Opoziţia la executare. Recurs inadmisibil. Unicitatea şi legalitatea căii de atac.

- art. 62 alin.1, 3 din Legea nr. 58/1934;

- art. 399 alin. 3 Cod procedură civilă.

Asupra  recursului de  faţă:

Prin decizia civilă nr. 307/Ap din data de 19.06.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. 8038/197/2013 s-a respins apelul formulat de apelantele contestatoare D.M. şi C.A.  în contradictoriu cu intimatele S.C. B.1 S.R.L. şi S.C. B.2 S.A. şi cu intimatul contestator D.S.V., împotriva sentinţei civile nr. 15464/05.12.2013 pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a păstrat-o.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte solicitarea apelantelor de a constata incidenţa în cauză a normelor de executare silită din Codul de procedură civilă aceasta a fost nefondată, având în vedere că dosarul de executare silită nr. 84/2013 al B.E.J. F.L. are ca obiect executarea silită a unui titlu cambial reprezentat de biletul la ordin avalizat.

În aceste condiţii în mod corect instanţa de fond a calificat petitul 4 al cererii prin care s-a solicitat anularea titlului executoriu ca fiind opoziţie la executare, întrucât titlul executoriu contestat este un bilet la ordin fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 58/1934 care prin art. 106 raportat la art. 62 prevăd posibilitatea formulării de către debitor a unei opoziţii la executare, în cadrul căreia oponentul poate să invoce excepţii obiective şi subiective.

Potrivit dispoziţiilor art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă ,,în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.” Aceste dispoziţii nu au fost incidente în cauză întrucât există dispoziţii speciale care reglementează calea de atac prin care se poate anula biletul la ordin, respectiv opoziţia la executare.

De altfel, chiar contestatoarele au indicat ca motive de fapt şi drept ale contestaţiei şi  dispoziţiile din Legea nr. 58/1934.

Cu privire la critica apelantelor de a constata incidenţa în cauză doar a legii procesuale civile noi s-a constatat că nici aceasta nu este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Noul Cod de procedură civilă ,,dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare” şi în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012.

Contestaţia la executare constituie un incident în cursul executării silite (potrivit art. 620 alin. 2 din Noul Cod de Procedură civilă, instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite ,,cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe) determinarea legii de procedură civilă aplicabilă acesteia se va face în funcţie de momentul demarării executării silite (data cererii de executare silită), iar nu prin raportare la data înregistrării la instanţă a contestaţiei la executare.

Momentul începerii executării silite este demarcat de prevederile art. 622 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă potrivit cărora executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare.

În speţă, executarea silită a început în dosarul de executare silită nr. 84/2013 al B.E.J. F.L. în baza cererii de executare silită nr. 4321/8/6/2012 formulată de creditoarea S.C. B.2 S.A. ce a fost înregistrată la executorul judecătoresc în data de 13.02.2013, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă în data de 15.02.2014.

Pe cale de consecinţă, cum executarea silită a fost demarată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, contestaţia la executare promovată ulterior noului cod, în data de 21.03.2013 este reglementată de Codul de procedură civilă din 1865, iar nu de Noul Cod de procedură civilă.

În aceste condiţii în mod corect instanţa de fond a reţinut tardivitatea formulării opoziţiei la executare faţă de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 58/1934 în forma în vigoare la data declanşării executării silite şi a  respins ca nefondată contestaţia la executare.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă instanţa a respins apelul şi a păstrat hotărârea ca fiind legală şi temeinică.

Împotriva  acestei  soluţii au  declarat  recurs contestatoarele D.M.  şi C.A., aducându-i  critici pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a judeca cauza ca şi recurs, şi în  subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare, pentru a judeca cauza în  apel, dar cu intrarea în  fondul cauzei.

În  expunerea  motivelor de recurs se  arată că greşit a calificat Tribunalul că toate petitele contestaţiei se contestă numai pe calea opoziţiei la executare, în  condiţiile în  care pct. 1, 2, 3  fac obiectul contestaţiei la executare prevăzută de Codul de procedură civilă de la 1865, republicat şi modificat. Se continuă în sensul că s-a calificat greşit calea de atac ca fiind apelul, pentru toate petitele contestaţiei, pct. 1, 2 şi 3 putând fi atacate cu recurs, cele trei petite indicate făcând obiectul  contestaţiei la executare, reglementate de Codul de procedură civilă de la 1865, modificat, republicat. Se continuă că greşit a apreciat Tribunalul că termenul de apel este de 5 zile, fie că este aplicat  tuturor petitelor din fondul cauzei, fie că este aplicat doar pct. 4, fiind greşit aplicată sancţiunea tardivităţii  depunerii apelului, în  contextul în  care termenul de apel este de 15 zile.

În drept art. 299, art. 301, art. 302, art. 3021, art. 303, art. 304 pct. 1, 8 şi 9, art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă.

