Plângere admisă împotriva soluţiei de clasare. Omisiunea de a se pronunţa asupra uneia dintre infracţiunile reclamate.

Prin încheierea nr. 98CP/2015 judecătorul de cameră preliminară a dispus următoarele:

„În temeiul art.341 alin.6 lit.b Cod procedură penală admite plângerea formulată de petenta SC S. SRL împotriva ordonanţei procurorului de clasare a cauzei dispuse la data de 29.01.2015 în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, menţinută prin ordonanţa prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi din 27.02.2015, desfiinţează ordonanţa de clasare şi trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale.”

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 24.08.2011 S.C S. SRL a sesizat organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea de către SC A. LEASING IFN SA, reprezentanţii SC A. IFN SA şi de către numitul Ş., executor al instituţiei financiar nebancare din cadrul SC A. LEASING IFN SA, a infracţiunilor de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor, fapta prevăzuta si pedepsita de art. 246 din Codul Penal 1968, fals intelectual, fapta prev. si ped. de art. 289 din Codul Penal din 1968 si a infracţiunii prev. si ped. de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată.

În fapt, prin plângerea penală formulată, S.C S. SRL a arătat faptul ca a încheiat cu SC A. IFN SA contractul 020819MR02 din 2002 pentru asigurarea finanţării achiziţionării unui autovehicul. Modalitatea de facturare si de plata a fost impusa de către societatea de leasing in sensul ca, pe baza graficului de plata, aceasta emitea o factura proforma, persoana vătămata o plătea, dupa care finantatorul emitea factura fiscala. Persoana vătămata a mai susţinut ca, desi a achitat toate obligaţiile contractuale, timp de cinci ani, finanţatorul a refuzat sa efectueze închiderea contractului de leasing, impiedicand-o astfel sa înmatriculeze si sa foloseasca autovehiculul. Aceasta a mai arătat ca desi a efectuat intocmai si la timp plata facturilor emise de către finanţator, SC A. LEASING IFN SA a întocmit evidente ale plaţilor care nu ar corespunde cu realitatea, in sensul ca nu a evidenţiat corect data si cuantumul plaţilor. In evidentele finatatorului, in mod eronat, scăderile din debitul utilizatorului s-ar fi făcut arbitrar, in mod partial si cu intarzieri.

De asemenea, s-a mai arătat ca societatea de leasing ar fi înregistrat in contabilitate facturi false care nu au nici un corespondent cu scadenţarul, drept dovada, la refuzul persoanei vătămate de a le plăti, finanţatorul le-a scăzut din situaţia contabila, mentionandu-le cu « - ».

La expirarea contractului, finanţatorul ar fi pretins ca utilizatorul mai avea de achitat debite, motiv pentru care ar fi refuzat închiderea contractului. Acest lucru ar fi vătămat interesele persoanei vătămate împiedicând utilizarea autovehiculului.

De asemenea, societatea de leasing a pornit mai multe proceduri de executare silită prin executorul financiar propriu al finanţatorului, in mod abuziv, vătămând interesele sale, iar numitul Ş., executor al instituţiei financiar nebancare din cadrul SC A. LEASING IFN SA a încheiat procesul verbal de situaţie fara a se deplasa la locul situării imobilului, contrar dispoziţiilor art.496 Cod procedură civilă.

Prin ordonanţa dispusă la data de 29.01.2015 s-a dispus:

„ Clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fiecare prev. de art. 246 Codul penal anterior şi a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 al.l Codul penal anterior, toate cu aplic, art.5 al.l Cp, întrucât o faptă de abuz în serviciu ( cea presupus a fi comisă de executorului financiar nebancar din cadrul SC A. LEASING IFN SA) precum şi fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu există, iar cealaltă faptă de abuz în serviciu presupus a fi comisă de finanţator) nu este prevăzută de legea penală.”

Analizând actele dosarului de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că plângerea formulată de petentă este întemeiată, pentru următoarele considerente:

1) Prin plângerea formulată, petenta SC S. SRL a  sesizat organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual prevăzută de art. 289 din Codul Penal din 1968 si de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată de către:

- SC A. LEASING IFN SA CUI

- reprezentanţii SC A. LEASING IFN SA

- numitul Ş., executor al instituţiei financiar nebancare din cadrul SC A. LEASING IFN SA., reclamând:

- fapta reprezentanţilor legali ai firmei de leasing, de a considera în mod abuziv că petenta ar fi înregistrat debite la contractul de leasing, iar pe acest motiv de a refuza transferul de proprietate la finalizarea contractului,

- fapta reprezentanţilor legali ai firmei de leasing de a declanşa în mod repetat proceduri de executare şi de a rezilia contractul de leasing, deşi toate obligaţiile asumate au fost executate de către petentă, cu producerea de prejudicii în patrimoniul SC S. S.R.L.,.

