Plângere împotriva soluţiei procurorului. Soluţii posibile.

Hotărâre 377/r din 20.08.2009


Prin sentinţa penală  nr. 345 din 12.03.2009 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosar 139/320/2009 s-a dispus admiterea  plângerii formulate de petenta D.G.F.P. Mureş,  desfiinţarea rezoluţiei din dosarul nr. 285/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş şi implicit a Ordonanţei date de prim procurorul aceste unităţi de parchet în dosarul nr. 1849/VIII/II/2/2008, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii Xx, Xx, Xxşi Xx, şi trimiterea cauzei la Parchet în vederea începerii urmăririi penale în cauză.

În motivare, prima instanţă arată că petenta a solicitat cercetarea celor patru intimaţi sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni, respectiv cea prevăzută de art. 4 din Legea 241/2005, refuzul de a prezenta document şi bunuri în scopul verificărilor financiare, şi cea prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. f din acelaşi act normativ, sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare prin nedeclararea sediului. Or, parchetul s-a pronunţat doar asupra celei de a doua infracţiuni. Mai mult, motivarea se referă doar la prima infracţiune. Aceasta este contrar dispoziţiilor care impun organului de urmărire penală aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 200 şi art. 202 alin. 1 Cod pr. penală). Raportat la neregulile descoperite, prima instanţă a considerat inoportună analizarea plângerii prin prisma motivelor indicate de către petentă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.  Mureş.

În motivarea recursului, Parchetul arată că hotărârea primei instanţe este nelegală din două motive: Instanţa a omis să se pronunţe cu privire la împrejurările ce urmează a fi constatate şi la mijloacele de probă,  şi s-a pronunţat şi asupra desfiinţării soluţiei primului procuror, împotriva căreia petenta nu s-a îndreptat .

Analizând recursul declarat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu prev art 385 ind. 6 alin 3 Cod pr. penală, instanţa îl consideră fondat.

Considerentele pe care instanţa de recurs le are în vedere sunt următoarele:

Este adevărat că, în sesizarea penală, petenta D.G.F.P. Mureş a apreciat că faptele reclamate ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunilor prev. la art. 4 şi respectiv art. 9 alin. 1 lit. f din Legea nr. 241/2005, că intimaţii au fost cercetaţi conform Referatului cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală pentru ambele infracţiuni, dar că în motivarea rezoluţiei din data de 14.10.2008 din dosarul 285/P/2007 parchetul arată că nu se poate reţine în sarcina intimaţilor săvârşirea infracţiunii prev. de art. 4 din legea 241/2005, şi că în dispozitivul aceleeaşi rezoluţii se dispune, textual, „neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii Xx, Xx, Xxşi Xx, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. f din Legea 241/2005”.

Prima instanţă era însă chemată să soluţioneze plângerea petentei împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, în conformitate cu art. 278 ind.1 Cod pr. penală. Potrivit acestor prevederi, trebuia să verifice rezoluţia atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate (alin. 7), după care să aleagă una dintre cele trei soluţii posibile (alin. 8):

a)să  respingă  plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;

b)să  admită  plângerea, prin sentinţă, să desfiinţeze rezoluţia şi să trimită cauza procurorului, în vederea începerii arătând motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;

c) să admită  plângerea, prin încheiere, să desfiinţeze rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, dacă probele existente la dosar sunt suficiente, să reţină cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.

Prima instanţă nici nu a examinat soluţia atacată pe baza dosarului cauzei, nici nu a indicat în mod expres la care dintre soluţii s-a oprit. Pe cale de interpretare, se înţelege că a avut-o în vedere pe cea de la litera b de mai sus. În acest caz, însă, a omis să se pronunţe asupra probelor ce trebuie administrate de către organele de urmărire penală, şi să indice în mod clar dacă urmărirea trebuie începută pentru ambele infracţiuni, sau doar pentru cea pentru care procurorul ar fi omis să se pronunţe.

În atare situaţie, prevederile art 385 ind.15 pct. 2 lit. c şi art. 385 ind. 9 alin. 1  pct. 10 Cod procedură penală  obligă instanţa de recurs să caseze integral sentinţa atacată şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Deşi prima instanţă nu precizează, este posibil totuşi să fi avut în vedere în mod tacit următorul argument care, dacă ar fi temeinic, ar face inaplicabile dispoziţiile de mai sus: Prevederile art. 278 ind. 1 Cod pr. penală nu sunt pertinente în cauză, fiindcă legiuitorul nu a avut în vedere situaţia când procurorul nu dă nici o soluţie cu privire la o infracţiune cercetată. Unde legea nu prevede, este rolul instanţei ca, pe cale pretoriană, să imagineze o cale de urmat - în speţă, aplicarea prin analogie  a prevederilor art 385 ind.15 pct. 2 lit. c şi art. 385 ind. 9 alin. 1  pct. 10 Cod procedură penală. Altfel spus prima instanţă casează rezoluţia procurorului cu trimiterea cauzei spre resoluţionare, pentru nepronunţare asupra fondului.

O asemenea argumentaţie nu poate fi primită, dintr-o serie de motive:

Este de principiu că legii procesual penale nu i se poate da prin analogie o interpretare extensivă în defavoarea celui acuzat. Împotriva intimaţilor nu s-ar putea dispune soluţia începerii urmăririi penale decât cu aplicarea strictă a prevederilor legale.

