumei mai sus mentionate.

În ceea ce priveste capătul de cerere privind cheltuielile de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în valoare de 3128 lei în cadrul dosarului nr. 5575/215/2015, instanţa l-a admis în parte pentru următoarele considerente.

Astfel prin sentinţa nr. 7307/23.05.2016, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S. C. C. în contradictoriu cu pârâta S.R. M., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2960,62 euro reprezentând 1/2 din suma achitată exclusiv de reclamant in perioada 06.03.2012 - 10.05.2013; suma de 12877,75 euro reprezentând 1/2 din suma declarata scadenta anticipat si achitata exclusiv de reclamant prin refinanţare la data de 09.05.2013, 1000 lei reprezentând 1/2 din onorariu executor achitat de reclamant in dosarul de executare nr. 3011/D/2012; 865,5 lei reprezentând 1/2 din cheltuieli notariale achitate de reclamant pentru încheierea convenţiei de credit nr. 1726004/09.05.2013 si 36,5 lei reprezentând 1/2 din cheltuielile achitate de reclamant către Volksbank în vederea încheierii contractului de refinanţare.

Prin decizia nr. 815/2017 s-au respins apelurile declarate de părţile din prezenta cauza menţinându-se soluţia primei instanţei.

Potrivit art.453 alin 2 cod procedura civilă " Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Potrivit art. 453 N. C. Proc. Civ., potrivit cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Astfel s-a arătat că în plan jurisdicţional s-a statuat ca la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală. Astfel pârâtul din vina căruia s-a purtat procesul trebuie să suporte aceste cheltuieli făcute în mod nejustificat de partea câştigătoare. Sub acest aspect buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu are relevanţă juridică.

Poziţia de parte câştigatoare în procesul civil este determinata de raportul existent între conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului.

Or, dacă legea acorda părţii  care a  avut câştig de cauza dreptul de alegere a modalităţii de a solicita cheltuielile de judecata avansate, nu înseamnă că instituie şi obligaţia părţii adverse de a suporta cheltuieli de judecata pe care nu le-a determinat, prin atitudinea sa culpabila.

În ceea ce priveste cheltuielile de judecată instanţa avut în vedere dispozitiile art. 453 C.p.c. potrivit căruia „ partea care cade în pretenţii va fi obligată la cererea celeilalte părţi la plata cheltuielilor de judecată.”

Instanţa a reţinut că potrivit art. 1357 C. Civ. din 2009, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi respectiv, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În drept, instanţa a reţinut că potrivit art. 1357 alin. 1 Cod civil “cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.” Conform alin.(2) “autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Conform art. 1359 Cod civil “autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite următoarele conditii: să existe o faptă a persoanei (fapta); să se fi produs un prejudiciu (prejudiciul); prejudiciul trebuie să fie consecinţa faptei (legătura de cauzalitate); persoana trebuie să fie vinovată de săvârşirea faptei (vinovatia).

Fapta ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în rezultatul sau efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care făptuitorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei faţă de faptă şi de urmările acesteia.

Instanţa a reţinut că, partea în favoarea căreia s-a soluţionat cauza poate solicita  cheltuielile de judecată pe calea separata a dreptului comun, respectiv a răspunderii civile delictuale, cadrul  termenului de prescripţie  de drept comun, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care cel în cauza a câştigat procesul.

Analizând cele patru condiţii cumulative ale răspunderii civile delictuale – prejudiciul suferit, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, prevăzute de art. 1357 C. Civ. din 2009, instanţa a constatat că în speţă acestea se regăsesc.

Fapta ilicită a pârâtei  se analizează în plan procesual, fiind evidenţiate prin soluţiile pronunţate de Judecătoria Craiova în cadrul dosarului nr. 5575/215/2015.

Pe de altă parte, prin atitudinea sa culpabilă, aceasta l-a determinat pe reclamantul din prezenta cauza să efectueze cheltuielile de judecată din cadrul dosarului nr.5575/215/2015.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciul suferit de reclamant se verifica prin faptul ca reclamantul a fost obligat de conduita pârâtei sa pornească acest proces si sa achite taxa judiciara de timbru aferenta pretenţiilor solicitate.

De asemenea, vinovăţia paratei se analizează tot in plan procedural, constând in culpa procesuala a acesteia, consacrată prin soluţia pronunţată în dosarul nr. 5575/215/2015 astfel cum s-a arătat şi anterior.

În ceea ce priveşte prejudiciul şi întinderea acestuia, instanţa a reţinut că acesta constă în concret, în cheltuielile efectuate de către reclamant în dosarul menţionat, cheltuieli dovedite prin chitanţa nr. 520-196-0048/15.07.2015.

Astfel având în vedere dispoziţiile art.453 alin 2 cod procedura civilă, precum şi faptul ca acţiunea în cadrul dosarului nr. 5575/215/2015 a fost admisa numai în parte instanţa a obligat pârâta la plata sumei de 1909,33 lei reprezentând cheltuieli de judecata -taxa judiciara de timbru din cadrul dosarului nr. 5575/215/2015, proportional cu pretenţiile admise în parte.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din prezentul dosar având în vedere ca acţiunea a fost admisă în parte, şi având în vedere dispoziţiile legale mai sus menţionate instanta a admis în parte capătul de cerere privind cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta S. R. M. la plata sumei de 1734,4 lei  reprezentând cheltuieli de judecata taxa judiciară de timbru şi onorariu avocat, dovedite cu chitanţele aflate la dosarul cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S. R. M., criticând-o pentru nelegalitate.

Apelanta arată că, în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea civilă în pretenţii precizată de reclamant şi a  obligat-o la plata sumei de 3.842,82 euro plătibili în lei la cursul leu — euro afişat de BNR din ziua plăţii precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume până la data plăţii efective a sumei mai sus menţionate.

În primul rând, instanţa a făcut o aplicare greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin.2 Cod Procedura Civila, dispoziţii legale care reglementează prezumţia legală absolută a efectelor lucrului judecat. Aceasta deoarece, potrivit art.431 alin.2 Cod Procedura Civila '‘oricare dintre părţi poate opune lucru anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urma”.

