Contestatie la executare

Potrivit principiului legalităţii  căii de atac, reglementat de art. 457 alin. (1) Cod Procedură Civilă, hotărârea  judecătorească  este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi  termenele stabilite  de aceasta, indiferent de  menţiunile din dispozitivul ei.

Prin cererea înregistrată la  Judecătoria Z sub nr. 3087/339/2014 din 27 octombrie 2014, contestatorul PCI, în contradictoriu cu CNADNR SA, a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite începute în dosarul nr. 2441/2014 al BEJ IRL, precum şi suspendarea executării.

În motivare, a arătat că, creditoarea CNADNR S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri B a formulat la data de 11.09.2014 o cerere de executare silită. Prin încheiere, în aceeaşi dată, BEJ IRL a admis cererea creditoarei, a dispus înregistrarea acesteia şi a deschis dosarul de executare silită nr. 2441/2014.

Cererea de încuviinţare a executării silite a fost formulată de BEJ IRL la data de 17.09.2014.

Încuviinţarea executării silite a fost admisă de instanţa de executare - Judecătoria Z - prin încheierea nr. 1173/22.09.2014, pronunţată în dosarul nr. 2376/339/2014.

La data de 06.10.2014 BEJ IRL a emis în dosarul de executare nr.  2441/2014 o încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare, o înştiinţare de plată şi o somaţie.

Având în vedere că de la data titlului executoriu şi până la formularea cererii de executare au trecut mai mult de 3 ani, a solicitat contestatorul, ca instanţa, în temeiul disp. art. 719 alin. 1 c.p.c. să  admită contestaţia şi să dispună anularea tuturor actelor de executare, dar şi a executării înseşi, având în vedere că în temeiul disp. art. 705-706 c.p.c. rap. la art. 2.516 alin. 2 din n.c.p.c., dreptul de a obţine executarea silită s-a prescris.

În susţinerea cererii, a depus, în copie, înscrisuri.

Creditoarea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare şi respingerea contestaţiei la executare.

A arătat creditoarea cu privire la suspendarea executării silite că, nu se impune ordonarea măsurii provizorii, întrucât nu este un caz grabnic şi nici nu sunt lezate anumite drepturi ale contestatoarei, precum nici nu se creează o pagubă iminentă care nu se poate repara.

Mai mult, de la data comunicării procesului - verbal de contravenţiei, respectiv 19.09.2011 şi până la data încuviinţării executării silite, contestatoarea nu a îndeplinit de bună voie plata creanţei stabilită în titlul executoriu, deşi intimata a dat dovadă de bună-credinţă şi indulgenţă în toată această perioadă, sperând ca debitorul să iasă din pasivitate şi să-şi execute de bună voie obligaţia stabilită prin titlul executoriu.

Pe fondul cauzei, cu privire la excepţia prescripţiei executării sancţiunii aplicată a arătat, că, potrivit art. 705 alin. 2 n.c.p.c., termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executare silită.

În acest context, obligaţia contestatorului era perfectă, aflându-se în termenul de prescripţie, care a început să curgă la data naşterii dreptului, respectiv la 19.09.2011 (data comunicării procesului - verbal de constatare a contravenţiei seria R 11 nr.  0288425/09.09.2011).

Potrivit art. 708(2) din n.c.p.c., cursul prescripţiei se întrerupe pe data depunerii de către creditoare a cererii de executare, însoţită de titlul executoriu.

Cererea de executare silită a fost depusă la biroul executorului în timp util, respectiv 28.08.2014.

Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 22.09.2014 pronunţată de către Judecătoria Z în dosarul nr. 2376/339/2014, instanţa de executare a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de procesul verbal de constatare a contravenţiei seria R11 nr.  0288425/09.09.2011 şi, în temeiul art. 665 alin. 7 n.c.p.c a dat împuternicire şi a ordonat executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul executoriu în cauză.

A depus la dosar, în copie, înscrisuri.

Din oficiu, s-a solicitat şi s-a depus de către BEJ IRL copie de pe dosarul de executare.

A fost ataşat cauzei dosarul nr. 2376/339/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1591 din 25.11.2014,  Judecătoria Z, a respins cererea pentru suspendarea executării şi a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul PCI, în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N.R. .S.A. - prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri B. A anulat actele de executare în dosarul de executare nr.  2441/2014 al BEJ IRL.