- faptul că societatea de leasing a facturat sume în plus, iar urmare a modului de facturare, utilizatorul din contractul de leasing a achitat deja peste valoarea contractului de leasing, ceea ce dovedeşte un comportament vădit abuziv al firmei de leasing,

- au fost întocmite evidenţe contabile neconforme cu realitatea, în baza facturilor nereale.

- executorul instituţiei financiare nebancare a întocmit un proces-verbal de situaţie privind imobilul supus executării cu încălcarea dispoziţiilor codului de procedură civilă ce impuneau obligativitatea deplasării executorului judecătoresc la locul situării imobilului, încălcarea dispoziţiei legale de către organul de executare constituind un abuz în serviciu.

Faţă de faptele reclamate, cu care organele de urmărire penală au fost învestite prin plângerea penală formulată, s-a constatat că prin ordonanţa de clasare procurorul nu s-a pronunţat asupra tuturor faptelor descrise în plângere.

În acest sens s-a reţinut că procurorul de caz nu s-a pronunţat asupra faptei de fals intelectual reclamată de petentă (f.8 d.u.p.), constând în întocmirea unor evidenţe contabile neconforme cu realitatea, infracţiune prevăzută la data formulării plângerii de art.43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată cu referire la art.289 din Codul Penal din 1969, ci doar asupra modului în care s-au întocmit documentele financiar contabile justificative analizate prin prisma săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, procurorul reţinând următoarele:

„Cu privire la înscrisurile sub semnătura privata menţionate ca fiind false în conţinutul declaraţiei administratorului societăţii utilizatoare si care au fost folosite de către finanţator la evidenţierea modului de plata, se poate constata faptul ca acestea sunt tocmai inscrisurile financiar contabile (facturi proforme, faccturi fiscale, situaţia financiara a plaţilor si restantelor înregistrate) al căror conţinut nu este rezultatul material al unei acţiuni de contrafacere a scrierii, a subscrierii ori alterării acestora, datele considerate ca fiind neconforme cu realitatea rezultând tot din modul de interpretare si executare a clauzelor contractuale de către finanţator, respectiv litigiul generat de către acoperirea parţiala a unor rate dintr-o anumita perioada a contractului, prin repartizarea plaţilor din lunile curente pentru rate din luni anterioare, considerate ca nefiind acoperite in totalitate. Aşa fiind, sub acest aspect sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 16 al. 1 lit. a Cpp, respectiv fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu există.”

Potrivit art.43 din Legea nr.82/1991cu referire la art.289 din Codul Penal din 1968: „Efectuarea cu ştiinţã de înregistrãri inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţã a înregistrãrilor în contabilitate, având drept consecinţã denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectã în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.”

La acea dată, era necesară o incriminare distinctă (art.43 din Legea nr.82/1991), întrucât infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art.289 din Codul penal din 1969 avea ca obiect material doar înscrisurile oficiale întocmite de funcţionarul public prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, nu şi înscrisurile sub semnătură privată.

În prezent, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte în documentele contabile, la momentul întocmirii documentelor, se circumscrie conţinutului infracţiunii de  fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.322 raportat la art.321 Cod penal ce incriminează falsificarea unui înscris sub semnătură privată, cu prilejul întocmirii, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului. Acesta este şi motivul pentru care, prin legea de punere în aplicare a noului cod penal a fost abrogat art.43 din Legea nr.82/1991, întrucât, în caz contrar ar fi existat două norme de incriminare diferite pentru aceeaşi faptă.

În ce priveşte faptele de fals reclamate, prin ordonanţa de procurorul a reţinut că asemenea fapte nu există, întrucât nu au fost săvârşite acte de contrafacere sau alterare a unor înscrisuri, însă petenta nu a reclamat prin plângerea penală formulată falsificarea unor înscrisuri prin contrafacere sau alterare, ci efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte în documentele contabile, la momentul întocmirii documentelor.

În concluzie, constatăm că este necesar a se efectua cercetări și a se dispune o soluție cu privire cu privire la faptele constând în întocmirea unor evidenţe contabile neconforme cu realitatea, fapte calificate ca infracţiune de fals intelectual la data formulării plângerii, conform art.43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată cu referire la art.289 din Codul penal din 1969, şi care se circumscriu în prezent conţinutului infracţiunii de  fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.322 raportat la art.321 Cod penal ce incriminează falsificarea unui înscris sub semnătură privată, cu prilejul întocmirii, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului.

2) Existența unor litigii civile între părți ce vizează neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unor obligaţii contractuale nu exclude posibilitatea săvârşirii de către reprezentanţii societăţii de leasing a unor fapte de abuz în serviciu, litigiile putând fi chiar consecinţa îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu.

Infracţiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcţionarului care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Norma de incriminare prezintă un nivel ridicat de abstractizare, iar rolul organului de urmărire penală era acela de a verifica existenţa corespondenţei dintre elementele de fapt reclamate, cele dovedite prin probele administrate şi conţinutul juridic al infracţiunii prezentat în norma de incriminare.

Prin expertiza judiciară întocmită în cauza civilă nr.28639/245/2012 (f.362-393 d.u.p.) s-a stabilit nu numai că în momentul rezilierii unilaterale a contractului de leasing şi al declanşării procedurilor de executare silită, SC S. SRL nu avea obligaţii restante faţă de finanţator, ci, dimpotrivă achitase în plus suma de 888,15 RON. Conform expertizei, SC S. S.R.L. a achitat toate facturile contractului de leasing la timp, societatea de leasing a facturat sume în plus, iar urmare a modului de facturare, însoţit şi de întocmirea de evidenţe contabile neconforme cu realitatea, utilizatorul din contractul de leasing a achitat suma menţionată peste valoarea contractului de leasing.

În aceste condiţii, trebuia a se stabili în mod concret care sunt faptele ce au condus la înscrierea în contabilitatea finanţatorului a altor sume decât cele datorate de SC S. SRL, deşi au existat notificări ale SC SABATIROM SRL prin care au contestat aceste sume, dacă înscrierea acestor sume este consecinţa îndeplinirii defectuoase ori a neîndeplinirii unor atribuţii de serviciu de către angajaţii finanţatorului, dacă procedurile de executare silită au fost exercitate cu rea-credinţă, în scopul vătămării drepturilor petentei, care sunt persoanele responsabile şi dacă acestea au săvârşit faptele cu vinovăţie.

De asemenea, este necesar a se stabili de ce care au fost urmările acestor fapte, respectiv care a fost paguba suferită de SC S. SRL prin refuzul transferului de proprietate şi declanşarea în mod repetat de proceduri de executare silită, în condiţiile în care nu SC S. SRL nu înregistra debite.

3) Prin plângerea penală formulată, petenta a reclamat şi fapta executorului instituţiei financiare nebancare constând în întocmirea unui proces-verbal de situaţie privind imobilul supus executării cu încălcarea dispoziţiilor codului de procedură civilă ce impuneau obligativitatea deplasării executorului judecătoresc la locul situării imobilului, încălcarea dispoziţiei legale de către organul de executare fiind considerată de petentă un abuz în serviciu.

Cu privire la acest aspect, prin ordonanţa de clasare s-a reţinut: „Cât priveşte infracţiunea de abuz în serviciu presupus a fi comisă de executorului financiar nebancar din cadrul SC A. IFN SA, având în vedere că în cuprinsul procesului verbal de situaţie acesta a menţionat expres ca înscrisul a fost întocmit exclusiv pe baza informaţiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerţului si Birourile de carte funciara competente, nu există date certe sau indicii temeinice cu privire la fapta reclamată.”

Or, petenta nu a reclamat faptul că executorul financiar nebancar ar fi atestat în mod nereal faptul că s-ar fi deplasat la locul imobilului pentru a încheia procesul-verbal de situaţie, ci nerespectarea dispoziţiilor art.496 Cod procedură civilă ce prevedeau că executorul are obligaţia de a se deplasa la locul unde este situat imobilul pentru identificarea imobilului şi întocmirea procesului-verbal de situaţie.

Prin urmare, constatăm că, deşi procurorul a reţinut că executorul nu s-a deplasat la locul imobilului, acesta s-a pronunţat asupra altei fapte, respectiv asupra conţinutul procesului verbal de situaţie cu privire la care se argumentează că nu conţine date nereale, din moment ce „s-a menţionat expres ca înscrisul a fost întocmit exclusiv pe baza informaţiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerţului si Birourile de carte funciara competente”. Procurorul nu a analizat fapta reclamată de petent şi anume nerespectarea obligaţiei de a se deplasa la locul unde este situat imobilul prevăzută de art.496 Cod procedură civilă. Încălcarea acestei obligaţii este constatată de instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr.15550/2011 a Judecătoriei Iaşi, irevocabilă (f.315 d.u.p.), acesta fiind şi motivul pentru care a fost anulat procesul-verbal de situaţie întocmit de executorul financiar a fost anulat prin sentinţa menţionată.

În consecinţă, este necesar a se dispune o soluţie cu privire la această faptă reclamată faţă de executorul financiar, ceea ce implică a se stabili şi dacă nerespectarea obligaţiei  a cauzat o pagubă sau o vătămare a intereselor legale ale SC S. SRL (infracţiunea fiind una de rezultat), dacă fapta a fost săvârşită cu vinovăţie (şi, eventual, dacă fapta prezintă pericolul social al unei infracţiuni respectiv dacă există interes public pentru urmărirea penală a executorului financiar).

Domenii speta

Spete similare