Aplicarea legii penale mai favorabile. Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Achitarea inculpatului în baza art. 16 lit. b c. pr. pen.

Art. 181 din vechiul C. pen. şi art. 16 lit. b C. pr. pen.

Fapta inculpatului de a fi condus autoturismul câţiva metri pe acostamentul-parcare de pe şoseaua de centură, până în momentul în care a fost oprit de organele de poliţie, fără a poseda permis de conducere, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Cum însă dispoziţiile art. 181 din vechiul C. pen. nu se mai regăsesc în noul C. pen., instanţa a dispus achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală, fără aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 30.12.2014 sub nr. xxx Parchetul de pe lângă Judecătoria  Târgu Mureş a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 1289/09.12.2014 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş.

În motivarea apelului, procurorul critică soluţia de achitare a inculpatului dispusă de prima instanţă şi solicită condamnarea inculpatului.

Inculpatul nu a dorit să facă noi declaraţii în faţa instanţei de apel.

S-a asigurat asistenţa juridică prin apărător ales.

Analizând actele si lucrările dosarului, instanţa de control a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin sentinţa penală nr. 1289/09.12.2014 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. 1 şi 5 C. pr. pen.  raportat la art. 16 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. a fost achitat inculpatul I.G., pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, faptă prevăzută de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 3 C. pen.

În temeiul art. 398 rap. la art. 275 al. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a luat act că inculpatul a fost asistat de avocat ales.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Din cuprinsul actelor şi probelor administrate, instanţa a analizat în primul rând, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante din data de 20.07.2013, încheiat de către lucrătorul de poliţie O.N.M., audiat în calitate de martor în faza cercetării judecătoreşti. S-a observat, aşadar, că singura persoană care a întocmit actul respectiv era martorul O., întrucât acesta nu forma patrulă cu nici un alt poliţist, îndeplinind funcţia de control şi coordonare a celorlalte echipaje de poliţie din tura de serviciu. Mai apoi, procesul-verbal prevedea că a fost întocmit “ în prezenţa martorilor asistenţi B.M.”. Audiat în calitate de martor în faza cercetării judecătoreşti, B.M. a prezentat o variantă total diferită faţă de cea reţinută de către organele de poliţie, în sensul că în ziua de 20.07.2013, se afla în centrul mun. Târgu Mureş împreună cu anumiţi membri ai familiei sale şi că a fost abordat de către lucrătorul de Poliţie C.F. care i-a solicitat să îl însoţească la sediul Poliţiei Mun. Târgu Mureş, unde i s-a spus să semneze anumite acte, fără însă a cunoaşte conţinutul.

Astfel, audiat în faţa instanţei cu privire la întocmirea procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante, martorul O.N.M. a declarat că nu îşi mai amintea împrejurările în care martorul B.M. a semnat actul constatator, întrucât a trecut ceva timp de atunci. Din declaraţiile martorului B.M. coroborate cu cele ale martorului C.F., a rezultat însă că martorul B.M. nu a fost la locul constatării infracţiunii de către lucrătorul de poliţie O.N.M., ci a fost luat din centrul mun. Târgu Mureş de către martorul C.F., lucrător de Poliţie în cadrul aceluiaşi compartiment ca şi O.N.M. şi condus la sediul organelor de poliţie, şi abia în acest moment martorul a semnat procesul-verbal. Cu privire la ce anume s-a întâmplat la sediul poliţiei, martorul C. a arătat că nu ştia, întrucât el doar a dus martorul acolo, după care a plecat, răspunzând apelului lansat de către martorul O.N. prin staţia de emisie-recepţie. Mai mult decât atât, din coroborarea declaraţiilor martorului B.M. cu procesul-verbal prin care organele de poliţie atesta că în cursul urmăririi penale acesta nu şi-a scris singur declaraţia, a rezultat că martorul nu era alfabetizat şi nu cunoştea conţinutul actului pe care l-a semnat.

Aceste aspecte au fost de importanţă deosebită, întrucât procurorul, în susţinerea acuzaţiei, a arătat în actul de sesizare a instanţei că martorul B.M. l-ar fi văzut pe inculpat conducând autoturismul pe str. Valea Rece, iar mai apoi pe str. Sighişoarei din mun. Târgu Mureş, ori aşa cum s-a stabilit mai sus, martorul nu avea cum să vadă dacă inculpatul a condus vreun autoturism sau nu, de vreme ce acesta nu a fost în zona respectivă şi nu a luat parte în mod direct, prin propriile sale simţuri, la întocmirea procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

Chiar dacă Parchetul s-a sesizat pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, cert a fost că martorul nu a fost prezent la locul săvârşirii faptei, iar ezitările lucrătorului de poliţie care a întocmit actul, coroborate cu declaraţiile martorului B.M. şi ale martorului C.F. consfinţesc acest lucru. În aceste condiţii instanţa a constatat că singurul element, care a mai rămas din acuzaţia penală formulată de procuror, era un proces verbal de constatare a infracţiunii flagrante, al cărui semnatar nu îşi mai aducea aminte dacă martorul asistent a fost prezent sau nu, în condiţiile în care acesta se afla singur în maşina organelor de poliţie.