 Prima instanţă a respins cererea de suspendare, având în vedere că  nu a  fost depusă cauţiunea prevăzută de art. 718 alin. 2 c.pr.civ., deşi contestatorul a fost citat cu această menţiune.

În ce priveşte contestaţia la executare, instanţa a reţinut că, prin procesul-verbal seria  R11 nr.  0288425 din 9.09.2011, s-a stabilit în sarcina contestatorului suma de 1210 euro tarif de despăgubire, potrivit art. 8 alin. 3 din OG nr. 15/2002.

Susţinerea contestatorului în sensul că executarea s-a prescris nu poate fi reţinută, întrucât procesul-verbal a fost încheiat la 9.09.2011, iar cererea creditoarei a fost depusă la BEJ la 28.08.2014, aşadar în termenul de 3 ani, prev. de art. 705 alin. 1 c.pr.civ.; mai mult, creditoarea nu putea trece la executarea silită a tarifului de despăgubiri timp de 15 zile (art. 31 alin. 1 din OG nr. 2/2001) de la data comunicării procesului-verbal.

Pe de altă parte, instanţa a constatat că, prin Legea nr.144/2012, a fost abrogat articolul 8 alin.3 şi alin. 3 indice 1 din OG nr.15/2002, în temeiul cărora contravenientul a fost obligat la plata tarifului de despăgubire de 1210 de euro, sumă pentru care s-a început executarea silită.

Potrivit art. II din Legea nr. 144/2012, tarifele de despăgubire prevăzute de OG nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicate şi contestate în instanţă până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se anulează.

Potrivit art.15 alin. 2 din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, iar Legea nr.144/2012, prin care a fost abrogat articolul 8 alin. 3 şi 3 indice 1 din OG nr.15/2002, este şi lege în materie contravenţională ce conţine dispoziţii mai favorabile, astfel încât  aceasta se aplică retroactiv şi în ce priveşte contravenţia reţinută în sarcina contestatorului, chiar dacă faptele ce i se reţin au fost săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate, motiv pentru care acesta nu mai poate fi obligat la plata despăgubirilor, obligaţia acestuia nemaiavând nici un suport legal în prezent.

Conform art. 20 alin. 1 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar, în temeiul alineatului 2 al aceluiaşi articol, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, exceptând cazul în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

 Art. 1 din Protocolul nr.12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.”

Cu valoare de principiu, în cauza DP contra României din 26.04.2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.

Faţă de cele de mai sus, instanţa a apreciat că art. II din Legea nr.144 din 23 iulie 2012 introduce un tratament diferit, motiv pentru care, în acord şi cu jurisprudenţa CEDO menţionată, cu dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Constituţie, instanţa, văzând şi disp.art. 711 şi urm.c.pr.civ., a admis contestaţia la executare şi a anulat actele din dosarul de executare.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel intimată Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri, criticând sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică.

În motivarea apelului s-a arătat că legiuitorul, în dispoziţiile art. II din  Legea nr. 144/2012 se referă exclusiv numai la contravenienţii care au fost sancţionaţi în baza OG nr. 15/2002 şi au contestat în instanţă tarifele de despăgubire. În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 37 din OG nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, sens în care procesul verbal aplicat şi neatacat în instanţă cu toate precizările din cuprinsul său, rămâne titlu executoriu, inclusiv în ceea ce priveşte tariful de despăgubire.

A mai precizat apelanta că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 228/2007 referitoare al excepţia de neconstituţionalitate a art. 12 alin. 1 din OG nr. 2/2001, s-a avut  în vedere faptul că dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ. Sintagma nu se mai sancţionează trebuie interpretată în sensul că prin intrarea în vigoare a legii care nu mai prevede fapta drept contravenţie, sancţiunile contravenţionale nu se mai aplică, iar în cazul celor aplicate, dar aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a noii legi, sancţiunile nu se mai execută. În contextul prevederilor art. 8 alin. 1 din O.G.  15/2002 fapta de a circula fără a deţine rovinieta valabilă constituie contravenţie. Actul sancţionator a fost încheiat pentru o faptă considerată contravenţie şi la momentul întocmirii acestuia, precum şi la data intrării în vigoare a legii contravenţionale mai favorabile.