În speţă, aşa cum a arătat şi prin întâmpinarea formulată la instanţa de fond, asupra acestui capăt de cerere, privind obligarea apelantei la plata sumei de 3.842,82 euro, instanţa s-a pronunţat atât prin dispozitivul, cât şi prin considerentele sentinţei civile 7307 pronunţată de Judecătoria Craiova în data de 23.05.2016 si prin Decizia civila nr. 815/10.04.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj, aceste hotărâri judecătoreşti stabilind în mod clar şi neechivoc, împrejurarea potrivit căreia reclamantul nu mai poate pretinde nici o ‘‘dobândă bancară” care ar fi rezultat din recunoaşterea către acesta a creanţei în cuantum total de 25 711,68 euro, în condiţiile în care “apelantul reclamant urmează să primească de la apelanta-pârâtă partea acesteia din datoria comună”.

Motivaţia concretă a acestei prezumţii legale rezultă din obligaţia instituită în sarcina apelantei prin aceste două hotărâri judecătoreşti, în sensul că aceasta a mai fost obligată la plata “sumei de 2 960,62 euro reprezentând 1/2 din suma achitată exclusiv de reclamant în perioada 06.03.2012-10.05.2013 şi suma de 12 877,75 euro reprezentând ½ din suma declarata scadent anticipat si achitata exclusiv de reclamant prin refinanţare la data de 09.05.2013 ...”.

In motivarea soluţiei de obligare a apelantei la suma de 2.960,62 euro cu titlu de dobânda achitata de către reclamant în intervalul de timp 06.03.2012 - 10.05.2013, instanţele de judecată au avut în vedere împrejurarea ca reclamantul a achitat singur ratele în cuantum total de 5 841,24 euro, rate decurgând din Contractul de credit nr. 0101644/29.05.2007.

Existenţa dovezii din care rezultă că, urmare a deciziei unilaterale a reclamantului, acesta a obţinut pe numele sau personal un împrumut în cuantum de 25 755,51 euro prin Contractul de credit 172604 din 09.05.2013 , sumă de bani împrumutată de la Banca Transilvania şi care a fost utilizată pentru achitarea debitului scadent al Contractului de credit încheiat cu VOLKSBANK SA nr.0101644/29.05.2007, a generat soluţia de obligare a apelantei la suma de suma de 12 877,75 euro reprezentând ½ din suma declarată scadentă anticipat şi achitată exclusiv de reclamant prin refinanţare la data de 09.05.2013.

Potrivit aceloraşi doua hotărâri judecătoreşti definitive, în ceea ce priveşte cererea dobânzilor ‘‘aferente Convenţiei de credit nr. 1726004/09.05.2013” Judecătoria Craiova a respins-o ca fiind neîntemeiată, soluţie păstrată în motivare şi de Tribunalul Dolj, în condiţiile în care s-a arătat că ‘‘apelantul reclamant potrivit dispoziţiilor art. 1053 Cod Civil poate solicita de la apelanta pârâta numai ceea ce el deja a plătit din debitul comun, ceea ce nu este cazul sumei ce pretinde apelantul reclamant ca urmează să o plătească în viitor, ca dobândă, deci o sumă viitoare cum corect a reţinut si prima instanţă"’.

Nelegalitatea care rezultă din soluţia pronunţată de către instanţa de fond constă în motivarea potrivit căreia, aceasta prezumţie de lucru judecat invocată de către  apelantă nu poate primi eficienţă juridică, deoarece, o astfel de prezumţie legală poate fi invocată numai „de partea care a câştigat un proces*’ şi care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior.

De asemenea, se motivează în mod nelegal faptul că, dacă în cadrul Dosarului nr. 5575/215/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a apelantei la plata sumei de 12.259,13 euro reprezentând dobândă aferentă convenţiei de credit la acel moment această sumă se considera a fi fost viitoare şi nu certă, iar în speţa de faţă dobânzile achitate de către reclamant ar fi certe. Motivarea în mod evident nu are nici logică şi nici suport legal deoarece aceasta motivare recunoaşte dreptului de a beneficia de prezumţia legala a puterii lucrului judecat numai de către reclamant deoarece „a câştigat un proces".

În ceea ce priveşte cea de a doua motivare, aceasta este nu numai nelegală, dar şi contradictorie, în raport cu însăşi împrejurările reţinute de către instanţa de fond.

În concret, aşa cum a arătat mai sus instanţa de fond a reţinut faptul că "în cadrul Dosarului nr. 5575/215/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamant a 1/2 din suma de 12259,13 euro reprezentând dobânda aferentă convenţiei de credit având în vedere ca aceasta nu poate fi obligată la plata unei sume viitoare ce nu sunt certe”.

Ori, soluţia pronunţată in Dosarul 5575/215/2015 de către Judecătoria Craiova a fost la data de 24.06.2016, iar soluţia pronunţată de Tribunalul Dolj a fost la data de 15.09.2016. La momentul pronunţării atât a sentinţei civile, cât şi a deciziei civile dobânzile aferente convenţiei de credit nu mai erau viitoare, erau sume certe, erau dobânzi certe, fiind plătite de către intimatul reclamant.

Într-adevăr aceste dobânzi nu erau în cuantumul de 12.259,13 euro,  aşa cum a susţinut intimatul reclamant, dar erau parte din dobânzile care au fost plătite de către intimatul reclamant, acesta fiind motivul pentru care a şi promovat apel, criticând soluţia instanţei de fond şi arătând la fila 10 din Dosarul Tribunalului 5575/215/2015, că aceasta suma este certa.

În realitate, certitudinea acestor sume de bani rezultă din graficul de rambursare şi de eşalonare, aflat în Dosarul 5575/215/2015 al Judecătoriei Craiova,  unde la fila 43 din dosar se poate uşor determina faptul că în intervalul 27.05.2013 - 10.04.2017 au fost achitate o parte din dobânzile care sunt evidenţiate atât în adresă, cât şi în adresă .

Prin urmare, motivarea instanţei potrivit căreia „având in vedere ca se solicită plata unor dobânzi pentru perioada mai 2013 - august 2019 nu se poate reţine că sunt în prezenta unor sume viitoare” , aceasta perioadă „motivată” se suprapune însă pe intervalul mai 2013 - aprilie 2017, interval de timp pentru care exista un cuantum cert al dobânzilor, cuantum avut în vedere atât de Judecătoria Craiova, cât şi de Tribunalul Dolj la momentul pronunţării celor doua hotărâri judecătoreşti precitate.

Intervalul de timp pentru care operează excepţia legală absolută a autorităţii de lucru judecat este intervalul de timp cuprins între data de 29.11.2017 şi data de 25.08.2019, în condiţiile în care această perioadă de timp nu a făcut obiectul judecăţii tranşate prin cele două hotărâri judecătoreşti definitive sus menţionate, care au produs efecte pe intervalul 25 mai 2013 - 10 aprilie 2017, data pronunţării Deciziei civile nr. 815/10.04.2017 de către Tribunalul Dolj.