Mai mult decât atât, mijlocul de probă a fost obţinut prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor. În exercitarea funcţiei de urmărire penală, constatarea şi investigarea infracţiunii flagrante, prezintă importanţă deosebită întrucât are o serie de particularităţi datorită faptului că, este descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, iar datele obţinute, suficient de consistente trebuie administrate în conformitate cu principiul loialităţii administrării probelor. Încălcarea acestui principiu generează obstacole insurmontabile şi poate constitui o cauză a erorilor judiciare. Metoda martorului de serviciu la care au apelat organele de poliţie în cauza din faţa este inadmisibilă într-un stat de drept, iar magistratul judecător, în exercitarea funcţiei sale de jurisdicţie, este chemat să cenzureze aceste practici abuzive ale organelor de stat şi să asigure echilibrul între acuzare, reprezentată de procuror, şi apărare.

 De altfel, chiar procurorul a avut dubii asupra declaraţiilor date de martorul B.M., de vreme ce la data de 13.05.2014 a emis o ordonanţă de delegare prin care dispunea reaudierea martorului B.M.. Declaraţia luată astfel, era scrisă tot de către organul de poliţie, ba mai mult, instanţa a constatat că această din ultimă declaraţie (dată la data de 20.05.2014) a fost luată în scopul de a se preciza că martorul B.M. ar fi văzut când inculpatul conducea autoturismul, declaraţia iniţială din data de 20.07.2014 neprecizând acest lucru şi fiind ambiguă, aspect care nu a făcut decât să întărească faptul că martorul nu l-a văzut pe inculpat în momentul săvârşirii faptei sau descoperirii acestuia, ci a semnat, la îndemnul organelor de poliţie, anumite acte al căror conţinut nu îl cunoştea.

Instanţa a constatat că în cauză nu s-a respectat nici principiul aflării adevărului prev. de art. 5 alin. 2 C. pr. pen. şi art. 100 alin. 1 C. pr. pen., întrucât organele de urmărire penală, în exercitarea rolului lor activ şi-au concentrat activitatea pe obţinerea de probe în mod exclusiv în defavoarea inculpatului, ignorând dubiile care existau cu privire la administrarea probei cu martori. Dacă în cazul organului de poliţie, ca organ de execuţie, această strategie de obţinere de probe în mod neloial are o veche tradiţie, “martorul de serviciu” fiind o activitate des întâlnită la nivelul poliţiei, procurorul, ca organ cu funcţie de urmărire penală ar trebui să cenzureze asemenea metode ale organelor de stat, întrucât dispune de cadrul legal şi material în acest sens.

Examinând apelul promovat, din prisma dispoziţiilor art. 417 şi urm.  C. pr. pen, instanţa de control judiciar s-a găsit fondat, pentru următoarele considerente:

Judecătorul fondului a apreciat că procesul-verbal încheiat de organele de poliţie reprezintă un mijloc de probă obţinut prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor şi nu s-a dovedit mai presus de orice dubiu că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Nu vom primi această motivare, pentru următoarele considerente. Este adevărat că, în urma declaraţiilor date în faţa instanţei de prim grad, s-a dovedit faptul că martorul asistent B.M. nu a fost prezent la faţa locului în momentul depistării inculpatului de către organele de poliţie, ci a semnat procesul-verbal la sediul poliţiei, unde a fost dus din centrul oraşului de către martorul C.F..

Însă, această neregularitate a procesului verbal nu este de natură să atragă înlăturarea acestui mijloc de probă. Mai mult, dispoziţia de trimitere în judecată nu se bazează exclusive pe declaraţia martorului asistent. Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, au fost administrate mai multe probe, inclusive declaraţiile inculpatului, despre care nu se face nicio referire în considerentele hotărârii atacate, declaraţii care se coroborează cu celelalte probe administrate.

Stabilirea absenţei martorului asistent de la locul săvârşirii faptei nu poate duce, însă, la concluzia că inculpatul nu a condus autoturismul marca Renault, cu nr. de înmatriculare XXX, pe str. Calea Sighişoarei din municipiul Tg. Mureş.

Astfel, martorul O.N.M., organul de poliţie care a întocmit procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, în faza de cercetare judecătorească, a declarat că 1-a văzut de inculpat conducând pe Calea Sighişoarei autoturismul, acest aspect fiind consemnat şi în procesul verbal întocmit.

Afirmaţiile martorului O.N. şi ceea ce s-a consemnat în procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante se coroborează cu susţinerile inculpatului din declaraţia olografă şi declaraţia luată în faza cercetării judecătoreşti, care a afirmat că a condus autoturismul câţiva metri în parcarea situată lângă imobilul cu nr. 9 de pe Calea Sighişoarei.