Ce înseamnă o asemenea aplicare strictă rezultă din mai multe decizii pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

Spre exemplu, prin decizia nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi au decis că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 278 ind. 1 alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă.

În motivare, se arată că în art. 278 ind.1 alin. 1, introdus în Codul de procedură penală prin art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 şi modificat prin art. I pct. 139 din Legea nr. 356/2006, se prevede că "după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă", precizându-se, în continuare, că "plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu".

Aceste reglementări, prin conţinutul lor neechivoc, asigură exercitarea efectivă de către toate persoanele interesate a dreptului lor de acces la justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu dreptul oricărei persoane la un proces echitabil în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Nu se poate considera că accesului liber la justiţie, garantat prin art. 21 din Constituţie, în sensul că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime" fără care vreo lege să poată îngrădi exercitarea acestui drept, i s-ar aduce limitări în cazul riguroasei aplicări a dispoziţiilor cuprinse în art. 278 ind. 1 din Codul de procedură penală, câtă vreme în interpretarea dată de Plenul Curţii Constituţionale, prin decizia nr. I/1994, un astfel de drept constă în posibilitatea de a accede la structurile judecătoreşti uzând de mijloacele prin care justiţia se înfăptuieşte, potrivit legii, adică inclusiv cu respectarea cadrului reglementat pentru exercitarea dreptului de a face plângere în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

De asemenea, prin decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2009, Secţiile Unite, în aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. 2 şi 3 şi art. 278 ind. 1 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură penală, au decis că organul judiciar competent să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi sau altă soluţie de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior. Numai în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat plângerea, în termenul legal, prevăzut de art. 277 Cod procedură penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate, se pot adresa cu plângere instanţei de judecată.

În motivarea acestei decizii se arată că dispoziţiile art. 278 ind.1 alin. 1 din Codul de procedură penală prevăd expres succesiunea etapelor care preced declanşarea controlului judecătoresc şi condiţionează sesizarea instanţei de confirmarea de către procurorul ierarhic superior a soluţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rezoluţie sau ordonanţă.

Rezultă, aşadar, că persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate beneficiază de verificarea în două etape a soluţiei date de procuror, astfel:

- controlul intern, declanşat în aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în cadrul parchetului din care face parte procurorul care a dat soluţia de netrimitere în judecată; şi

- controlul judecătoresc, iniţiat prin formularea, în termenul prevăzut de art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, a unei plângeri adresate instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în fond.

Atacarea direct în instanţă, se mai arată,  a soluţiei de netrimitere în judecată, adoptată de primul procuror în absenţa confirmării acesteia de procurorul ierarhic superior, potrivit art. 278 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, echivalează cu prematura sesizare a instanţei prin plângere.

Din această jurisprudenţă cu efect obligatoriu, conform art. 414 ind. 2 Cod pr. pen., a instanţei supreme, rezultă că instanţa sesizată în procedura plângerii împotriva soluţiei procurorului se poate pronunţa doar în cadrul oferit de art. 278 ind. 1 Cod pr. penală. Cu alte cuvinte, ea este chemată să analizeze doar soluţia de netrimitere în judecată, să facă această analiză doar pe baza lucrărilor dosarului şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, şi să pronunţe doar una dintre soluţiile prevăzute la alin. 8 al articolului menţionat. În plus, alegerea soluţiei de la litera b a acestui alineat presupune existenţa necesităţii administrării unor noi probe, care trebuie indicate.

Dacă petenta înţelege să critice alte acte ale procurorului decât cele vizate de aceste prevederi, calea de urmat este alta. Spre exemplu, dacă petenta din cauză ar fi reclamat inexactitatea menţiunii din finalul rezoluţiei din data de 14.10.2008, cum că intimaţii ar fi cercetaţi doar pentru infracţiunea prev. de art. 9 lit. f din Legea 241/2005 când în realitate ei au fost cercetaţi şi pentru cea prev. de art. 4, procedura de urmat era cea a îndreptării erorii materiale (art. 195 Cod pr. pen). Ori, dacă ar fi criticat nu soluţia de netrimitere în judecată, ci rezoluţia din 12.12.2008 a prim procurorului, calea era cea a recursului ierarhic conform art. 278 Cod pr.pen şi Deciziei nr. I/2009 a Înaltei Curţi, sus – menţionată.

În dosarul de faţă însă, dacă este citită plângerea petentei conform principiilor interpretării, rezultă că ea nu critică nici eroarea intervenită în rezoluţia procurorului cu privire la încadrarea juridică a faptei, nici, în mod separat, rezoluţia primului procuror. În realitate, petenta a luat act de manifestarea refuzului procurorului de a începe urmărirea penală în cauză şi formulează plângere împotriva acestui refuz în conformitate cu art. 278 ind. 1 Cod pr. pen.

Ca urmare, Judecătoria trebuia să analizeze soluţia de neîncepere a urmăririi penale pe baza dosarului cauzei şi să dispună conform art. 278 ind. 1 alin. 8 Cod pr. pen. Nu a făcut aceasta.

Aşa fiind, instanţa va admite recursul declarat  de Parchetul de pe lângă Judecătoria  Târgu-Mureş, în baza art 385 ind.15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală  şi în consecinţă va casa integral sentinţa atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în  recurs vor rămâne în sarcina statului, în baza art.192 alin.3 Cod procedură penală.