Acţiune în despăgubiri pentru durata cercetării penale finalizată cu soluţie de scoate de sub urmărire penală.

- art. 94, art. 96 alin.1 şi 6 din Legea nr. 303/2004;

- art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. 3 din Codul civil anterior;

- art. 6 CEDO.

Atragerii răspunderii  civile delictuale cu privire la respectarea duratei rezonabile a procesului penal şi a respectării prezumţiei de nevinovăţie. Aplicarea prevederilor art. 998 şi 999 Cod civil anterior prin raportare la prevederile art. 6 şi art. 13 din CEDO, cu reţinerea calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

Asupra recursurilor de faţă:

Constată că, prin decizia civilă nr. 664/08.06.2015, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:

A respins cererea de apel formulată de reclamantul M.B., împotriva sentinţei civile nr. 2688/06.03.2014 a Judecătoriei Braşov.

A anulat ca fiind netimbrată cererea de apel formulată de către apelanta C.N.P.P., împotriva sentinţei civile nr. 2688/06.03.2014 a Judecătoriei Braşov.

A admis cererea de apel formulată de către apelantele M.P. – P.T.B. şi M.P. – P.Î.C.C.J., I.P.J. B. şi D.E. în contradictoriu cu părţile intimate M.B., C.L., N.C.P., R.M. şi F.S., I.C., U.G. (fostă C.) Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., împotriva sentinţei civile. nr. 2688/06.03.2014 a Judecătoriei Braşov, şi în consecinţă:

A anulat  sentinţa apelată, şi, în urma evocării fondului:

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S., C.G., R.I., şi M.P. – P.T.B..

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Statul Român, prin M.F.P.B..

A admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei M.P. – P.T.B. de către formulată de către intervenienta M.P. – P.Î.C.C.J..

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul M.B., în contradictoriu cu pârâta Statul Român, prin M.F.P., şi în consecinţă, obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei, reprezentând despăgubiri.

A respins restul pretenţiilor formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P..

A respins pretenţiile formulate de către reclamant în contradictoriu cu pârâţii I.J.P. al Judeţului B., D.E., C.N.P.P., G.L. şi C.A., ca fiind nefondate.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâţii C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S., C.G., R.I., şi M.P. – P.T.B. ca fiind formulată în contradictoriu cu  persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de  lei taxa de timbru şi 531 lei şi 2,5 lei timbru judiciar reprezentând cheltuieli parţiale de judecată către reclamant.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă  nr. 2688/ 6.03.2014 a Judecătoriei Braşov,

S-a  admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâţii C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S., C.G., Statul Român prin M.F.P., R.I..

S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.B., în contradictoriu cu pârâţii C.L., N.C.P., R.M., F.S., I.C., C.G., Statul Român prin M.F.P. şi R.I., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului invocată de pârâtul P.T.B. şi pârâţii C.L., N.C.P..

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâtul P.T.B..

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.B. împotriva pârâţilor D.E., C.N.P.P.A.S., I.P.J. B., şi P.T.B..

S-a dispus obligarea pârâţilor D.E., C.N.P.A.D.A.S., I.P.J. B. şi P.T.B., să plătească în solidar reclamantului sumele de 27.000 lei daune morale şi de 72.164 lei daune materiale.

S-au respins pretenţiile reclamantului faţă de pârâţii G.L. şi C.A..

S-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de M.P.- P.Î.C.C.J..

S-a dispus obligarea pârâţii căzuţi în pretenţii să achite reclamantului cheltuielile de judecată: taxa de timbru şi timbrul judiciar de 755 lei, onorariu avans achitat în contul expertului contabil C.A. - 400 lei.

S-a dispus obligarea pârâţilor căzuţi în pretenţii să achite în contul BLET B. pentru expert contabil C.A. diferenţă onorariu de 1.100 lei pentru lucrarea raport de expertiză contabilă 616503 din 03.12.2013.

S-a dispus darea în debit a reclamantului la A.F.P. B. pentru taxa judiciară de timbru restantă de 2.875 lei.

În drept, reclamantul a invocat art. 998, art. 999,  art. 1000 alin. 3 şi art. 1003 Cod civil 1864, şi art. 6 CEDO.

La termenul de judecată din 24.06.2011 reclamantul a depus a doua precizare a acţiunii subliniind că invocă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor. Prin precizare a efectuat o prezentare succintă a faptelor astfel cum s-au derulat ele în accepţiunea sa. (fila 93 dosar instanţă vol. II).

Pârâţii F., R., D., S.R., P.T.B., au formulat întâmpinări faţă de a doua precizare a acţiunii, nefiind de acord cu admiterea acțiunii şi invocând excepţia lipsei calităţii procesual pasive respectiv excepţia inadmisibilităţii.

În cauză a depus cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor P.T.B., C.L. şi N.P., M.P. – P.Î.C.C.J., cerere admisă în principiu la data de 10.02.2012 (fila 256 vol. II).

Analizând actele dosarului, instanţa de judecată a reţinut următoarele

Reclamantul M.B. a dedus judecăţii prin cererea introductivă de instanţă o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998,  art. 999, art. 1000 alin. 3, art. 1003 Cod civil, motivată de faptul că durata procesului penal finalizat cu ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din data de 23.07.2008, prin care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală a fost excesivă, încălcând cerinţa unei durate rezonabile prevăzute de art. 6 din CEDO.

De asemenea, reclamantul a arătat că s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie de care beneficia conform art. 6 din CEDO, ca urmare a comunicatelor de presă emise de către C.N.P.A.D.A.S., de către M.M., dar şi prin declaraţiile purtătorilor de cuvânt ale I.J.P. B. şi P.T.B., acestea inducând ideea de vinovăţie, deşi ulterior acest fapt a fost infirmat tocmai de soluţia de scoatere de sub urmărire penală.

Răspunderea pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare revine statului, în calitate de garant al legalităţii si independenţei actului de justiţie, dar şi de semnatar al C.E.D.O. în calitate de Înaltă Parte Contractantă, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpa, pe temei obiectiv.

În consecinţă, statul este răspunzător în cazul  nerespectării sau încălcării de către autorităţile interne a drepturilor prevăzute şi garantate de către C.E.D.O. şi acesta este obligat să pună la dispoziţia părţilor o cale de acces în justiţie (un remediu efectiv) pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a acestei încălcări, chiar dacă încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale ( art. 13 din C.E.D.O).

Drept urmare, raportat la cele expuse anterior, instanţa de apel apreciază că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Statul Român, acesteia revenindu-i obligaţia de a răspunde obiectiv pentru încălcarea de către autorităţi drepturilor prevăzute art. 6 din C.E.D.O. şi a respins acţiunea civilă în pretenţii îndreptată împotriva statului ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

În acest context, instanţa de apel constată că în baza dispoziţiilor art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, se impune anularea hotărârii apelate, aceasta nesoluţionând pe fondul său cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Statul Român,  şi evocarea fondului de către instanţa de apel.

În urma evocării fondului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.L., N.C.P., R.M., I.C., F.S.,  R.I., M.P.- P.T.B., va fi admisă, în raport de considerentele mai sus arătate, întrucât răspunderea pentru depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei revine exclusiv statului, aceasta fiind una obiectivă, şi nu persoanelor care au desfăşurat activitatea de urmărire penală.

Pe cale de consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 49 Cod procedură civilă, va fi admisă cererea de intervenţie formulată de către M.P.-P.Î.C.C.J. în interesul M.P.-P.T.B., aceasta profitând părţii pentru care s-a intervenit.

În ceea ce priveşte temeinicia acţiunii deduse judecăţii, instanţa urmează să analizeze îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale distinct, în ceea ce priveşte nerespectarea duratei rezonabile de desfăşurare a procedurii penale, precum şi încălcarea de prezumţiei de nevinovăţie, având în vedere şi precizarea de acţiune depusă de către reclamant la fila  91 vol. I dosar rejudecare, unde a arătat, pentru fiecare pârât în parte, care sunt pentru reclamant consecinţele prejudiciabile ale acţiunilor/inacţiunilor autorităţilor sau persoanelor chemate in judecată.

În materie penală, termenul soluţionare începe să curgă de la data formulării unei  „acuzaţii”, adică a unei notificări oficiale care să emane de la autoritatea competentă, prin care  persoana este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, şi se încheie la momentul la care s-a executat hotărârea judecătorească definitivă, sau în cazul în care nu există o hotărâre judecătorească, este avută în vedere emiterea ordonanţei de neîncepere sau scoatere de sub urmărirea penală.

În cauză, la data de 4.03.2004 s-a început urmărirea penală a reclamantului, aspect care rezultă din cuprinsul adresei de la fila 93 dosar fond, emisă de către I.J.P. B., iar prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie din data de 23.07.2008 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru faptele de care a fost acuzat, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) Cod procedură penală.

Prin urmare, durata procedurii judiciare în ceea ce îl priveşte pe reclamant a fost de patru ani şi patru luni.

În ceea ce priveşte aprecierea caracterului rezonabil al termenului, C.E.D.O. a statuat că durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor, precum şi miza litigiului pentru reclamant ( Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, nr. 25444/94, pct. 67, şi Frydlender împotriva Franţei, nr. 30979/96, pct. 43).

Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că, reclamantul a efectuat în mod constant cereri de urgentare a procedurii, arătând în motivarea acestora că nefinalizarea cercetărilor îi creează mari prejudicii, respectiv pierderea funcţiei de director al C.J.P., revocarea din funcţia de magistrat asistent a Tribunalului B., respingerea dosarului de intrare în avocatură ( fila 67 şi următoarele dosar fond).

La data de 5.05.2005 este întocmită de către P.T.B. adresa nr. 401/II/05.05.2005 prin care i se face cunoscut reclamantului că s-a admis plângerea formulată de către acesta privind tergiversarea procesului, şi că, până la data de 31.05.2005, procurorul va întocmi nota de îndrumări pentru completarea şi finalizarea cercetărilor efectuate.

La data de 16.06.2005 se întocmeşte de către procurorul C.L. din cadrul P.T.B., nota de îndrumări (fila  240 dosar fond vol. II), unde se dispune a se efectua şi confruntarea reclamantului cu numita G., având în vedere declaraţiile contradictorii (pct. 9), iar termenul de finalizare a cercetărilor dispuse este stabilit ca fiind data de 5.09.2005.

Şi reclamantul solicitase anterior efectuarea de confruntări cu persoanele care l-au învinuit (fila 70 dosar fond), însă, după cum s-a arătat anterior, confruntarea a avut loc abia în data de 30.03.2006, deci după termenul stabilit de către procuror.

Mai mult decât atât, fără a fi efectuate alte probe în dosar în ceea ce îl priveşte pe reclamant, cu excepţia unei alte confruntări în data de 11.06.2008 cu numita G., abia la data de 23.07.2008 este emisă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

Deşi s-a invocat în cauză complexitatea procedurii, numărul mare de volume care s-au întocmit cu ocazia cercetării penale, totuşi, instanţă observă că în ceea ce îl priveşte pe reclamant actele de urmărire nu au fost complexe, nu s-au efectuat expertize şi nici nu s-au derulat alte proceduri care să justifice durata de peste patru ani a cercetărilor.

Reclamantul solicită parchetului prin cererea de la fila 68 chiar şi disjungerea cercetărilor care îl privesc, pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei.

Este esenţial în cauză faptul că organele de cercetare au admis plângerea reclamantului de tergiversare a cauzei, au dispus finalizarea cercetărilor pentru întregul dosar până în luna septembrie 2005, inclusiv efectuarea de confruntări până la acea dată, şi, cu toate acestea, dosarul a fost finalizat abia în luna iulie 2008, în urma preluării de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dosarului, la data de 11.01.2007, preluare motivată de lipsa de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov.

În consecinţă, instanţa de apel apreciază, faţă de toate aceste circumstanţe, faptul că în ceea ce îl priveşte pe reclamant, a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cauzei sale, prevăzut de art. 6 alin. 1 C.E.D.O. şi că, potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., răspunderea pentru această încălcare revine statelor semnatare ale Convenţiei au obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar de aşa manieră încât să le permită respectarea tuturor exigenţelor art. 6 par. 1 şi în particular celor privitoare la „termenul rezonabil”.

Având în vedere aceste împrejurări, instanţa de apel apreciază că, o reparaţie de 7.000 lei, la plata căreia să fie obligat Statul Român, pentru depăşirea termenului rezonabil de desfăşurare a procedurii cu titlu de prejudiciu moral, este echitabilă în circumstanţele speţei, această sumă acordându-se pentru întreaga durată a procedurii şi nu pentru fiecare an de întârziere, aşa cum s-a stabilit în cauza Apicella contra Italiei.

În ceea ce priveşte prejudiciul material încercat de către reclamant ca urmare a duratei procedurii, acesta a fost evaluat de către reclamant la suma de 129.600 lei, şi reprezintă veniturile de care acesta a fost lipsit în urma revocării sale din funcţia de magistrat asistent al Tribunalului B..

În urma efectuării unui raport de expertiză contabilă, s-a stabilit că prejudiciul net suferit de către reclamant constând în diferenţa dintre veniturile pe care le-ar fi obţinut ca magistrat asistent şi cele efectiv obţinute în perioada 01.10.2004 (data încetării funcţiei de magistrat) şi data de 01.10.2008, data pensionării este de 72.164 lei.

Deşi prima instanţă a statuat în considerente că se impune a fi reparat aceste prejudiciu, totuşi, se observă de către instanţa de apel că nu există o legătură directă de cauzalitate între durata procedurii (fapta ilicită) şi pierderea funcţiei de magistrat asistent şi implicit a veniturilor obţinute în această funcţie.

Pierderea veniturilor s-a realizat ca urmare a revocării din funcţie pentru neîndeplinirea condiţiilor legale privind buna reputaţie, deci ca urmare a începerii urmăririi penale, ( fila  83 dosar fond) şi nu ca urmare a duratei în sine a procedurii.

Or, reclamantul nu a afirmat că începerea urmăririi penale a fost un act cauzator de prejudicii, fiind nelegal, ci, acesta a reclamat încălcarea cerinţei privind durata unui termen rezonabil al procedurii judiciare, adică dreptul la un proces echitabil.

Şi în jurisprudenţa C.E.D.O. au fost extrem de rare cazurile în care, reclamându-se încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil s-au acordat daune materiale. Astfel de situaţii s-au întâlnit în speţe în care prejudiciul cauzat ca urmare a soluţionării cu întârziere a cauzei fost pierderea unei şanse pentru reclamanţi (cauza Lechner şi Hess contra Austria, în care, durata mare a procedurii privind constatarea vicierii consimţământului prin dol, urmată de vânzarea bunului la licitaţie i-a împiedicat să obţină anularea contractului de vânzare-cumpărare) sau pierderea cauzată prin executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, în materie civilă.

Însă o astfel de situaţie nu este regăsită în speţă, întrucât în cauză după cum s-a arătat anterior, pierderea veniturilor nu s-a realizat ca urmare a duratei procedurii, ci, chiar de la momentul începerii procedurii reclamantul a fost revocat din funcţie, acesta ne mai îndeplinind la acel moment condiţiile legale privind menţinerea sa în funcţia de magistrat asistent.

Instanţa constată că nu există un raport de cauzalitate în fapta ilicită constatată în cauză şi prejudiciul material afirmat, motiv pentru care va respinge cererea de obligare a Statului Român la plata prejudiciului material.

În ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii faţă de reclamantul C.A., angajat în cadrul I.P.B., instanţa le va respinge, reclamantul nefăcând dovada săvârşirii unei fapte ilicite de către acest pârât, în calitate de funcţionar în cadrul acestei instituţii.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, prin declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor statului, pornind de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului începând cu cauza Allenet de Ribemont contra Franţei s-a statuat că orice reprezentant al statului trebuie să se abţină să declare public faptul că cel faţă de care s-a pus în mişcare urmărirea penală sau a fost trimis in judecata este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia să fie stabilită de către instanţă printr-o hotărâre definitivă de condamnare.

În ceea ce o priveşte pe pârâta C.G., instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, această pârâtă având calitatea de funcţionar în cadrul C.N.P.P. şi nu s-a făcut dovada săvârşirii unei fapte ilicite în calitatea sa de funcţionar public, care să atragă răspunderea civilă.

De asemenea, instanţa va respinge pentru aceste considerente şi cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul G.L..

 În ceea ce priveşte apelul formulat de către reclamant, critica adusă priveşte darea sa în debit către A.F.P.B., pentru suma de 2.875 lei, reprezentând taxa de timbru.

 Apelul urmează a fi respins, întrucât prin încheierea de şedinţă a primei instanţe, din data de 16.10.2009 dosar fond, instanţa a admis cererea sa de ajutor public judiciar în sensul că a dispus eşalonarea plăţii sumei de 4.644 lei reprezentând taxa de timbru, astfel că reclamantului îi revine obligaţia de achita integral această taxă. În măsura pretenţiilor admise, părţile pârâte pot fi obligate să achite reclamantului cheltuielile de judecată aferente acestor pretenţii, însă aceasta nu înlătură obligaţia reclamantului de a achita taxa de timbru aferentă cererii deduse judecăţii, cererea de ajutor public nefiind admisă decât în ceea ce priveşte eşalonarea plăţii taxei de timbru.

Apelul formulat în cauză de către apelanta C.N.P.A.D.A.S. va fi anulat ca fiind netimbrat de către instanţă, în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi respectiv art. 35 alin. 5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi potrivit cărora „neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii”, întrucât apelanta nu a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru aferente cererii de apel.

A.  Împotriva acestei decizii au formulat recurs în termen, motivat Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.R.F.P. B., criticând decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Invocă următoarele critici:

D.G.R.F.P. B. pentru Statul Roman prin M.F.P. critică decizia civilă nr.664/Ap/2015 pronunţată în cauză, atât în ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, cât şi cu privire la obligaţia de plată a daunelor morale în cuantum de 7.000 lei, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, instanţa de fond a reţinut încălcarea prevederilor art. 6 din CEDO, stabilind obligaţia de plată a daunelor morale în sarcina celorlalţi pârâţi.

Chiar dacă şi în calea de atac a apelului, instanţa de judecată a analizat îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale cu privire la respectarea duratei rezonabile a procesului penal şi a respectării prezumţiei de nevinovăţie, a aplicat în mod greşit prevederile art. 998 şi art. 999 Cod civil anterior prin raportare la prevederile art. 6 şi art. 13 din CEDO, reţinând calitatea procesuală pasivă a Statului Roman prin M.F.P..

Astfel, prin anularea sentinţei civile nr. 2688/2014 a Judecătoriei Braşov, cu consecinţa evocării fondului, instanţa de apel a interpretat în mod greşit cadrul legal aplicării cauzei prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin M.F.P

Nu poate fi imputabilă Statului Roman prin M.F.P. atitudinea culpabilă a celorlalţi pârâţi obligaţi în solidar la repararea prejudiciului, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond. Aşadar, încălcarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie privitoare la durata rezonabilă a soluţionării procesului penal, reprezintă fapte ilicite săvârşite de către cei patru pârâţi obligaţi în fond care au cauzat reclamantului un prejudiciu.

Acţiunea formulată şi precizată este întemeiată pe prevederile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, temei care nu poate fi extins din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate şi la alte persoane (în speţa Statul Roman prin M.F.P.), decât la cele care în mod direct şi nemijlocit au săvârşit fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în patrimoniul reclamantului.

În ce priveşte fondul cauzei, prin decizia civilă nr.644/Ap/2015 instanţa de judecată a admis în parte acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin M.F.P., obligându-l pe acesta la plata sumei de 7.000 lei cu titlu de daune morale ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 alin. 1 din CEDO.

Instanţa de apel în analiza efectuată asupra cauzei nu a pornit de la calitatea reclamantului - director general al C.P.J.B., precum şi la gradul de pericol social al faptelor pentru care a fost cercetat.

CEDO a statuat că în ceea ce priveşte caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, aceasta se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul  reclamantului şi cel al autorităţilor competente. În opinia Curţii dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are în special, drept obiectiv, evitarea ca o persoana inculpată să rămână prea mult timp într-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa.

În acest sens cauza Al Kidi contra Bulgariei în cadrul căreia Curtea a admis faptul că gravitatea faptei comise poate fi unul dintre motivele care să justifice menţinerea persoanei în stare de arest.

Evident că această situaţie nu se regăseşte în cauza de faţă, însă instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze la gravitatea faptelor pentru care reclamantul a fost cercetat şi la complexitatea acestora.

Astfel, reclamantul a fost cercetat pentru infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice - 12 acte materiale şi neglijenţă în serviciu în forma calificată care scot în evidenţă complexitatea cauzei la care face referire şi jurisprudenţa CEDO.

Suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale este nejustificată.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele cauzei, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia - decizia civilă nr. 301/2007 a Curţii de Apel Craiova.

O importanţă covârşitoare în aprecierea prejudiciului moral cauzat unui reclamant este reprezentat de Hotărârea din 02.03.2010 pronunţata în cauza Cenoiu şi alţii împotriva României, în considerentele căreia Curtea a reţinut că durata excesiva a procesului penal - 7 ani şi două luni (trei grade de jurisdicţie) reprezintă încălcarea art. 6 par.1 din Convenţie. Curtea a apreciat însă că prejudiciul moral solicitat de reclamanţi, respectiv 12,5 milioane euro este excesiv şi pronunţându-se pe baza principiului echităţii, invocat şi în cauza de faţă, le-a acordat suma de 1.200 euro cu acest titlu

Suma de 7.000 lei acordată reclamantului nu corespunde jurisprudenţei din dreptul intern şi mai ales celei comunitare.

Cu privire la cheltuielile de judecată - instanţa de apel nu a motivat sub niciun aspect împrejurarea în care le-a stabilit în sarcina pârâtului Statul Roman prin M.F.P.. Astfel, pârâtul căzut în pretenţii, a fost obligat la plata parţială a cheltuielilor de judecată compuse din: suma de 531 lei taxa judiciară de timbru şi suma de 2,5 lei timbru judiciar.

Apelul reclamantului privitor la obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru a fost respins, nefăcându-se până la acest moment dovada achitării acesteia, pentru a se justifica obligaţia stabilita în sarcina pârâtului Statul Roman prin M.F.P..

În cauza de faţă nu este vorba de culpa procesuală a pârâtului Statul Român prin M.F.P. în accepţiunea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă.

B. Împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi reclamantul M.B. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi admiterea apelului reclamantului cu privire la cheltuielile de judecată, iar pe fond solicită admiterea recursului cu consecinţa modificării deciziei şi admiterea apelul promovat de reclamant în sensul schimbării sentinţei şi admiterii în tot a acţiunii.

Invocă prevederile art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Susţine că, deşi Tribunalul Braşov a reţinut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, nefiind soluţionată cauza sa într-un termen rezonabil, în mod greşit i-au fost acordate despăgubiri doar în cuantum de 7000 lei. Instanţa nu a avut în vedere întreg materialul probator, dimensiunea reală a prejudiciului moral, fiind ignorată.

C. Împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi M.P. – P.T.B., prin procuror A.B., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.

Invocă următoarele critici:

 Nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme procurorii de caz au instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acţionând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar.

Faptul ca, în exercitarea atribuţiilor funcţiei şi în limitele permise de lege, procurorii au fost obligaţi să acţioneze într-un anumit mod, dispunând începerea urmăririi penale faţă de reclamant, nu poate fi calificat ca reprezentând o fapta cu caracter ilicit. Dispunerea începerii urmăririi penale împotriva reclamantului în cadrul exerciţiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin.1 Cod procedură penală a însemnat îndeplinirea unei obligaţii impusă de lege căreia magistratul nu i se putea sustrage.

Aşadar, nu există faptă ilicită săvârşită de procurorii care au instrumentat dosarul penal şi nici vinovăţie din partea acestora, în condiţiile în care au acţionat în limitele permise de cadrul legal şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

D. Acelaşi recurent, M.P. – P.T.B., prin procuror A.M.P. în temeiul art. 45 Cod de procedură civilă a formulat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea cererii reclamantului.

În motivarea recursului invocă următoarele critici:

Activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenţei sau inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor.

Durata rezonabilă a unei proceduri judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete.

In materie, C.E.D.O a stabilit anumite repere, materializate în criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii.

Curtea a statuat că este necesar ca analiza termenului de desfăşurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor din proces, precum şi comportamentul autorităţilor statale competente, în special al autorităţilor judiciare.

Aprecierea trebuie însă să ia în calcul „justul echilibru" ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judiciare şi principiul unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.

M.P. – P.Î.C.C.J.  şi P.T.B. justifică pe deplin interesul de a infirma aprecierile instanţei de prim control judiciar referitoare la nerespectarea duratei rezonabile de desfăşurare a urmăririi penale, ceea ce nu se poate realiza decât în urma unei analize pe fond a prezentei căi de atac.

M.P. – P.ÎC.C.J. şi P.T.B. au interes în promovarea recursurilor şi din perspectiva dispoziţiilor art. 131 alin. l din Constituţie şi ale art. 4 alin. l din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în calitate de reprezentanţi ai intereselor generale ale societăţii şi de apărători ai ordinii de drept.

Totodată, potrivit art. 63 lit. f din actul normativ anterior menţionat, M.P. exercită, prin procurori, următoarele atribuiţi: f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege".

E. Împotriva deciziei a formulat recurs şi M.P. – P.I.C.C.J. criticând decizia pentru nelegalitate sub aspectul interpretării normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale.

Nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite câtă vreme procurorul de caz a

instrumentat dosarul penal conform prevederilor legale, acţionând în limitele permise

de lege, raportat la actele existente la dosar împrejurarea că, în exercitarea atribuţiilor funcţiei sale şi în limitele permise de lege, procurorul a fost obligat să dispună începerea urmăririi penale împotriva reclamantului, nu poate fi calificată ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit.