Recursul este inadmisibil.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, şi deliberând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, asupra excepţiei procesuale a inadmisibilităţii recursului invocată de instanţă din oficiu, Curtea reţine următoarele:

Sub aspectul excepţiei inadmisibilităţii, Curtea consideră că, în ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuţie însăşi calificarea unei căi de atac declanşată împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond, instanţa are obligaţia de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalităţii căilor de atac.

Astfel, într-o ierarhie a principiului unicităţii căii de atac şi a principiului legalităţii căii de atac, instanţa de recurs consideră că are prioritate principiul legalităţii căii de atac, cu precizarea necesară că dispoziţiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar şi previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă şi previzibilă, fiind o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Rotaru împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000, par. 52, 55).

Cum, în cauza dedusă judecăţii, prin motivele de recurs formulate în faţa Tribunalului Braşov, s-a solicitat instanţei recalificarea căii de atac ce a fost menţionată, de către judecătorul fondului, în sentinţa civilă nr. 15464/04.12.2013, pronunţată de Judecătoria Braşov, cerere ce a fost admisă de către tribunal, este evident că se impune verificarea aspectului legalităţii căii de atac, ce ar fi putut fi exercitată împotriva acestei sentinţe, din perspectiva faptului că, faţă de obiectul cererii  şi având în  vedere  dispoziţiile art. 62 alin. 3 din Legea nr. 58/1934, pentru respectarea unicităţii căii de atac, şi faţă de împrejurarea că această cale de atac este mai favorabilă, Tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apel.

În acest context, Curtea apreciază că prioritar cercetării admisibilităţii recursului, în cauza dedusă judecăţii se impune cercetarea motivelor de recurs şi dezlegarea acestui aspect de legalitate.

Articolul 399 alineatul 3 din Codul de procedură civilă prevede că, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de către o instanţă judecătorească, se pot invoca, în contestaţia la executare, apărări de fond, împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop, o altă cale de atac.

Opoziţia la executare reglementată de Legea nr. 58/1934 este concepută ca o cale de atac prin intermediul căruia, debitorul care a primit somaţia emisă conform prevederilor art. 61 alin. 6 poate invoca excepţii de nulitate a titlului cambial, în condiţiile art. 63 din aceeaşi lege. În cazul biletelor la ordin Legea nr. 58/1934 instituie o procedură de contestare pe fond şi anume opoziţia la executare.

Opoziţia la executare poate să vizeze însăşi valabilitatea biletului la ordin ca act juridic sau executarea silită a unui astfel de titlu, în timp ce contestaţia la executare în cazul biletelor la ordin trebuie să se limiteze strict la aspecte ce ţin de valabilitatea actelor de executare individuale.

În speţă, debitoarele recurente au formulat o contestaţie la executare invocând în motivarea acesteia şi nulitatea titlului deci inexistenta raporturilor fundamentale, alăturat de criticile privind nevalabilitatea actelor de executare individuale. Prin urmare, inexistenţa raportului fundamental constituie indiscutabil apărare de fond îndreptată împotriva titlului executoriu, ce poate fi valorificat numai în condiţiile căii de atac speciale. Astfel, corect a calificat instanţa de apel contestaţia la executare ca fiind opoziţie la executare, fiind inadmisibilă judecata în  cadrul aceluiaşi proces atât a unei opoziţii cambiale cât şi a contestaţiei la executare, întrucât dispoziţiile art. 62 alin. 1 din Legea nr. 58/1934 stipulează faptul că debitorul poate face opoziţie „la executare”, din această sintagmă rezultând că opoziţia priveşte nu numai titlul de valoare ce se pune în  executare, ci şi actele de executare efectuate în  baza sa.

Aşa fiind, în cauză a fost respectat principiului unicităţii căii de atac şi principiul legalităţii căii de atac, excepţia inadmisibilităţii prezentului recurs, susţinându-se faţă de art. 62 alin. 3 din Legea nr. 58/1934 care stipulează că împotriva hotărârii pronunţate asupra opoziţiei la executare se poate formula apel în  termen de 15 zile de la pronunţare.

Dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă  nu sunt aplicabile speţei întrucât executarea a fost demarată anterior intrării în  vigoare a legii noi, dispoziţiile tranzitorii de la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 statuând că dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă se aplică numai executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Or, cererea de încuviinţare a executării silite a fost înregistrata la 14.02.2013 sub dosar nr. 5401/197/2013 al Judecătoriei Braşov, deci executarea silită a fost demarată sub imperiul Codului de procedură civilă  de la 1865, întreaga procedură execuţională urmând să se desfăşoare sub imperiul reglementarilor vechiului Cod de procedură civilă.

Pentru aceste raţiuni de fapt şi de drept, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatoarele  D.M. şi C.A. împotriva deciziei civile nr.307/A/19.06.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în  dosar nr. 8038 /197 /2013.

Domenii speta

Spete similare