Prin urmare, pe intervalul de timp cuprins între data de 10.04.2017  şi data 01.08.2019 de existenţa prezumţiei legală absolută a puterii de lucru judecat, în condiţiile în care în intervalul 25 mai 2013- 10 aprilie 2017 exista autoritatea de lucru judecat, fiind îndeplinite cerinţele legale stabilite în art. 431 alin. 1 Cod Procedura Civila.

În al doilea rând, instanţa a făcut o aplicare greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin.l Cod Procedura Civila, dispoziţii legale care reglementează prezumţia legală absolută a efectelor lucrului judecat, deoarece in speţă pe intervalul mai 2013 - aprilie 2017, data pronunţării Deciziei 815/10.04.2017 de către Tribunalul Dolj există autoritate de lucru judecat, fiind vorba potrivit dispoziţiilor art.431 Cod Procedura Civilă de aceleaşi părţi, de aceeaşi cauza şi acelaşi obiect.

Astfel, sumele plătite cu titlu de dobândă de către intimatul reclamant în intervalul 25 mai 2013 (prima plată efectuată potrivit Graficului de eşalonare la Contractul de credit 172604 din 09.05.2013, aflat la fila 43 din Dosarul 5575/215/2015 al Judecătoriei Craiova) - 10 aprilie 2017, data pronunţării Deciziei civile nr. 815/10.04.2017 de către Tribunalul Dolj sunt sume certe, sume care au făcut obiectul cererii şi judecăţii în Dosarul 5575/215/2015, autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte aceste sume de bani fiind evidentă.

Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către apelantă prin întâmpinare, excepţie pe care instanţa de fond nici măcar nu a pus-o în discuţia părţilor.

Astfel, aşa cum rezultă din întâmpinarea formulată la fond, apelanta a  arătat că, în mod unilateral, reclamantul a hotărât să achite suma declarată scadentă anticipat in cuantum de 25.755,51 euro la data de 10.05.2013, termenul de prescripţie al executării silite reglementat de dispoziţiile art.702 Cod Procedura Civila fiind astfel întrerupt.

Întreruperea termenului de prescripţie a executării silite a coincis însă, în mod logic, cu începerea curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului în a obţine atât cota de 1/2 din suma de 25.755,51 euro achitată la data de 10.05.2013, cât si cota de 1/2 din dobânzile aferente şi achitate de către acesta începând cu data de 10.05.2013 .

Cum pentru această sumă reclamantul a promovat o acţiune civilă şi a obţinut recunoaşterea dreptului pentru aceasta cota de 1/2 din suma de 25.755,51euro, respectiv suma de 12 359,13 euro, prescripţia dreptului material la acţiune a fost întreruptă strict pentru debitul pretins în cuantumul precitat de 12 359,13 euro, ca debit decurgând Contractului de credit încheiat cu VOLKSBANK SA nr.0101644/29.05.2007.

Nu a existat o întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte dobânzile bancare achitate de reclamant începând cu data de 25 mai 2013 (prima plata efectuata potrivit Graficului de eşalonare la convenţie, aflat la fila 43 din Dosarul 5575/215/2015 al Judecătoriei Craiova) şi aferente Convenţiei de credit nr. 1726004/09.05.2013, toate aceste dobânzi, care aveau un cuantum cert determinat începând cu data de 25.05.2013 fiind prescrise.

Evident, este vorba de un termen de prescripţie care afectează intervalul 25.05.2013 - 29.11.2014, data de 29.11.2017 fiind data înregistrării prezentei acţiuni la instanţa de judecată, dată care a întrerupt termenul de prescripţie pe ultimii 3 ani.

Pentru instanţa de fond ar fi fost destul de greu să opereze cu aceste instituţii juridice de autoritate de lucru judecat, prezumţie a puterii lucrului judecat şi de prescripţie a dreptului material la acţiune fiind mult mai simplu sa ofere o motivare lapidară în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, excepţia prescripţiei fiind invocata prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei şi accentuată prin concluziile scrise, concluzii care se pare că nici măcar nu au fost lecturate.

Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art.22 Cod Procedura Civilă, în condiţiile în care apelanta a arătat ca Tribunalul “judecând în echitate aşa cum impun dispoziţiile art.22 alin.7 Cod Procedura Civilă, nu ar fi echitabil că apelantul reclamant, care urmează să primească de la apelanta-pârâtă partea acesteia din datoria comună ... să mai primească şi dobânzile aferente împrumutului pe care singur la contractat pentru achitarea datoriei comune...” .

Raţionamentul instanţei de fond este destul de greu de urmărit în ceea ce priveşte aplicarea acestor dispoziţii legale, deoarece în pagina 5 paragraful 5 din hotărâre, instanţa a reţinut că Tribunalul a judecat în echitate, în sensul ca a stabilit ca nu este echitabil ca apelantul reclamant să primească pe lângă partea de datorie comună şi dobânzile. Aceasta deoarece, pe de o parte, arată că aceste dobânzi sunt „tocmai acelea pe care le solicită în prezenta cauză de la apelanta pârâtă, iar pe de altă parte, că este vorba de cu totul alte dobânzi, respectiv dobânzi pe perioada mai 2013 - august 2019".

Deşi, atât în concluziile orale, cât şi în concluziile scrise depuse de către apelantă prin apărător, a arătat instanţei de fond că a judecat în echitate, reglementată de art.22 alin 7. Cod Procedura Civila constituie o procedură de judecată cu caracter de excepţie, procedură care nu se identifica cu termenul sau conceptul de echitate, din motivarea soluţiei rezultă că nu s-a înţeles nimic.

Aşa cum se ştie în sistemul nostru de drept, judecata are ca regulă aplicarea legii. Excepţia de la această regula este constituita in aceasta reglementare si cere judecătorului ca acolo nu are lege, care sa permită aplicarea unei dispoziţii de drept substanţial a legii într-o cauza, sa nu refuze judecata pentru ca nu exista lege si sa procedeze la judecata in echitate (cutume, principii generale , jurisprudenţă etc).

Instanţa de fond, aşa cum rezultă din raţionamentul destul de greu de urmărit, a făcut însă propria sa judecată, în echitate, o judecată folosind numai înţelesul termenului de echitate, echitabil, deoarece trage concluzia că, din moment ce „pârâta, în prezenta cauză, nu a făcut dovada achitării sumei totale la care a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 7307/23.05.2016 pronunţată de Judecătoria Craiova din perspectiva principiului echităţii reţinut de Tribunal, nu s-ar putea retine prezumţia autorităţii de lucru judecat”.