Reţinem procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, consemnările din procesul-verbal de constatare a infracţiunii (pag. 10), semnat de conducătorul auto (inculpatul), fără ca acesta să fi avut de făcut obiecţiuni, declaraţiile date în calitate de inculpat, în calitate de suspect şi de făptuitor, declaraţiile inculpatului şi a martorului O. în faţa instanţei.

Din coroborarea acestor probe, Curtea a reţinut că inculpatul a condus autoturismul, pe o distanţă de câţiva metri, în parcarea situată pe acostamentul drumului (Calea Sighişoarei), până în momentul în care a fost oprit de organul de poliţie.

Potrivit art. 6 pct. 2 din O.U.G. 195/2002, acostamentul reprezintă fâşia laterală cuprinsă între limita părţii carosabile şi marginea platformei drumului, tăcând parte din drumul public, care este definit la art. 6 pct. 14 din O.U.G. 195/2002 ca fiind orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice.

Potrivit art. 20 alin. 1 din O.U.G. 195/2002, pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.

În consecinţă, chiar dacă inculpatul a condus doar în parcarea situată pe acostamentul drumului, pentru desfăşurarea acestei activităţi se impunea deţinerea permisului de conducere corespunzător.

În drept, fapta inculpatului I.G. care, la data de 20.07.2013, orele 16,15, a condus autoturismul marca Renault cu nr. de înmatriculare XXX pe Calea Sighişoarei din Târgu Mureş, respectiv pe acostamentul-parcare de pe această stradă, până în momentul în care a fost oprit de organele de poliţie, fără a poseda permis de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără a poseda permis de conducere, faptă prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep.

De la data săvârşirii şi până în prezent, au intervenit două legi penale care incriminează această infracţiune, respectiv prin intrarea în vigoare a noului C. pen., fapta se regăseşte în art. 335 alin. 1 C. pen. pedeapsa prevăzută de lege este aceeaşi în ambele reglementări, respectiv închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă avem în vedere şi modalitatea de executare a pedepsei, legea veche este mai favorabilă, deoarece art. 81 din vechiul C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei cuprinde dispoziţii mai uşoare faţă de art. 91 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Analizând însă în concret, constatăm că, aşa cum am reţinut, fapta inculpatului de a fi condus autoturismul câţiva metri pe acostamentul-parcarea de pe Calea Sighişoarei până în momentul în care a fost oprit de organele de poliţie, fără a poseda permis de conducere, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Avem în vedere în primul rând distanţa foarte scurtă pe care a condus inculpatul, doar pe parcarea-acostament a drumului, pe timp de zi, scopul urmărit (alimentarea autoturismului şi întâlnirea cu un potenţial cumpărător), nu s-a produs nicio urmare (de altfel infracţiunea este una de pericol şi nu de rezultat), de atitudinea inculpatului relativ sinceră, care a recunoscut săvârşirea faptei încă din momentul depistării sale de către organul de poliţie şi apoi pe tot parcursul procesului penal (desigur, cu unele nuanţări).

Potrivit dispoziţiilor art. 181 din vechiul C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă unei din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Aşadar, şi din acest punct de vedere, legea penală mai favorabilă este legea veche.

Cum însă dispoziţiile art. 181 din vechiul C. pen. nu se mai regăsesc în mod expres în noul C. pen., devin incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora, atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 din vechiul C. pen., ca lege penală mai favorabilă, instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.

De asemenea, în urma modificării art. 181 alin. 3 din vechiul C. pen., prin Legea nr. 202/2010, aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ prevăzute la art. 91 nu mai este obligatorie, ci este lăsată la latitudinea instanţei.

Mai mult, normele tranzitorii nu fac trimitere la art. 91 din vechiul C. pen. Chiar dacă s-ar face trimitere la art. 91 din vechiul C. pen., faţă de modalitatea concretă în care a fost săvârşită fapta şi faţă de persoana inculpatului, Curtea a apreciat că nu s-ar impune aplicarea unei asemenea sancţiuni cu caracter administrativ.

Aşadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, urmează ca, în temeiul art. 421 pct. 2  lit. a C. pr. pen., să fie admis  apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş împotriva sentinţei penale nr. 1289/09.12.2014 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş.

În temeiul art. 423 alin. 1 C. pr. pen. s-a desfiinţat parţial sentinţa atacată şi rejudecându-se cauza:

În baza art. 396 alin. 1, 5 rap. la art. 17 alin. 2 şi art. 16 alin. 1 lit. b C. pr. pen. şi art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost dispusă achitarea inculpatului I.G. de sub acuza săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere,  prev. de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep., cu aplic. art. 181 alin. 1, 2 din vechiul C. pen. şi cu reţinerea art. 5 alin. 1 C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea atacată, care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. 3  C. pr. pen., cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare