Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul BBA, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta BOE, constatarea că este cu neputinţă ca reclamantul să fie tatăl natural al minorei B O-F, născută la data de 29 iulie 2006 în Spania, localitatea M………., conform certificatului de naştere nr. ……., înregistrat în „Registro civil de M…..”, a cărei paternitate întelege să o tăgăduiască; dispunerea radierii numelui reclamantului de la rubrica „numele de familie al tatălui” din cuprinsul certificatului de naştere eliberat de autorităţile spaniole la data de 29 iulie 2006 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce se vor ocaziona cu această acţiune.
Reclamantul a mai formulat o cerere de repunere în termen în scopul valorificării dreptului subiectiv şi nepatrimonial, solicitând a fi repus în termenul de prescripţie pentru a putea formula acţiunea în tăgada paternităţii, în temeiul disp. art. 54 din Codul familiei/art. 19 din Decretul nr. 167/1958 care prevede în mod expres că „instanţa judecătorească sau organul arbitrar poate în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze executarea silită”.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul arată că s-a căsătorit cu pârâta la data de 11 martie 2005, conform menţiunilor din certificatul de căsătorie seria … nr. ….., eliberat de Primăria mun. Câmpia Turzii, iar după căsătorie, la foarte scurt timp, reclamantul a decis să plece la muncă în Spania.
Încă de la începutul căsniciei părţilor, reclamantul arată că a simţit că pârâta se manifesta infidel faţă de acesta, însă nu am avut nicio confirmare efectivă a existenţei vreunei relaţii extraconjugale concrete, astfel că la vremea respectivă nu putea bănui pe nimeni ca fiind autorul sarcinii pârâtei soldată cu naşterea minorei O-F.
Se arată că părţile au locuit împreună în Spania însă au avut şi momente în care au fost separaţi în fapt. Se arată că minora s-a aflat în întreţinerea reclamantului multă vreme în timp ce pârâta era plecată de acasă deseori în direcţii necunoscute.
Se arată şi că au fost perioade de timp în care minora a revenit în România unde a fost crescută - întreţinută de bunica pârâtei.
În toată această perioadă de timp se subliniază de către reclamant că a avut certitudinea că este tatăl biologic al minorei. Pârâta a tăgăduit permanent că ar fi avut relaţii cu alţi bărbaţi şi că este posibil ca reclamantul să nu fie tatăl natural al minorei.
Ulterior datei de 3 mai 2012, reclamantul învederează că a contactat-o telefonic pe pârâtă pentru a o întreba dacă are de gând să se prezinte la Judecătoria Turda în vederea soluţionării acţiunii de divorţ iar atunci, pentru prima dată, pârâta i-a comunicat reclamantului că singurul ei scop este ca reclamantul să plătească pensie de întreţinere „pentru un copil care este al altcuiva”. Se arată că reclamantul a rugat-o pe pârâtă să fie responsabilă pe deplin atunci când face asemenea afirmaţii iar pârâta i-a amintit reclamantului despre acele bănuieli asupra infidelităţii sale pe care le-a avut chiar în debutul căsătoriei, confirmându-i încă o dată că nu reclamantul este tatăl natural al minorei.
Prin urmare, reclamantul apreciază că abia după ce pârâta i-a comunicat că nu este tatăl minorei a avut interes să promoveze prezenta acţiune astfel că termenul de prescripţie curge din momentul comunicării situaţiei respective şi, prin urmare, momentul în care se naşte interesul reclamantului este şi cel în care se naşte şi interesul minorei al cărei statut patern apreciază că trebuie clarificat.
Reclamantul arată că acesta este şi punctul de vedere îmbrăţişat în practica instanţelor în procesul de interpretare a art. 55 alin. 1 din Codul familiei care vine în contradicţie cu prev. art. 6 paragraful 1 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului deoarece doar apariţia interesului reclamantului poate să determine dreptul la acţiune al acestuia, până în momentul respectiv reclamantul având convingerea că este tatăl minorului născut în timpul căsătoriei (decizia civilă nr. 891/F din data de 25 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara). Prin urmare, reclamantul arată că cererea sa de repunere în termen este pe deplin justificată şi motivată, urmând ca în ipoteza în care pârâta va tăgădui cele susţinute de reclamant, acesta din urmă să propună probe cu care să-şi justifice afirmaţiile.
În probatiune, se depune copia certificatului de naştere al minorei emis de autorităţile spaniole, tradus şi legalizat prin aplicarea apostilei Convenţiei de la Haga, copia certificatului de căsătorie, copia acţiunii de divorţ din dos. nr. …../328/2012 al Judecătoriei T.
În drept, au fost invocate disp. art. 53,54, si 55 alin. 1 din Codul familiei.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea acţiunii în tăgada paternităţii formulată de reclamant, astfel încât să se constatate că reclamantul nu este tatăl natural al minorei B O-, născută la data de 29 iulie 2006 în Spania, conform certificatului de naştere nr. ….. înregistrat în „Registro civil de M……..” şi dispunerea radierii numelui reclamantului de la rubrica „numele de familie al tatălui” din cuprinsul certificatului de naştere eliberat de autorităţile spaniole la data de 29 iulie 2006.
În motivarea întâmpinării pârâta arată că s-a căsătorit cu reclamantul în anul 2005 însă căsnicia părţilor nu a fost una niciodată una firească.
Pârâta arată că, încă de la începutul căsniciei părţilor relaţiile dintre acestea au început să se deterioreze, părţile îndepărtându-se una de cealaltă.
Pârâta arată că, este adevărat că, deşi era legal căsătorită cu reclamantul, a avut o relaţie scurtă cu un alt bărbat, care este tatăl natural al fiicei sale, iar la momentul respectiv pârâta era despărţită în fapt de reclamant, care de acesta nu are cum să fie tatăl natural al minorei .
În drept, au fost invocate disp. art. 115 şi urm. C. pr. civ.
În temeiul art. 167 C.p.c., instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, respectiv proba cu declaraţiile martorilor .
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Cu prioritate, instanţa reţine că minora BO-F s-a născut la data de 19.07.2006, aspect care determină incidenţa în cauză, ca normă de drept substanţial, a Codului familiei, prin prisma art. 47 din Legea nr.71/2011.
Astfel fiind, instanţa va da eficienţă art.53, alin.1 C.fam. conform căruia „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”. Această prezumţie legală operează în favoarea reclamantului din prezenta cauză, întrucât reclamantul s-a căsătorit cu BOE la data de 11.03.2005, iar minora s-a născut la data de 19.07.2006, în timpul căsătoriei dintre cei doi, căsătorie încă nedesfăcută încă de vreme ce Dos.nr. …./328/2012 având ca obiect divorţ este în prezent suspendat.
Tocmai pentru a răsturna această prezumţie legală relativă, reclamantul a promovat acţiunea în tăgada paternităţii, raportat la care instanţa va face aplicarea art. 54, alin.1 C.fam. în sensul că „paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”. Va mai avea în vedere instanţa şi dispoziţiile art. 55, alin.1 C.fam. conform căruia „acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului său”. Art.55, alin.3 C.fam. stipulează că „reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii”.
În cauză, s-a şi formulat de către reclamant cerere de repunere în termen în condiţiile în care minora este născută la data de 19.07.2006, iar acţiunea în tăgada paternităţii a fost promovată la data de 8 iunie 2012, cu mult după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani calculat de la data naşterii minorei.
Cu privire la cererea de repunere în termen, văzând dispoziţiile art. 19 din Decretul lege nr.167/1958, instanţa reţine că trebuie analizat dacă cererea de repunere în termen a fost formulată în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care au dus la depăşirea termenului, respectiv dacă respectivele cauze care au dus la depăşirea termenului reprezintă, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, împrejurări care, fără a avea necesarmente caracterul forţei majore, exclud cu desăvârşire vreo culpă a titularului acţiunii de a fi stat în pasivitate şi de a nu fi promovat acţiunea înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.
Reclamantul afirmă că ar fi aflat abia în cursul lunii mai 2012 că minora nu este fiica sa.Prin scriptul depus la dos., mama minorei şi soţia reclamantului arată că după luna mai 2012 a aflat reclamantul că nu este tatăl minorei.
Cu toate acestea, la termenul de judecată din 30 mai 2013, BOE, răspunzând la o serie de întrebări ce i-au fost adresate de către instanţă, a mărturisit spontan, cum de altfel s-a şi consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă că l-a informat pe reclamant că nu este tatăl minorei pe când era însărcinată aproximativ în luna a patra, deci încă de la începutul anului 2006.