Din această motivare a înlocuit şi confundat procedura de judecată, în echitate cu „principiul echităţii”, concluzia ca un principiu al echităţii ar înlătura o prezumţie legală a autorităţii de lucru judecat, arătând astfel limitele şi posibilităţile instanţei de fond de a opera cu astfel de noţiuni.

Este nelegala şi soluţia prin care instanţa de fond a dispus obligarea subsemnatei cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata sumei de 1909,33 lei cu titlu de taxa judiciara de timbru plătită in cadrul dosarului nr.5575/215/2015.

Aceasta deoarece se motivează ca aceasta suma ar reprezenta cheltuieli de judecata avansate in Dosarul nr.5575/215/2015 al Judecătoriei Craiova achitate prin chitanţa emisa la data de 15.07.2015, “fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecata fiind reprezentat de culpa procesuala a părţii” .

In speţă,  sunt incidente dispoziţiile art.453 alin 2 Cod Procedura Civila care prevăd ca “când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată”. Aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile 7 307 din 23.05.2016, acţiunea reclamantului a fost admisă numai în parte astfel ca pretenţia reclamantului în a recupera cheltuielile de judecată cu titlu de taxa de timbru achitată este nejustificată, în condiţiile în care şi apelanta a efectuat cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 1 500 lei .

Apelanta precizează că toate sumele de bani care au fost primite cu titlu de credit potrivit Convenţiei de credit din anul 2007 au fost folosite si utilizate pentru achiziţionarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, bunuri care au rămas în totalitate în posesia intimatului reclamant Stiolica Claudiu.

Prin urmare,  consideră că nu este echitabil ca apelanta să primească cu ocazia procesului de partaj de bunuri comune o imprimantă şi un calculator si o datorie de 17.000 lei, iar intimatul reclamant sa primească pe lângă bunurile dobândite din Convenţia de credit din anul 2007 atât cota de 1/2 din credit cat si dobânzile rezultate din contractarea unui nou credit in anul 2013,  instanţele reţinând faptul că aceasta a avut în trecut un salariu la nivelul salariului minim pe economie.

În dovedirea apelului, solicită încuviinţarea probei cu acte, inclusiv încuviinţarea unei adrese către Banca Transilvania Sucursala Craiova prin care să i se pună în vedere să comunice cuantumul dobânzilor plătite de intimatul S. C. C. pe intervalul 25 mai 2013 -29 noiembrie 2014

În drept, apelul este întemeiat  dispoziţiile art.466 Cod Procedură Civilă.

Intimatul-reclamant S. C. C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate.

În ceea ce priveşte motivul de apel potrivit căruia instanţa de fond ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 431, alin. 1 şi alin. 2 din CPC, apreciază că acesta este nefondat.

Potrivit art. 431, alin. 1 din CPC, "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit art. 431, alin. 2 din CPC, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă  are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Potrivit art. 430, alin. 1 din CPC, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau. parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui c incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

În cauză, instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 431 clin CPC reţinând că nu este aplicabilă în cauză prezumţia legală a efectelor lucrului judecat şi nici excepţia autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 430, alin. 1 din CPC, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

În cadrul dosarului înregistrat sub nr. 5575/215/2015 la Judecătoria Craiova, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la plata a 1/2 din 12.259,13 euro, sumă pe care intimatul  trebuie sao restitui băncii in plus faţă de creditul nr 0101644/29.05.2007, reprezentânddobânzi aferente convenţieide credit  1726004/09.05.2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 7307/23.05.2016 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 5575/215/2015, instanţa de judecată a respins solicitarea cu motivarea că pârâtaiu poate fi obligată la plata unor sume viitoare ce nu sunt certe (a se vedea paragraful ultfli fila 6 din hotărâre).

Împotriva acestei soluţii intimatul a formulat apel, iar prin Decizia nr. 815/10.04.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 5575/215/2015 a fost respins apelul formulat, cu motivarea că:

Tribunalul a constatat că, pe de o parte, apelantul-reclamant, potrivit disp art 7053 Cod civil, poate solicita de la apelanta parata numai ceea ce el deja a plătit din debitul comut), ceea ce nu este cazul sumei ce pretinde apelantul reclamant ca urmează să o plătească în viitor, ca dobândă, deci o suma viitoare cum corect a reţinut si prima instanţă; există, de asemenea, si caracterul incert al cuantumului acestei sume, având in vedere ca dobânda este variabilă.

Pe de altă parte, judecând în echitate, aşa cum impun disp. art 22. alin 7 Cod procedură civilă, nu ar fi echitabil ca apelantul reclamant, care urmează să primească de la apelanta parata partea acesteia din datoria comună atunci când hotărârea civila pronunţata in prezenta cauza devine definitiva şi într-o singura tranşă, să mai primească si dobânzile aferente împrumutului pe care singur l-a contractat pentru achitarea datoriei comune întrucât, cu suma pe care apelantul reclamant urmează sa o primească de la apelanta ponto acesta poate achita parte din acest nou credit contractat si nu mai trebuie sa plătească porte din dobânzi, respectiv tocmai pe acelea pe care le solicita in prezenta cauză de la apelanta parată.

Prin urmare, nu ar fi echitabil ca apelantul reclamant să primească toata suma datorata de apelanta parata dintr-o dată, iar el sa achite împrumutul contractat pentru rambursarea datoriei comune (inclusiv pentru partea din datorie la care deja a fost obligată apelanta parata) în rate, dobanda pentru aceste rate urmând sa fie suportata tot de către apelanta pârâta.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze aşa cum a fost jrecizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3842,82 Euro, platibili in ei, la cursul leu/euro afişat de BNR din ziua plaţii, sumă ce reprezintă 1/2 din suma de 5.598.21 euro plătită de subsemnatul cu titlu de dobânzi aferente convenţiei de credit nr. 726004/09.05.2013, în intervalul  mai 2013-august 2019.

Se poate constata că nu există identitate de obiect şi de cauza între litigiul ce făcut obiectul Dosarului nr. 5575/215/2015 si cauza dedusă judecăţii şi nu există posibilitatea ca prin prezentul litigiu să fie contrazise cele două hotărâri judecătoreşti, respectiv să fie confirmate constatările făcute în aceste hotărâri judecătoreşti definitive.

În acest sens, potrivit art. 430, alin. 2 din CPC, autoritatea de lucru judecat priveşte şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În cadrul litigiului anterior, instanţele de judecată au respins solicitarea de plată a sumei de 1/2 din 12.259,13 euro, suma pe care reclamantul trebuie sa o restitui băncii in plus data de creditul nr. 0101644/29.05.2007, reprezentând dobânzi aferente convenţiei de credit nr. 1726004/09.05.2013 cu motivarea că aceasta este o datorie viitoare şi ar privi sumele pe care  le-ar plăti în viitor ca dobândă, fiind incertă pentru că dobânzile sunt variabile.

Or, prezentul litigiu, priveşte obligarea pârâtei la plata sumei de  3842,82 Euro, plătibilii in lei, sumă ce nu are caracter viitor, fiind plătită efectiv de reclamant cu titlu de dobânzi aferente convenţiei de credit nr. 1726004/09.05,2013, în intervalul mai 2013-august 1019.

Nici prin perspectiva judecăţii în echitate nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat, deoarece în intervalul mai 2013-august 2019, pârâta nu a achitat nicio sumă de bani în contul datoriei comune, astfel că aceste costuri suplimentare au fost suportate exclusiv de către reclamant.

Doar în măsura în care pârâta ar achita dintr-o dată suma la care a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 7307/23.05.2016 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 5575/215/2015 atunci reclamantul nu ar avea dreptul să-l solicite începând cu acel moment dobânzi, în situaţia în care nu ar rambursa anticipat creditul.

Nu există aşadar identitate de obiect şi de cauză.

Nu se regăsesc în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti menţionate, considerente în sensul că reclamantul ar trebui sa suport în exclusivitate costurile refinanţarii convenţiei nr. 0101644/29.05.2007, prin convenţia nr. 1726004/09.05.2013, respectiv dobânzile aferente ratelor achitate exclusiv de mine, fără vreo participare din partea pârâtei în intervalul mai 1013-august 2019.

În ceea ce priveşte motivul de apel privind excepţia prescripţiei dreptului material a acţiune, se apreciază că şi acesta este neîntemeiat, pe de o parte, că dreptul la acţiune s-a născut la data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 7307/23.05.2016 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 4575/215/2015, atunci când s-a lămurit de către instanţă regimul juridic al convenţiei de credit înregistrata sub nr. 1726004/09.05.2013.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că dreptul la acţiune s-a născut la data încheierii convenţiei de credit înregistrata sub nr. 1726004/09.05.2013, atunci, având în vedere caracterul pretenţiilor solicitate de reclamant, devin aplicabile, dispoziţiile art. 2503 din Codul civil.

Pe de o parte, potrivit art. 2503, alin. 1 din Codul civil, odată cu stingerea dreptului in acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii afara de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Astfel, interpretând per a contrarie dispoziţiile art. 2503, alin. 1 din Codul civil, rezultă că odată ce dreptul la acţiune pentru debitul principal nu a fost stins, el fiind dimpotrivă recunoscut prin Sentinţa civilă nr. 7307/23.05.2016 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 5575/215/2015, nu se poate stinge nici dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Pe de altă parte, potrivit art. 2503, alin. 2 din Codul civil, un debitor este obligat în prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se sting printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.

În acest context, într-o ultimă variantă, apreciază că pentru fiecare dobândă achitată de reclamant curge un termen diferit de prescripţie şi având în vedere dispoziţiile art. 2526 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 2537 din Codul civil, dreptul la acţiune al pârâtului nu este prescris.

Situaţia litigioasă dintre părţi se datorează culpei exclusive a pârâtei, care a refuzat să respecte convenţia de credit nr. 0101644/29.05.2007, încheiata intre SC VOLKSBANK SA si Ş. C. – C. si S. R. M., în calitate de împrumutaţi, dar şi Sentinţa nr. 9523/26.05.2011 pronunţată de Judecătoria Craiova in Dosarul nr. 21693/215/2019, asa cum a fost schimbata prin Decizia nr. 46/06.03.2012 pronunţata de Tribunalul Dolj, prin care s-a stabilit că datoria este o datorie comună a reclamantului şi a pârâtei; ca efect al faptului că pârâta a refuzat să execute convenţia de credit nr. I 0101644/29.05.2007, încheiată între SC VOLKSBANK SA şi S. C. – C. si S. R. M. (fosta Ş.) şi hotărârea judecătorească de partaj, iar reclamantul a fost în imposibilitatea financiară a mai achita şi cota din rată, ce-i revenea pârâtei, creditorul SC VOLKSBANK SA a declarat scadenţa anticipată a convenţiei de credit asa cum i s-a comunicat prin Adresa nr. 548/2013 emisa de banca, pentru o creanţa datorata in cuantum de 25.711,68 euro, motivul declarării scadenţei anticipate fiind neplata sumelor restante; în acest context, reclamantul fost nevoit, pentru a înceta executarea silita pornita la cererea creditorului SC VOLKSBANK SA, lipsit fiind de orice fel de colaborare din partea paratei care refuza sa respecte hotărârile judecătoreşti definitive si irevocabile, sa refinantez convenţia nr. 0101644/29.05.2007, prin incheierea unei noi convenţii de credit cu SC VOLKSBANK SA, înregistrata sub nr. 1726004/09.05.2013.

În ceea ce priveşte motivul de apel potrivit căruia nu s-ar impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru achitată de reclamant în Dosarul nr. 5575/215/2015, este neîntemeiat, deoarece culpa procesuală 3 a pârâtei.

Mai mult, aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei nr. 235/15.01.2020 pronunţată Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 34170/215/2017, instanţa de fond a aplicat dispoziţiile 453, alin. 2 din CPC, în sensul că a obligat apelanta doar la plata sumei reprezentând 5 judiciară de timbru aferentă părţii admise din pretenţiile formulate de reclamant în dosarul nr. 5575/215/2015.

Faptul că apelanta susţine că ar fi efectuat cheltuieli de judecată proprii în Dosarul nr.

5/215/2015 este lipsit de relevanţă, odată ce, pe de o parte, apelanta este partea care a pierdut procesul, iar pe de altă parte, apelanta nu a investit instanţa de judecată cu o citare privind obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în Dosarul 5575/215/2015, nici în cadrul acestui dosar, nici pe cale separată.