A arătat că prevederile art. 12 alin. 1 din OG nr. 2/2001 se referă la situaţia în care printr-un act normativ o faptă nu mai este considerată contravenţie, iar aceste prevederi nu sunt incidente în cauză. Procesul verbal şi tariful de despăgubire nu a fost contestat în instanţă până la data intrării in vigoare a legii nr. 144/2012, nefiind incidentă în cauză, consideră că procesul verbal are valoare de titlu executoriu, iar tariful de despăgubire fiind susceptibil de executare silită.

A solicitat, admiterea apelului, cu consecinţa anulării sentinţei şi a menţinerii tuturor formelor de executare deja realizate cât şi a cheltuielilor de executare, ocazionate de derularea procedurii.

Intimatul-contestator PCI a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii apelului şi a solicitat respingerea acestuia ca tardiv formulat faţă de faptul că termenul de apel în care se atacă hotărârile pronunţate de instanţa de executare este de 10 zile şi nu de 30 de zile aşa cum a consemnat instanţa de fond în hotărârea atacată.

În subsidiar, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică. În susţinere a arătat că procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu i-a fost comunicat niciodată anterior începerii executării şi că instanţa de fond în mod corect a interpretat dispoziţiile din Legea 144/2012, prin raportare la art. 15 alin. 2 şi art. 20 alin. 1 şi 2 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În şedinţa publică din  data de 18 februarie 2015, tribunalul  a rămas în pronunţare asupra excepţiei tardivităţii declarării apelului invocată de intimatul-contestator PCI, prin întâmpinare.

Excepţia este întemeiată.

Potrivit art. 650 alin. (3) Cod procedură civilă, hotărârile instanţei de executare sunt executorii şi pot fi atacate numai cu apel , în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel. 

Termenul de apel derogă din prisma duratei, de la normele generale înscrise în art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă.

Din cuprinsul dovezilor de comunicare a hotărârii, rezultă că aceasta s-a realizat la data de 23.12.2014, în condiţiile art. 161, 162 şi art.163 Cod procedură civilă, cererea de apel  fiind  depusă prin corespondenţă, purtând ştampila de primire a oficiului poştal, la data de 13.01.2015, în acord cu art. 471 al. (1) Cod procedură civilă, 2013, la Judecătoria Roşiorii de Vede,  instanţa a cărei hotărâre  a fost  atacată.

Raportând data comunicării Sentinţei civile nr. 1591 din 25.11.2014, la data  depunerii cererii de apel se constată că termenul prevăzut de art. 650 alin. (3) Cod procedură civilă, calculat potrivit prevederilor art. 181  alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, a fost depăşit, intervenind sancţiunea decăderii în conformitate cu art. 185 Cod procedură civilă.

Este adevărat  că  în dispozitivul  sentinţei s-a  menţionat că hotărârea este supusă apelului  în termen de 30 zile de la comunicare.

Însă, potrivit  principiului  legalităţii  căii de atac, reglementat de art. 457 alin. (1) Cod Procedură Civilă, hotărârea  judecătorească  este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi  termenele stabilite  de aceasta, indiferent de  menţiunile din dispozitivul ei. Aceasta înseamnă că în concursul  dintre  o  menţiune greşită din dispozitivul sentinţei, inclusiv în ce priveşte condiţiile şi  termenul în care  poate fi  atacată o  hotărâre judecătorească şi  dispoziţia legală ce reglementează aceste aspecte, are  prioritate cea din urmă.

Faţă de  cele de mai  sus, se va reţine, că  în pofida  menţiunii din dispozitivul  sentinţei, potrivit căreia  termenul de apel  este de 30 de zile de  la  comunicarea sentinţei, faţă de  prevederile art. 650 alin. (3) Cod procedură civilă, termenul de apel de 10 zile de la comunicare.

Or, sentinţa atacată a fost  comunicată la data de 23.12.2014, iar  apelul a fost  declarat la 13.01.2015, după  împlinirea  termenului  de 10 zile  prevăzut de art. 650 alin. (3) Cod Procedură Civilă.

Pentru considerentele expuse,  în temeiul art. 650 alin. (3) raportat la art.185 Cod procedură civilă, s-a admis excepţia şi s-a respins apelul ca tardiv formulat.

Faţă de modul de soluţionare a cauzei, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea distinctă a motivelor de apel care privesc fondul pricinii.

Domenii speta

Spete similare