Procurorul de caz a dispus începerea urmăririi penale în cadrul exerciţiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. l Cod procedură penală, îndeplinind astfel o obligaţie impusă de lege, căreia nu i se putea sustrage.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (de ex., decizia civilă nr. 6976/2004 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală) a statuat în mod constant că actele întocmite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", pe toată perioada urmăririi penale învinuitul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care în speţă s-a şi concretizat prin dispoziţiile Ordonanţei nr. 613/P/2007 din 23 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică (lit. B pct. l din dispozitiv).

Reclamantul nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 1000 alin. 3 Cod civil, deoarece definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

In ceea ce priveşte susţinerile instanţei de prim control judiciar referitoare la

încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub

aspectul duratei rezonabile de desfăşurare a urmăririi penale, menţionăm că, în

jurisprudenţa C.E.D.O, dreptul la un proces echitabil este susceptibil de mai multe

înţelesuri.

Durata soluţionării cauzei penale nu poate fi considerată excesivă, neexistând o culpă a organelor de urmărire penală în modalitatea de soluţionare a acesteia.

Or, reclamantul nu a fost în măsură să dovedească existenţa prejudiciului moral invocat, iar instanţa de apel nu a arătat criteriile pe baza cărora a stabilit cuantumul acestuia.

F. Împotriva acestei decizii a formulat recurs şi intimata pârâtă D.E. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în faza apelului.

 Părţile recurente au formulat întâmpinări reciproce la recursurile formulate, iar intimatele C.N.P.P. […] şi I.P.J. B. au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului promovat de reclamant şi admiterea recursurilor formulate de P.T.B. şi de P.I.C.C.J..

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul M.B., excepţie invocată de recurenta D.E., instanţa constată ca nu este fondată. Recursul promovat de acest recurent este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă iar în motivarea cererii recurentul expune considerentele sale pentru cererea de modificarea a deciziei atacate. Încadrarea acestor motive în dispoziţiile de drept invocate ce constituie temei  pentru exercitarea acestei căi de atac ţine de aprecierea ca fondat sau nefondat a recursului, neputându-se aplica sancţiunea nulităţii acestuia decât în cazul prevăzut de art. 306 alin. 1 Cod procedură  civilă care nu este incident în speţă. Prin urmare, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului promovat de recurentul M.B., în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură  civilă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta D.E., excepţie invocată de recurentul pârât M.P. – P.T.B., instanţa constată că este fondată având în vedere dispoziţiile art. 2812 Cod procedură  civilă potrivit cărora în situaţia în care instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra unei cereri conexe sau incidentale - cazul în speţă este cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel pentru apelanta pârâtă D.E. -  partea poate primi rezolvarea cererii sale pe calea completării la dispozitivul hotărârii, ceea ce s-a şi realizat prin decizia 920/05.08.2015  a Tribunalului Braşov.

In ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul Statul Român prin M.F.P., prin  D.G.R.F.P. B., instanţa constată că nu este fondat.

Astfel, potrivit art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar potrivit art. 96 alin. 6 din aceeaşi lege, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P..

Totodată, Legea nr. 303/2004 prevede la art.94 că magistraţii răspund civil, în condiţiile legii, iar la art. 96 alin. 2 că răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu  rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Este reglementată astfel o răspundere principală a statului, care trebuie să repare orice prejudiciu creat prin erorile judiciare, şi o răspundere a magistraţilor, dar numai pentru erorile judiciare săvârşite cu rea-credinţă (intenţie) sau din gravă neglijenţă (asimilată din punct de vedere al răspunderii civile cu intenţia).

Potrivit art. 96 alin. 7 din Legea nr. 303/2004, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile, statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Faţă de aceste considerente se poate stabili că în mod corect instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. B., iar reiterarea acestei excepţii în cadrul motivelor de recurs formulate de această parte nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de recurs va înlătura criticile recurentului Statul Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. B. ca nefondate. Raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi la temeiul de drept pe care reclamantul şi-a fundamentat acţiunea, instanţa de fond a surprins corect doar fundamentul pretenţiilor faţă de dispoziţiile art. 6 din CEDO; justificând antrenarea răspunderii statului doar faţă de aceste prevederi legale internaţionale cu aplicare imediată şi în dreptul intern.

Sub aspectul reţinerii încălcării art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului la un proces echitabil, în ce priveşte componenta acestuia privind durata rezonabilă a procedurii judiciare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a criteriilor consacrate în materie de jurisprudenţa Curţii Europene, criticile în acest sens nefiind întemeiate. Aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, prin raportare la complexitatea cauzei, comportamentul părţilor din proces şi comportamentul autorităţilor statale competente. Instanţa anterioară a  avut în vedere toate aceste criterii atunci când a reţinut durata nerezonabilă a procedurii judiciare în care a fost implicat reclamantul, apreciind corect că o durată a urmăririi penale de 4 ani şi 4 luni  este excesivă în raport de complexitatea cauzei, acuzaţiile aduse reclamantului. Totodată, instanţa a apreciat corect că prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datorează şi deficienţelor autorităţilor, în condiţiile în care cauza pentru care reclamantul a fost cercetat, în mai 2005 a fost restituită la organele de urmărire penală pentru efectuarea expertizei contabile, expertiza asupra căreia s-a revenit în decembrie 2005. Tot corect a apreciat instanţa şi faptul că nu se poate reţine o culpă a reclamantului în prelungirea duratei procesului prin aceea că şi-a formulat apărările prevăzute de lege, iar ceea ce a constituit fundamentul admiterii cererii în despăgubiri l-a constituit însuşi modul de soluţionare a plângerii formulate de reclamant pentru tergiversarea procesului, admisă la data de 04.05.2005 de prim procuror C.P. fila 231 vol. II dosar civil nr. 20900/197/2010 al Judecătoriei Braşov reţinându-se ca în cauză nu s-a administrat cu ritmicitate materialul probatoriu şi situaţia că dosarul se afla în studiu la procuror din luna ianuarie 2005.

Relativ la motivul de recurs inserat de recurentul Statul Roman la finalul cererii de recurs  prin care solicită a se avea în vedere şi practica CEDO în aprecierea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, cu exemplificarea hotărârii Cenoiu şi alţii contra României, instanţa constată că, în speţă a fost cuantificat în mod obiectiv prejudiciul faţă de reclamant având în vedere şi durata procedurilor în faţa organelor de urmărire penală, iar câtimea contravalorii prejudiciului este proporţionată faţă de câtimea prejudiciului stabilită de instanţa internaţională în cauza exemplificată (1.200 euro despăgubiri pentru durata procedurii de 7 ani şi 2 luni, iar in prezenta cauza 7.000 lei - aproximativ 1500 euro-pentru  durata procedurii de 4 ani şi 4 luni). Aşadar, nu este creată o disproporţie între practica instanţelor interne dar şi a instanţei internaţionale, prin modul în care instanţa de apel, în rejudecarea cererii reclamantului a stabilit întinderea despăgubirii cu aplicarea art. 6 din CEDO.

La stabilirea întinderii despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale, instanţa de apel a avut în vedere şi criteriul echităţii, cu conotaţiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, raportat la circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

În ce priveşte stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile în materie, pe care o contestă în realitate recurentul, aceasta este o chestiune ce ţine de aprecierea instanţei şi care pune în discuţie temeinicia hotărârii atacate.

Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 Cod procedură civilă, care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.

Pentru aceste considerente, instanţa va respinge recursul formulat de Statul Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. B..

Cu privire la recursul formulat de M.P. – P.T.B. atât prin procuror A.B., exercitat în temeiul art. 45 din Cod procedură  civilă cât şi prin  reprezentantul legal Prim Procuror A.M.P.,  instanţa reţine că motivele de recurs sunt identice, în esenţă doar modul de expunere fiind uşor diferit, drept pentru care vor fi evaluate împreună. În esenţă criticile acestui recurent vizează neaplicarea răspunderii civile delictuale în cauză pentru considerentul că nu există faptă ilicită săvârşită de procurorii care au instrumentat dosarului penal şi nici vinovăţia acestora.

Instanţa de recurs, raportat la decizia atacată, la considerentele instanţei de apel, constată criticile acestui recurent nefondate. Soluţia instanţei de apel nu s-a bazat pe aplicarea dispoziţiilor art. 998, art. 999 Cod civil sau art. 1000 alin. 3, sau art. 1003 Cod civil, ci exclusiv pe exigenţele art. 6 din CEDO invocat de reclamant, iar pentru acest considerent instanţa de apel nu a instituit ideea existenţei faptei ilicite a procurorilor în modul de instrumentare a dosarului penal. A folosit însă un argument probat prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din 04.05.2005, prin care s-a admis plângerea petentului M.B. de tergiversare a  soluţionării cauzei, fapt probator ce nu a fost contrazis, faţă de care nu se poate reţine o alta situaţie juridică, în sensul respectării duratei rezonabile a procedurii interne şi neaplicării dispoziţiilor art. 6 din CEDO. 

Privarea îndelungată a reclamantului de mijloacele materiale necesare existenţei proprii şi a  familiei sale, prin neîncasarea salariului pe durata urmăririi penale, nu poate fi lipsită de efecte în plan psihic, iar din acest punct de vedere instanţa anterioară a reţinut corect prejudiciul moral suportat de reclamant ca urmare a duratei nerezonabile a procesului, fiind de netăgăduit suferinţele psihice generate de prelungirea privaţiunilor de ordin material pe o perioadă de aproape 4 ani, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

În ce priveşte lipsirea reclamantului de posibilitatea de promovare profesională, în mod corect instanţa anterioară a avut-o în vedere ca şi consecinţă a încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, din moment ce reclamantului i-a fost respinsă cererea de înscriere în Baroul B. determinată de suspendarea din funcţie pe perioada cât s-a desfăşurat urmărirea penală, lipirea reclamantului de posibilitatea de profesare în funcţia de asistent judiciar la Tribunalul B. pe motiv de probitate profesionala, apare ca rezultat nemijlocit al duratei nerezonabile a procedurii judiciare.

În ceea ce priveşte mediatizarea cazului, criticile de recurs invocate de acest recurent prin procurorul A.B. nu exclud aplicarea art. 6 din CEDO reţinute de instanţa de apel.

 Astfel, art. 6 par. 2 din Convenţie garantează fiecărui acuzat prezumţia de nevinovăţie, dispunând că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa nu a fost stabilită legal.

Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a decis că dispoziţiile art. 6 par. 2 din Convenţie impun ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Norma convenţională evocată nu ar putea fi invocată spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar le impune să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie, în acest sens având o importanţă deosebită alegerea termenilor prin care reprezentanţii statului formulează declaraţii înainte ca o persoană să fie judecată şi recunoscută vinovată, prin hotărâre definitivă, de săvârşirea unei infracţiuni.

În speţă, reclamantul a pus în discuţie trei comunicate de presă ale M.P., or, faţă de termenii în care au fost formulate, acestea depăşesc limitele unei simple informări a opiniei publice cu privire la faptele de care era acuzat reclamantul, inducând certitudinea vinovăţiei acestuia - pag. 9 considerente decizie atacată.

Astfel, conform situaţiei de fapt reţinută instanţele anterioare, care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 Cod procedură civilă, nu se poate reaprecia probatoriul administrat în sensul arătat de recurent cu consecinţa înlăturării reţinerilor instanţelor anterioare faţă de  modul de interpretare şi apreciere în speţa a prezumţiei de nevinovăţie, a stării de sănătate a reclamantului, a efectelor produse de urmărirea penală începută împotriva reclamantului în plan profesional. Chiar dacă recurentul susţine că reclamantul nu ar fi fost lipsit de venituri pe durata urmăririi penale, realizând venituri de la mai mulţi angajatori, se poate reţine că, reclamantul a întreprins eforturi să obţină aceste servicii, fiind nevoit să-şi asigura subzistenţa, lucru de apreciat în contextul în care persoanei în cauză nu i se făcea o publicitate favorabila în rândul publicului comun.

Pentru aceste considerente, instanţa va respinge recursul formulat de M.P. – P.T.B. declarat atât prin Prim Procurorul instituţiei cât şi de procurorul de caz în temeiul art. 45 din Cod procedură  civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de M.P. P.I.C.C.J., instanţa constată că motivele de recurs invocate de acesta se regăsesc în motivele de recurs promovate de recurentul M.P.- P.T.B. dar şi în cadrul cererii de recurs  formulată de Statul Roman, astfel că instanţa de recurs nu va mai relua argumentele expuse pentru soluţionarea motivelor de recurs deja analizate .

Criticile vizând reţinerea greşită a încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, sunt comune cu cele formulate de ceilalţi pârâţi şi analizate în recursul acestora, situaţie în care reluarea analizei problemei de drept pe care o ridică nu se mai impune.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul susţine că acesta este mult prea mare, în jurisprudenţa Curţii Europene acordându-se despăgubiri mult mai mici pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului. Totodată, contestă, cu trimitere la probele administrate, aprecierile instanţelor anterioare în sensul că încălcarea duratei rezonabile a procesului a produs efecte directe asupra situaţiei reclamantului în planul stării de sănătate, în plan psihologic şi sub aspectul relaţiilor de familie.

Susţinerile referitoare la jurisprudenţa CEDO pun în discuţie aplicarea la speţă a criteriului echităţii.

Nu se poate însă reţine că instanţa de apel nu a aplicat acest criteriu în înţelesul dat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât tocmai în considerarea lui a procedat la reducerea cuantumul daunelor morale, de la 27.000 lei daune morale şi 72.164 lei daune materiale cât se stabilise la fond, la 7000 lei, daune morale, respingând daunele materiale, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă, care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de reclamant, ţinând seama de drepturile ce i-au fost încălcate în dosarul  penal (nu doar durata rezonabilă a procesului, ci şi prezumţia de nevinovăţie) şi consecinţele negative suportate din această cauză.

În ce priveşte susţinerile prin care se contestă consecinţele negative reţinute de instanţa de apel ca fiind suportate de reclamant urmare a duratei nerezonabile a procesului, acestea pun în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 Cod procedură civilă prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs va respinge şi recursul formulat de acest recurent ca nefondat.

În legătură cu recursul declarat de recurentul reclamant M.B., instanţa constată că nu este fondat. Prin acest recurs recurentul critică modul de evaluare a prejudiciului moral si cuantumul despăgubirii acordate, susţinând ca trebuie admisă în tot cererea în despăgubiri. Deşi îşi întemeiază în drept recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură  civilă, motive de nelegalitate, din expunerea motivelor de recurs rezultă că se tinde la o reevaluare a probatoriului administrat şi la modificarea stării de fapt cu consecinţa admiterii în tot a pretenţiilor reclamantului atât cu titlu de daune morale cât şi cu titlu de daune materiale - diferenţa dintre salariul net al unui asistent judiciar şi salariul efectiv încasat de recurent în perioada în care a fost suspus urmăririi penale - ori acest control asupra netemeiniciei unei hotărâri nu este permis în recurs.

Pentru argumentele expuse anterior, odată cu evaluarea motivelor de recurs invocate de ceilalţi recurenţi prin care se aduceau critici faţă de criteriile de evaluare a prejudiciului în sensul diminuării despăgubirilor acordate, la fel se pot invoca aceleaşi argumente expuse de instanţa de recurs pentru care au fost înlăturate aceste critici de recurs, dar pentru respingerea criticilor recurentului în sensul majorării câtimii despăgubirii acordate.

Pentru aceste considerente, având în vedere că instanţa de apel a stabilit corect şi cuantumul cheltuielilor de judecată, în favoarea acestui reclamant, raportat la pretenţiile admise, instanţa de recurs va respinge ca nefondat si recursul declarat de recurentul reclamant.

Faţă de soluţia adoptată în cadrul recursului, instanţa va respinge cererea recurentei D.E. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, în temeiul art. 274 alin. 1 şi art. 277 Cod procedură  civilă.

Domenii speta

Spete similare