Susţinerile apelantei din partea finală a cererii de apel sunt complet nefondate şi lipsite de relevanţă, ele demonstrând însă atitudinea pe care o are aceasta faţă de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile între părţi, după opt ani de zile punând în discuţie modalitatea în care a fost efectuat partajul dintre noi, prin Sentinţa nr. 3/26.05.2011 pronunţată de Judecătoria Craiova, aşa cum a fost schimbată prin Decizia 46/06.03.2012 pronunţata de Tribunalul Dolj, prin care s-a constatat ca fiind datorie comună convenţia de credit nr. 0101644/29.05.2007, încheiata intre SC VOLKSBANK SA şi părţi, în calitate de împrumutaţi, într-o cota egală de contribuţie.

În dovedirea întâmpinării, solicită proba cu înscrisuri.

Apelanta Sutelcă R. M. a formulată răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant, reiterând motivele de apel arătate în cererea de apel.

Analizând sentinţa civilă atacată, prin prisma criticilor apelantei şi în raport cu prevederile legale incidente, tribunalul constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Pretenţiile deduse judecăţii impun analiza mai multor raporturi juridice între părţi, pe de o parte raportul juridic ce susţine reclamantul că a izvorât din încheierea de către acesta a contractului de credit nr. 172604/09.05.2013, iar pe de altă parte raportul juridic izvorât din dosarul nr. 5575/215/2015 al Judecătoriei Craiova şi constând în plata cheltuielilor de judecată.

Analizând sentinţa civilă apelată, tribunalul apreciază că este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii, în ce priveşte pretenţia reclamantului S. C. C. de obligare a pârâtei S. R. M. la plata sumei de 2799,11 euro, cu dobândă legală, sumă pe care aceasta ar datora-o în temeiul contractului de credit nr. 172604/09.05.2013.

În fapt, părţile au fost căsătorite în perioada 22.12.2006-30.04.2009 (data pronunţării sentinţei civile nr. 7292/05.05.2009 a Judecătoriei Craiova).

Prin contractul de credit nr. 172604/09.05.2013 încheiat de SC Volksbank România SA şi S. C. C., în calitate de împrumutat, acesta din urmă a împrumutat suma de 25.755,51 euro pentru refinanţarea sumei de 25.755,51 euro reprezentând credit, dobânzi, comisioane, alte sume aferente creditului acordat de Volksbank România în baza convenţiei de credit  nr. 0101644/29.05.2007.

Prin convenţia de credit  nr. 0101644/29.05.2007 încheiată între SC Volksbank România SA, pe de o parte şi S. C. C. şi Ş. (actual S.) R. M., pe de altă parte, în calitate de împrumutaţi, părţile au împrumutat suma de 31.000 euro. Contractul fiind încheiat în timpul căsătoriei, prin decizia nr. 46/06.03.2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 21693/215/0009, s-a reţinut caracterul de datorie comună a soţilor, precum şi existenţa unui drept de creanţă al reclamantului-pârât  S. C. C. pentru ½ din contravaloarea în lei a sumei de 8640 euro reprezentând ratele achitate exclusiv la creditul încheiat prin contractul  nr. 010644/30.05.2007, după separarea în fapt din luna martie 2009. A fost obligată pârâta-reclamantă S. R. M. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 18.786,816 lei, reprezentând contravaloarea în lei a ½ din suma de 8640 euro, rate achitate exclusiv de acesta la contractul de credit nr. 010644/06.05.2007 încheiat cu Volksbank.

Cu privire la datoria rezultată din contractul de credit nr. 010644/06.05.2007 încheiat cu Volksbank, prin aceeaşi decizie s-a reţinut că instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între cei doi foşti soţi, pe de o parte şi bancă pe de altă parte, în sensul de a împărţi datoria între foştii soţi, aceasta urmând a fi achitată conform clauzelor contractuale, soţul care a plătit mai  mult decât cota sa de contribuţie având drept de creanţă faţă de celălalt soţ pentru sumele achitate.

Ca atare, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 8433/11.09.2012 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. 21693/215/2009, perioada pentru care s-au reţinut creanţe în favoarea reclamantului, respectiv martie 2009-iulie 2011 s-a raportat la momentul în care soţii s-au despărţit în fapt şi de la care reclamantul a achitat singur creditele respective.

În cadrul dosarului nr. 5575/215/2015 al Judecătoriei Craiova, prin sentinţa civilă nr. 7307/23.05.2016, definitivă prin decizia nr. 815/10.04.2017 a Tribunalului Dolj, a fost obligată pârâta S.R. M. la plata către reclamantul S. C. C. a sumei de 2960,62 euro reprezentând 1/2 din suma achitata exclusiv de reclamant in perioada 06.03.2012 - 10.05.2013 pentru plata ratelor datorate în temeiul contractului de credit nr. 010644/06.05.2007 ; suma de 12877,75 euro reprezentând 1/2 din suma declarata scadenta anticipat din acelaşi contract de credit si achitata exclusiv de reclamant prin refinantare la data de 09.05.2013, 1000 lei reprezentând 1/2 din onorariu executor achitat de reclamant in dosarul de executare nr. 3011/D/2012; 865,5 lei reprezentânde 1/2 din cheltuieli notariale achitate de reclamant pentru incheierea conventiei de credit nr. 1726004/09.05.2013 si 36,5 lei reprezentând 1/2 din cheltuielile achitate de reclamant catre Volksbank in vederea încheierii contractului de refinantare.

Din toată această succesiune, tribunalul reţine că s-a stins prin plată datoria născută în temeiul contractului de credit nr. 010644/06.05.2007 încheiat de foştii soţi în calitate de împrumutaţi, datorie cu privire la care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, că este o datorie comună, fiecare parte având obligaţia suportării acesteia în cotă de ½, astfel încât cel care a plătit mai multă se poate regresa pentru partea ce nu îi incumbă împotriva celuilalt debitor.

Astfel întreaga datorie comună a fost achitată după separarea în fapt a soţilor, doar de reclamant, pentru perioada martie 2009-iulie 2011 fiind obligată pârâta să achite ½ din valoarea ratelor plătite exclusiv de reclamant  (decizia nr. 46/06.03.2012 pronunţată de Tribunalul Dolj), pentru perioada 06.03.2012 - 10.05.2013 fiind, de asemenea, obligată pârâta să plătească 1/2 din suma achitata exclusiv de reclamant constând în rate şi dobânzi (sentinţa civilă nr. 7307/23.05.2016 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia nr. 815/10.04.2017 a Tribunalului Dolj), iar restul din datorie declarata de bancă ca scadenta anticipat a fost achitat exclusiv de reclamant prin refinanţare, fiind de asemenea obligată pârâta să plătească reclamantului ½ din aceasta.

Prin urmare, raporturile dintre foştii soţi şi banca creditoare, izvorâte din contractul de credit nr. 010644/06.05.2007, s-au stins prin plata fie a ratelor şi dobânzilor aferente, fie a sumei finale declarate scadentă anticipat. În raporturile dintre foştii soţi, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. 21693/215/2009 şi nr. 5575/215/2015, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cota de ½ ce îi revenea din datoria comună, constatându-se dreptul de creanţă al reclamantului pentru sumele achitate în plus faţă de cota sa.

Chiar dacă pârâta nu şi-a respectat obligaţiile stabilite prin aceste hotărâri judecătoreşti definitive, cum susţine reclamantul, acesta are posibilitatea executării silite în temeiul titlurilor executorii menţionate, în cadrul executării având dreptul de a solicita dobânzi/actualizări ale sumelor definitiv stabilite în sarcina pârâtei. De altfel, din adresa emisă la 16.10.2019 în dosarul de executare nr. 125/E/2017 al BEJ S. C. D. (f. 202 dosar fond), rezultă că împotriva debitoarei S. R. M. s-a început executarea silită în baza titlurilor executorii reprezentate de sentinţa civilă nr. 7307/17.10.2016 şi sentinţa civilă nr. 105/17.10.2016 pronunţate de Judecătoria  Craiova în dosarul nr. 5575/215/2015, fiindu-i comunicat debitoarei că sumele pe care le are de achitat vor fi actualizate cu rata inflaţiei.

În dezacord cu instanţa de fond, tribunalul apreciază că pârâta nu poate fi obligată la plata sumelor reprezentând dobânzi achitate de reclamant în baza contractului de credit nr. 172604/09.05.2013 încheiat de creditoarea SC Volksbank România SA şi S. C. C., în calitate de împrumutat.

Pe de o parte, contractul este încheiat doar de reclamant, după desfacerea căsătoriei prin divorţ, iar pârâta nu este parte în acest contract, neavând deci calitatea de codebitoare.

Simplul fapt că, anterior, pârâta a fost obligată să achite jumătate dintr-un debit datorat de ambii soţi în temeiul unui contract de credit bancar, iar aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia, ceea ce a determinat reclamantul să încheie un nou contract de credit, nu determină o înlocuire a vechii obligaţii cu una nouă, întrucât prin încheierea unui contract de credit de către unul din debitori, chiar făcută pentru stingerea unei datorii comune, nu se produce vreo subrogare, nici nu sunt îndeplinite condiţiile preluării de datorie sau ale novaţiei prin schimbare de debitor, pentru a exista vreo justificare în menţinerea sau naşterea vreunei obligaţii în sarcina pârâtei.

Plătind o datorie comună, reclamantul are dreptul la recuperarea părţii din datorie care nu îi incumbă, dar pentru aceasta are deja titluri executorii în temeiul cărora pârâta debitoare a fost obligată să-i plătească partea sa din datorie. Astfel, pârâta a fost obligată nu doar să-i plătească reclamantului ½ din ratele achitate până la declararea scadenţei anticipate, ci şi din suma stabilită de creditoare ca fiind scadentă anticipat şi integral achitată de reclamant pentru stingerea datoriei rezultate din contractul de credit nr. 010644/06.05.2007. 

Chiar dacă datoria comună a fost achitată cu suma împrumutată de reclamant prin contractul de credit bancar nr. 172604/09.05.2013 încheiat cu SC Volksbank România SA, pârâta a fost deja obligată pentru partea ce-i revenea din această sumă, în temeiul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. 5575/215/2015.

E adevărat că suma împrumutată de reclamant este purtătoare de dobânzi, dar la fel de adevărat este şi că sumele la care a fost obligată pârâta în dosarele nr. 21693/215/2009 şi nr. 5575/215/2015 pentru stingerea aceleiaşi datorii, se actualizează în cadrul executării silite, astfel că reclamantul nu poate susţine existenţa vreunui prejudiciu.

Acestea au fost şi considerentele pentru care prin decizia nr. 815/10.04.2017 a Tribunalului Dolj pronunţată în dosarul nr. nr. 5575/215/2015, pe lângă argumentul lipsei caracterului cert al sumelor pe care reclamantul urma să le plătească în temeiul contractului de credit bancar nr. 172604/09.05.2013, s-a reţinut şi că  "judecând in echitate aşa cum impun disp art 22 alin 7 Cod proc civilă, nu ar fi echitabil ca apelantul reclamant, care urmează să primeasca de la apelanta parata partea acesteia din datoria comuna imediat ce sentinţa civila pronunţata in prezenta cauza devine definitiva şi într-o singura tranşă, să mai primească si dobânzile aferente împrumutului pe care singur l-a contractat pentru achitarea datoriei comune întrucât, cu suma pe care apelantul reclamant urmează să o primeasca de la apelanta parata acesta poate achita parte din acest nou credit contractat si nu mai trebuie sa plăteasca parte din dobanzi, respectiv tocmai pe acelea pe care le solicita in prezenta cauză de la apelanta parată.  Prin urmare, nu ar fi echitabil ca apelantul reclamant să  primească toata suma datorata de apelanta parata intr-o singura tranşa, iar el sa achite imprumutul contractat pentru rambursarea datoriei comune(inclusiv pentru partea din datorie la care deja a fost obligata apelanta parata) în rate, dobanda pentru aceste rate urmând sa fie suportată tot de către apelanta pârâta."

Contrar instanţei de fond ce a respins excepţia puterii de lucru judecat invocate de pârâtă, tribunalul apreciază că aceste considerente se impun, cu putere de lucru judecat în privinţa aspectelor tranşate definitiv între părţi, respectiv faptul că reclamantul nu este îndreptăţit să primească, pe lângă întreaga sumă ce reprezintă ½ din datoria comună şi pe care pârâta trebuie să o achite într-o singură tranşă, şi dobânzi la împrumutul pe care l-a contractat singur pentru achitarea aceleiaşi datorii, având posibilitatea achitării unei părţi din acest împrumut, cu consecinţa reducerii dobânzilor, din suma la care a fost obligată pârâta prin acea hotărâre judecătorească, sumă ce, aşa cum s-a arătat anterior se actualizează în cursul executării silite în caz de neexecutare voluntară a obligaţiei, actualizare menită să acopere, deci, inclusiv dobânzile datorate de reclamant în temeiul contractului de credit pe care l-a încheiat.

Pentru toate aceste motive, tribunalul apreciază că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii, motivele de apel ce vizează soluţia dată de instanţă capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale achitate de reclamant în baza contractului de credit bancar nr. 172604/09.05.2013, fiind fondate şi determinând o schimbare a sentinţei civile apelate în sensul respingerii capătului de cerere, precizat la 04.12.2019 (f. 195 dosar fond), privind obligarea pârâtei la plata sumei de 3842,82 Euro, plătibili in lei la cursul leu/Euro afişat de BNR, din ziua plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, până la data plăţii efective, ca neîntemeiat. Faţă de această soluţie, nu se mai impune analiza criticilor apelantei-pârâte cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În privinţa criticilor apelantei-pârâte împotriva soluţiei date de instanţa de fond asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată-taxă judiciară de timbru din dosar nr. 5575/215/2015, tribunalul apreciază că sunt nefondate.

Corect a reţinut instanţa de fond incidenţa prevederilor art. 453 C.proc.civ. raportate la dispoziţiile de drept material ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie înscrise în art. 1357 şi urm. C.civ., în dosarul nr. 5575/215/2015, întrucât cererea reclamantului a fost admisă în parte, pârâta fiind obligată să suporte parte din cheltuielile efectuate de reclamant, cheltuieli ce constau în taxa judiciară de timbru în cuantum de 3128 lei achitată cu chitanţa nr. 520-196-0048/15.07.2015 emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale Craiova.

Astfel, din cuprinsul încheierii de dezbateri din 16.05.2016 pronunţate în dosarul nr. 5575/215/2015 rezultă că reclamantul a optat pentru solicitarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată, ceea ce a şi făcut prin promovarea prezentului litigiu, iar pârâta a solicitat cheltuieli de judecată, fără ca instanţa de fond să îi analizeze cererea şi fără a solicita completarea hotărârii conform art. 444 C.proc.civ., dar şi fără a alege să le solicite pe cale separată printr-o cerere principală sau reconvenţională în prezentul litigiu. Din totalul cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru, pârâta a fost obligată doar la jumătate, în limita pretenţiilor admise reclamantului, iar nu integral, făcându-se aplicarea prevederilor art. 453 alin. 2 C.proc.civ., invocate şi de apelanta-pârâtă. În aceste condiţii, nu sunt incidente condiţiile compensării între cheltuielile reclamantului şi cele ale pârâtei din dosarul nr. 5575/215/2015, cum a susţinut apelanta-pârâtă.

Asupra capătului de cerere din prezentul apel privind obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în apel taxă de timbru, tribunalul reţine că apelanta a efectuat următoarele cheltuieli: onorariu avocat 1000 lei achitat la fond (f.103) solicitat prin întâmpinare (f.90 dosar fond) şi  taxa de timbru în cuantum total de 513,65 lei, în apel, solicitată în cadrul dezbaterii apelului.

Intimatul-reclamant a efectuat următoarele cheltuieli la fond, solicitând a fi obligată pârâta la plata acestora: taxa de timbru în cuantum de 753,60 lei plus 355 lei (în urma măririi cuantumului pretenţiei) stabilite pentru primul capăt de cerere şi taxa de timbru în cuantum de 283,96 lei stabilită pentru capătul doi de cerere, onorariu avocat 1190 lei.

În apel, intimatul-reclamant a precizat că nu solicită cheltuieli de judecată, manifestare de care tribunalul ia act prin prezenta hotărâre.

Din totalul sumele achitate la fond, cu titlul de taxă de timbru, intimatul are dreptul doar la taxa de timbru aferentă capătului doi de cerere, respectiv suma de 138,65 lei calculată la valoarea părţii din pretenţie admisă (la valoarea de 1909,33 lei).

Corelativ, apelanta-pârâtă este îndreptăţită la recuperarea taxei de timbru calculată în apel pentru primul capăt de cerere, respectiv la suma de 444,29 lei, nu şi pentru restul de 69,32 lei achitaţi pentru capătul doi de cerere ce a făcut obiectul apelului şi în privinţa căruia pierde procesul.

Compensând suma de 138,65 lei pe care o datorează apelanta-pârâtă cu suma de 444,33 lei pe care o datorează intimatul-reclamant, rezultă că acesta din urmă va trebui să îi achite apelantei-pârâte suma de 305,64 lei.

În privinţa onorariilor de avocat achitate la fond, tribunalul observă că acestea sunt în cuantum apropiat, fiind stabilite în considerarea întregului litigiu, pentru activitatea de asistare şi reprezentare a părţilor, precum şi redactarea actelor de procedură, constând în cerere de chemare în judecată, cerere precizatoare, întâmpinare, răspuns la întâmpinare, iar faţă de activitatea întreprinsă şi cuantumul acestora, se impune compensarea integrală.

Faţă de considerentele ce preced, Tribunalul, în temeiul art. 480, alin.1 Cod procedură, va admite apelul formulat de pârâta S.R. M. împotriva sentinţei civile nr.235/15.01.2020, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosar nr. 34170/215/2017.

Va schimba în parte sentinţa în sensul că:

Va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 3842,82 Euro, plătibili in lei la cursul leu/Euro afişat de BNR, din ziua plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, până la data plăţii efective.

Va menţine în rest soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1909,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecată-taxă judiciară de timbru din dosar nr.5575/215/2015.

În temeiul art. 453 C.pro.civ., va compensa în parte cheltuielile de judecată avansate la fond şi apel, sens în care va obliga intimatul către apelantă la plata sumei de 305,64 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Admite apelul formulat de pârâta S.R. M., CNP ..., cu domiciliul în Craiova, ..., judeţul Dolj,  împotriva sentinţei civile nr.235/15.01.2020, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosar nr. 34170/215/2017, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. C. C., CNP ..., cu domiciliul în Craiova, ..., judeţul Dolj şi cu domiciliul procesuala ales la Cab. Av. G. V.în Craiova, ..., judeţul Dolj,

Schimbă în parte sentinţa în sensul că:

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 3842,82 Euro, plătibili in lei la cursul leu/Euro afişat de BNR, din ziua plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, până la data plăţii efective.

Menţine în rest soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1909,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecată-taxă judiciară de timbru din dosar nr.5575/215/2015.

Compensează în parte cheltuielile de judecată avansate la fond şi apel, sens în care obligă intimatul către apelantă la plata sumei de 305,64 lei.

Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, cerere care se va depune la Tribunalul Dolj.

Pronunţată azi, 02 octombrie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

Red.jud.C.M.D./21.12.2020

Tehnored.S.V./4 ex.

Jud.fond N.V.G.

Domenii speta

Spete similare