Plângere contravenţională. Transport de cereale fără a prezenta în trafic certificatul de producător. Individualizarea sancţiunii complementare confiscării mijlocului de transport

Prin cererea adresată Judecătoriei Orşova şi înregistrată sub nr. X la data de X, petentul G.V. a formulat plângere contravenţională împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei seria PA nr. X încheiat la X, prin care a solicitat anularea acestuia, iar în subsidiar înlocuirea amenzii cu avertisment.

În motivarea plângerii, a arătat că în data de X a condus autoutilitara marca Ford Tranzit, proprietate personală, înspre comuna C., sat N., pentru a aduce  produse agricole din gospodăria sa pentru care deţine  certificat de producător emis de Primăria P., judeţul D., numitului T.P.

A susţinut că aceste produse nu aveau destinaţia de piaţă, pentru comercializare, ci proveneau din producţia proprie iar în compensare urma să primească câteva oi, capre sau miei, fiind un troc în natură, fără a fi considerată tranzacţie comercială. De altfel, potrivit art. 5 din Codul Comercial, nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumul cumpărătorului ori al familiei sale.

De asemenea, a precizat că noul Cod civil nu cuprinde dispoziţii care să consacre în mod direct un sistem de reglementare al dreptului comercial, nemaigăsindu-se noţiunea de comerciant sau de faptă de comerţ şi cu atât mai puţin cea a schimbului în natură a produselor din gospodăria proprie.

A considerat că nu a încălcat nicio normă legală, fapta nefiind incriminată de lege întrucât petentul deţine certificat de producător şi nu a efectuat acte de comerţ. De altfel, şi Decizia în interesul legii nr. 1/18.02.2002 a Curţii Supreme de Justiţie a stabilit că prezentarea ulterioară în faţa instanţei a actelor prin care se dovedeşte provenienţa licită a bunurilor atrage anularea procesului-verbal de contravenţie.

În subsidiar, a solicitat înlocuirea sancţiunii contravenţionale aplicate cu sancţiunea avertismentului, având în vedere împrejurările comiterii faptei şi pericolul social redus al acesteia.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, conform  art. 19 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, potrivit chitanţei depuse la fila 6 în dosarul cauzei.

In dovedirea cererii, a solicitat proba cu înscrisuri şi proba testimonială cu martorul  T.P.

În drept plângerea a fost întemeiată pe  dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 precum şi Decizia nr. 1 a Curţii Supreme de Justiţie din 18.02.2002.

A anexat plângerii copia cărţii de identitate (fila 3), procesul-verbal de contravenţie seria PA nr. X încheiat la X (fila 4), certificat de producător (fila 5).

Intimata a depus întâmpinare la data de 12.11.2013, prin care a solicitat respingerea plângerii contravenţionale ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că la data de 06.10.2013 petentul a fost depistat de către organele de poliţie în comuna Iloviţa, în timp ce transporta cu autoutilitara având număr de înmatriculare X cereale fără documente legale de provenienţă.

Ulterior depistării petentului, agentul a procedat la sancţionarea contravenţională a acestuia şi la confiscarea mărfii şi a mijlocului de transport utilizat, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. 1 lit. e din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12/2006.

A anexat întâmpinării următoarele înscrisuri: raportul agentului constatator (fila 12),  proces-verbal (filele 13-15), declaraţie G.V. (filele 16-17), declaraţie D.V. (filele 18-19), declaraţie B.G. (filele 20-21), proces-verbal (fila 22), asigurare auto (filele 23-26), proces-verbal (fila 27), proces-verbal de custodie (fila 28).

Petentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Sub aspectul probatoriului, instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar pentru petent şi proba testimonială, în cadrul căreia a fost audiat martorul T.P..

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Prin procesul-verbal de contravenţie seria CP nr. X întocmit la data de X de către intimata Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mehedinţi, petentul G.V. a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 3000 lei pentru, reţinându-se în sarcina sa săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 14 lit. e din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12/2006. În esenţă, agentul a constatat că la data de X, ora 15.40, în localitatea I., judeţul M., petentul a transportat cu autoutilitara marca Ford Tranzit având nr. de înmatriculare X 20 saci cu tărâţe, 11 saci cu porumb şi 36 saci cu grâu, fără a avea asupra sa documente de provenienţă pentru aceste produse.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, instanţa va proceda la verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal de contravenţie contestat în prezenta cauză.

Pentru analiza legalităţii acestuia vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 16 şi 17 din actul normativ menţionat anterior, în care sunt enumerate menţiunile pe care trebuie să le cuprindă procesul-verbal de contravenţie si stabilesc regimul nulităţii actului în cazul în care acestea lipsesc.

Instanţa constată că procesul-verbal de contravenţie contestat cuprinde menţiunile prevăzute la art. 17 sub sancţiunea anulării, respectiv numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârşite şi semnătura agentului constatator, astfel încât nu se poate constata incidenţa unei cauze de nulitate necondiţionată de vătămare a acestui act.

Instanţa reţine, de asemenea, că petentul nu a invocat motive de nulitate relativă a procesului-verbal de contravenţie.

În ceea ce priveşte temeinicia actului sancţionator, instanţa constată că petentul contestă că fapta concretă reţinută în sarcina sa întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei, în sensul că nu este îndeplinită condiţia ca transportul cerealelor să se fi efectuat în scop comercial.

Este întemeiată susţinerea petentului potrivit căreia în noua legislaţie civilă nu se mai regăsesc termenii de comerciant şi fapte de comerţ. Cu toate acestea, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 la data de 01.10.2011, noţiunile la care a făcut referire au fost înglobate în cele de „profesionist” şi „activităţi de producţie, comerţ şi prestări servicii”, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 8 alin. 1 şi 2 al Legii nr. 71/2011. Ca atare, nu se poate susţine că fapta este dezincriminată întrucât nu mai există noţiunile prevăzute de textul de lege care reglementează contravenţia în cauză, ci acestea trebuie înlocuite corespunzător cu cele prevăzute de Codul civil şi legislaţia conexă acestuia.

Potrivit art. 14 alin. 1 lit. e din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12/2006, transportul în scop comercial al cerealelor sau al produselor de panificaţie, neînsoţite de documentele prevăzute de lege care să justifice provenienţa licită a acestora, cu amendă de la 3.000 lei la 5.000 lei, confiscarea mărfii şi a mijlocului de transport marfă utilizat în acest scop, dacă acesta aparţine contravenientului sau dacă nu există contract legal de cărăuşie.

Instanţa apreciază că susţinerea petentului conform căreia nu efectua un transport în scop comercial este neîntemeiată. Din chiar certificatul de producător depus de acesta la dosarul cauzei (fila 5) reiese faptul că realizează o producţie estimată de 4200 kg grâu şi 3800 kg porumb, din care 4000 kg grâu şi 3600 kg grâu este destinat comercializării. De asemenea, martorul T,P,, audiat în cauză, a declarat că îl cunoaşte pe petent ca fiind producător de cereale şi s-a înţeles cu acesta să facă un schimb de produse şi, mai mult, nici petentul nu a negat că îşi câştigă existenţa din producerea şi comercializarea de cereale.

Având în vedere caracterul dovedit de continuitate al activităţii sale, precum şi dispoziţiile legale menţionate anterior, potrivit cărora noţiunile de acte sau fapte de comerţ se înlocuiesc cu cea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, instanţa apreciază că petentul, la momentul controlului, transporta cerealele în scop comercial, astfel cum prevede textul care incriminează contravenţia.

Totodată, instanţa apreciază că nu se pot aplica prin analogie dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 1/2002, aceasta fiind incidentă în cazul în care se constată săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 1 lit. e din Legea nr. 12/1990, respectiv în situaţia în care contravenientul efectuează acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii. În privinţa cerealelor, legiuitorul a înţeles să instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun în materie constituit de Legea nr. 12/1990, mai aspru, al sancţionării, fiind incriminată contravenţional inclusiv fapta de a transporta cereale în scop comercial (deci nu a comercializării efective).

Aşadar, instanţa apreciază că situaţia de fapt reţinută prin procesul-verbal de contravenţie corespunde realităţii, iar agentul constatator în mod corect a reţinut în sarcina petentului săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 14 alin. 1 lit. e din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12/2006.

Analizând modul de individualizare al sancţiunilor aplicate, instanţa constată că acestea trebuie să fie proporţionale cu gradul de pericol social al faptelor comise, pentru această operaţiune recurgându-se la criteriile prevăzute de art. 21 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi anume împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. 1 lit. e din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12/2006 este sancţionată cu amendă de la 3000 la 5000 lei, confiscându-se totodată mijlocul de transport şi bunurile transportate.

Astfel, agentul constatator a aplicat petentului o amendă în cuantumul minim prevăzut de lege pentru această faptă. Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele concrete ale comiterii faptei – respectiv că nu transporta o cantitate mare de cereale, precum şi că deţinea certificat de producător – instanţa apreciază că sancţiunea aplicată este disproporţionată faţă de pericolul social concret al faptei, precum şi faptul că sancţiunea contravenţională a avertismentului este suficientă pentru atingerea scopului preventiv al pedepselor contravenţionale.

Faţă de aceste considerente, urmează a dispune înlocuirea sancţiunii contravenţionale a amenzii în cuantum de 3000 lei cu sancţiunea contravenţională a avertismentului.

Cu privire la sancţiunea complementară prevăzută de norma legală şi aplicată petentului constând în confiscarea mijlocului de transport folosit pentru transportarea mărfii, instanţa apreciază că şi aceasta este supusă procesului de individualizare.

Un prim argument în acest sens se rezidă din interpretarea dispoziţiilor art. 5 al Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001. Norma legală menţionată enumeră în primele trei alineate care sunt sancţiunile contravenţionale principale şi complementare, pentru ca în alin. 5 să prevadă că sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, fără a distinge între categoriile de sancţiuni contravenţionale stabilite în alineatele precedente. Or, în această situaţie, interpretând logic norma juridică în cauză potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, se desprinde concluzia că sancţiunile contravenţionale, indiferent dacă sunt principale sau complementare, trebuie să respecte cerinţa proporţionalităţii cu fapta concretă săvârşită.

Mai mult, şi alin. 6 al aceluiaşi articol statuează că sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei. Această dispoziţie nu se poate interpreta în sensul că sancţiunea complementară se stabileşte doar de legiuitor, adică avându-se în vedere doar pericolul social abstract al faptei incriminată drept contravenţie, fără a da posibilitatea agentului constatator sau instanţei de judecată să analizeze în concret dacă fapta comisă întruneşte criteriile de gravitate necesare pentru a aplica o asemenea sancţiune. Această concluzie este întărită şi de coroborarea alineatului menţionat cu alin. 4 din acelaşi articol, potrivit căruia prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare. Astfel, competenţa legiuitorului este aceea de a stabili pedepse complementare, iar aplicarea acestora – care reprezintă un proces distinct de cel de stabilire, de prevedere în norma de incriminare – nu poate reveni decât organului constatator şi instanţei învestite cu verificarea procesului-verbal de contravenţie.

De asemenea, instanţa consideră că nu se pot aplica, prin analogie, dispoziţiile din Codul penal referitoare la obligativitatea aplicării pedepselor complementare. În fapt, asemănarea este doar de ordin terminologic, conţinutul acestora fiind diferit: în timp ce pedepsele complementare prevăzute de legea penală privesc persoana inculpatului, pedeapsa complementară a confiscării cuprinsă în norma contravenţională este una pecuniară şi, mai mult decât atât, legea penală cuprinde o dispoziţie în sensul aplicării obligatorii a acestora, normă care însă nu are un corespondent în legislaţia care guvernează regimul juridic al contravenţiilor.