Având în vedere că scriptul de la fila ..dos. este redactat sub semnătura şi ştampila avocatului, în timp ce mărturisirea spontană în faţa instanţei a fost realizată de BOE personal, instanţa va acorda preferinţă celor arătate la termenul din 30.05.2013. Această opţiune a instanţei este sprijinită şi de declaraţia martorei MV, sora numitei BOE, din care rezultă că în toată perioada de concepţie a minorei (maximum 300 de zile, minim 180 zile înainte de naştere –art.61 C.fam.) reclamantul s-a aflat neîntrerupt în Spania, iar mama minorei şi soţia reclamantului s-a aflat neîntrerupt în România. Chiar dacă mai puţin precisă în privinţa indicării anilor, în acelaşi sens este şi declaraţia martorului MA care arată că BOE a plecat în Spania unde se afla reclamantul însărcinată în patru luni, iar cu mult timp înainte de această plecare, timp care excede termenul maxim al concepţiei de 300 de zile, nu s-a mai întâlnit faptic cu reclamantul. Martorii propuşi de reclamant – LNA şi DS arată că au aflat de la reclamant în cursul lunii mai 2012 că reclamantul nu ar fi tatăl minorei, dar nu pot confirma cu caracter de certitudine că doar atunci a aflat şi reclamantul acest aspect – or, tocmai determinarea momentului la care reclamantul a aflat că nu este tatăl minorei era teza probatorie pentru soluţionarea favorabilă a cererii de repunere în termen.
Faţă de cele de mai sus, instanţa apreciază că, în condiţiile depărtării geografice neîntrerupte dintre cei doi soţi pe toată perioada concepţiei, necontestată de părţi şi confirmată de martori, orice om minim diligent care ar fi fost în locul reclamantului ar fi putut şi ar fi trebuit să îşi dea seama că este cu neputinţă a fi tatăl minorei, astfel încât să promoveze acţiune în tăgada paternităţii înăuntrul termenului de 3 ani de la naşterea minorei. Cel mai probabil tocmai faptul că reclamantul şi-a dat seama de această realitate explică de ce BOE a arătat de asemenea la termenul de judecată din 30.05.2013 că reclamantul nu a întreţinut niciodată cu nimic minora de la naştere până la separarea faptică a celor doi soţi.
Astfel fiind, văzând poziţia părţilor şi declaraţiile martorilor, instanţa nu poate reţine că reclamantul a dovedit cauze care să excludă cu desăvârşire culpa sa şi care să explice de ce a promovat acţiunea în tăgada paternităţii cu atâţia ani după expirarea termenului de prescripţie.
Din aceste considerente, instanţa va respinge cererea de repunere în termenul de prescripţie, ea nefiind nici formulată cu respectarea termenului prevăzut de art.19, alin.2 din Decretul lege nr.167/1958 şi nefiind nici fondată în condiţiile în care reclamantul a rămas practic culpabil în pasivitate aproximativ 3 ani după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani.
Ca o consecinţă a respingerii cererii de repunere în termen, instanţa va admite excepţia prescripţiei extinctive a dreptului reclamantului la acţiunea în tăgada paternităţii, invocată din oficiu de către instanţă. Aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a rămas practic culpabil în pasivitate aproximativ 3 ani după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani.
Suplimentar, mai reţine instanţa că, pe parcursul dezbaterilor, a fost decelabilă o încercare a celor doi soţi de a surmonta piedica reprezentată de depăşirea termenului de prescripţie pentru formularea acţiunii în tăgada paternităţii, însă o astfel de conivenţă nu poate fi acceptată în condiţiile în care art. 1, alin.3 din Decretul lege nr.167/1958 prevede că „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”. Fireşte, în prezentul dosar noţiunea de „clauză” trebuie interpretată lato sensu.
O astfel de înţelegere între cei doi soţi nu ar putea fi acceptată nici datorită faptului că ei nu dispun de drepturi proprii, la mijloc fiind interesul superior al minorului de care părinţii nu pot dispune în orice condiţii. Tocmai pentru că este problemă ce ţine esenţialmente de interesul superior al minorei, aceasta va putea ea însăşi să promoveze o acţiune în condiţiile art. 55, alin.2 C.fam.
Urmare a faptului că va fi admisă excepţia prescripţiei, instanţa nu va mai păşi şi la analiza fondului cauzei în ceea ce priveşte petitul de tăgadă a paternităţii, acesta urmând a fi respins ca prescris. În ceea ce priveşte petitul de radiere a numelui reclamantului din certificatul de naştere al minorei, acesta nu este afectat de prescripţie, dar, întrucât este un petit subsecvent şi dependent ca soluţie de petitul de tăgadă a paternităţii, instanţa va respinge şi acest al doilea petit, însă ca nefondat. Concluzionând, acţiunea introductivă de instanţă urmează a fi respinsă, potrivit dispozitivului prezentei hotărâri.
Curtea de Apel București
reşedinţă obişnuită a minorului
Curtea de Apel Suceava
Cerere de încredinţare minori formulată în cadrul acţiunii de divorţ. Criterii ce trebuie avute în vedere
Tribunalul Satu Mare
Stabilire domiciliu minor. Soluţie modificată de instanţa de control judiciar, în urma admiterii apelului
Judecătoria Bârlad
Minori si familie
Judecătoria Moinești
Desfacerea căsătoriei