În al doilea rând, instanţa constată că măsura confiscării a fost abordată şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a recunoscut că aceasta reprezintă o privare de proprietate, dar ea nu intră sub incidenţa celei de-a doua fraze din paragraful 1 al art. 1, ci ţine de paragraful 2, care reglementează folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general ( cauza nr. 30352/03 Ismayilov c. Rusiei, paragraful 30).

Analizând din această perspectivă măsura confiscării (unei sume de bani pe care contravenientul nu a declarat-o serviciilor vamale), Curtea a stabilit că aceasta nu încalcă garanţiile oferite de art. 1 paragraful 2 din Protocolul 1 dacă este prevăzută de legea naţională – cerinţa legalităţii –, dacă este necesară într-o societate democratică şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate de către autorităţile naţionale pentru a asigura interesul general al comunităţii şi protecţia dreptului reclamantului de folosinţă a bunurilor sale, sau, în alţi termeni, Curtea a examinat dacă nu a fost impusă părţii o povară excesivă prin luarea acestei măsuri.

În continuare, în aceeaşi cauză, Curtea a oferit unele criterii în funcţie de care se poate stabili dacă măsura este proporţională cu scopul urmărit, stabilind astfel standardul său. În acest sens, a avut în vedere că bunurile confiscate aveau o provenienţă licită (paragraful 36), persoana supusă măsurii nu avea antecedente penale (paragraful 37), statul nu a suferit un prejudiciu însemnat în urma comiterii faptei şi, de asemenea, proporţionalitatea a fost analizată în raport de fapta efectiv comisă, iar nu de o eventuală conduită infracţională, nedovedită în cauză, cum ar fi fapte de evaziune fiscală sau de spălare a banilor (paragraful 38).

De asemenea, instanţa observă că jurisprudenţa Curţii este constantă în această materie, constatându-se încălcări ale Convenţiei în situaţia în care măsura dispusă nu a fost proporţională cu pericolul social al faptei (cauza nr. 28336/02 Grifhorst c. Franţei şi cauza nr. 3997/02 Moon c. Franţei, paragrafele 46-52), valoarea bunurilor confiscării fiind cu mult mai ridicată decât chiar sancţiunea principală, a amenzii, aplicată persoanelor în cauză.

Un ultim argument în sensul posibilităţii instanţei de a individualiza inclusiv pedepsele complementare este dat de doctrina în materie contravenţională, care împărtăşeşte această idee. Astfel, se susţine că aplicarea proporţională a sancţiunilor contravenţionale trebuie să privească atât sancţiunea principală, cât şi cea complementară, iar o astfel de obligaţie revine atât agentului constatator, cât şi instanţei de judecată sesizate cu o plângere contravenţională (Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, Regimul juridic al contravenţiilor ediţia a 2-a, editura Hamangiu, 2011, pagina 64).

Aplicând criteriile de individualizare prevăzute de legislaţia naţională şi, cu prioritate conform dispoziţiilor art. 3 Cod procedură civilă, standardul Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza dedusă judecăţii, instanţa constată că petentul a făcut dovada provenienţei bunurilor, iar statul nu a fost prejudiciat prin comiterea acestei fapte. Deşi sancţiunile contravenţionale instituite prin norma legală sunt ridicate şi urmăresc combaterea producerii şi a transportării ilicite de cereale, în prezenta cauză a fost dovedit faptul că petentul este producător de cereale, înregistrat ca atare la organele competente.

Astfel, pericolul social concret al faptei este redus, iar sancţiunea complementară a confiscării mijlocului de transport depăşeşte considerabil chiar sancţiunea maximă principală care se poate aplica pentru această faptă – amendă în cuantum de 5000 lei.

În aceste condiţii, instanţa, pentru asigurarea drepturilor consfinţite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, consideră că se impune şi înlăturarea acesteia întrucât constituie o sancţiune disproporţionată faţă de circumstanţele concrete în fapta a fost comisă.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de către intimată.

Domenii speta

Spete similare