Pretenţii

R O M Â N I A

TRIBUNALUL TULCEA

SECŢIA CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ Nr. 253/2014

Şedinţa publică de la 20 Noiembrie 2014

T R I B U N A L U L,

Asupra recursului civil de faţă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 25.01.2013 sub nr. 520/327/2013 reclamantul ... a formulat acţiune în pretenţii în contradictoriu pârâta S.C. „....” S.A. - Sucursala Tulcea, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 8.290,41 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin avarierea autoturismului său în urma unui eveniment rutier provocat din culpa unui asigurat R.C.A. al paratei şi penalităţi de 0,1% pe zi întârziere, calculate de la data 04.02.2011 până la data plaţii efective, precum şi obligarea la cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la data de 13.02.2014 pârâta a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a S.C. „...” S.A. - Sucursala Tulcea.

A fost introdus în cauză potrivit dispoziţiilor art. 54 alin.1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi numitul ..., în calitate de intervenient forţat, dar acesta nu s-a prezentat la niciunul din termenele de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1296/29.04.2014, Judecătoria Tulcea a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei S.C. ... S.A. - Sucursala Tulcea, ca nefondată şi a admis acţiunea.

Instanţa a dispus obligarea pârâtei S.C. ... S.A. - Sucursala Tulcea la plata către reclamant a sumei de 8.290,41 lei, reprezentând contravaloare despăgubire şi a penalităţilor de 0,1 % pe zi de întârziere, calculate de la data de 4.02.2011 până la data plăţii efective.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 1.064 lei.

Prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, aplicabil în cauză şi s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei S.C. „...” S.A. - Sucursala Tulcea.

Analizând cu prioritate excepţia invocată, instanţa a constatat că argumentele aduse în susţinerea acesteia sunt neîntemeiate.

Astfel, a reţinut instanţa că prin cererea depusă la data de 13.02.2014 S.C. ... S.A. a precizat că Sucursala Tulcea nu poate participa în nume propriu la raporturile juridice civile, raportat la dispoziţiile art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, actele putând fi încheiate numai prin centrala S.C. ... S.A. şi doar în limitele stabilite de aceasta. Au fost invocate prevederi din Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.C. ... S.A. şi s-a arătat că lichidarea dosarului de daună şi refuzul acordării de despăgubiri s-a realizat de către Direcţia daune din cadrul administraţiei centrale a societăţii şi nu de către Sucursala Tulcea.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor, dar acest fapt nu exclude posibilitatea acestora de a sta în judecată, prin raportare la dispoziţiile art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, conform cărora „asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”.

A considerat prima instanţă că, în condiţiile în care Sucursala Tulcea a S.C. ... S.A. are organe proprii de conducere, aceasta poate fi parte în proces, iar un regulament intern al pârâtei nu poate produce efecte în contra dispoziţiilor legale. De asemenea, din actele dosarului s-a constată că poliţa RCA a fost eliberată de Sucursala Tulcea a asigurătorului, iar dosarul de daună şi constatările s-au efectuat tot în cadrul acestei unităţi.

Pe fondul cauzei, în analiza cadrului legal aplicabil, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul cod civil „dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”, iar în privinţa răspunderii civile delictuale, art. 103 din aceeaşi lege prevede că „obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor”.

Raportat la aceste prevederi legale, în condiţiile în care evenimentul rutier ce a avut ca urmare avarierea autovehiculului reclamantului s-a produs la data de 9.10.2010, instanţa a apreciat că raportului juridic îi sunt aplicabile dispoziţiile Codul civil din 1864 şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România în vigoare la momentul respectiv.

Astfel, potrivit art. 998 din Codul civil din 1864 „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.

Totodată, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Aceste despăgubiri se acordă, potrivit art. 51 din Legea nr. 136/1995 şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.

Judecătorul fondului a arătat că prevederile legale în sensul obligativităţii asiguratorului la plata despăgubirilor se regăsesc şi în Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data producerii evenimentului rutier.

În acest sens, s-a reţinut că potrivit art. 1 alin. 1 din Ordin „În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi ordin „Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului”.

Instanţa a mai reţinut că, potrivit art. 26 lit. b din Ordinul nr. 5/2010 asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru pagube materiale.

Din analiza probatoriului administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că s-a făcut dovada vinovăţiei conducătorului auto ... în producerea accidentului, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar datorită faptului că autovehiculul condus de acesta era asigurat RCA, sunt întrunite şi cerinţele legale pentru răspunderea specială a asigurătorului.

Instanţa a reţinut că prin raportul de expertiză s-a dovedit că dinamica producerii accidentului corespunde descrierii făcute de cei doi conducători auto şi rezultă fără dubiu vinovăţia intervenientului ..., situaţie în care asigurătorul este obligat să suporte despăgubirile pentru prejudiciul cauzat reclamantului, în temeiul art. 49 şi 51 din Legea nr. 136/1995.

Prima instanţă a apreciat ca fiind nefondate susţinerile pârâtei expuse în notele scrise depuse la data de 13.02.2014 în sensul se a se reţine o cuplă comună în producerea accidentului şi implicit suportarea a numai jumătate din contravaloarea despăgubirilor şi a considerat că nu se poate reţine o culpă a persoanei ce a condus autoturismul reclamantului, întrucât nu s-a constatat încălcarea prevederilor art. 45 şi art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 cu privire la efectuarea manevrei de depăşire şi nici a altor reguli de circulaţie pe drumurile publice.

Cu privire la valoarea prejudiciului, instanţa a reţinut că s-a făcut dovada cuantumului acestuia, atât prin înscrisurile depuse de reclamant, cât şi în urma expertizei tehnice.

Referitor la cererea reclamantului de obligare la plata penalităţilor de 0,1 % pe zi de întârziere, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule „Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”. Totodată, conform art. 37 din Ordin „Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere”.

Prima instanţă a reţinut că reclamantului i s-a comunicat refuzul cu privire la cererea de despăgubire iniţial  prin adresa nr. 0544/24.01.2011, iar ulterior, ca urmare a cererii sale de reanalizare a soluţiei adoptate pârâta i-a recomunicat refuzul de plată prin adresa nr. RD/120/04.02.2011.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs S.C. „...” S.A. - Sucursala Constanţa, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.

În motivarea recursului, recurenta arată că prin Rezoluţia nr. 3168/07.07.2014 pronunţată în dosarul nr. 12141/03.07.2014 Directorul O.R.C. Tulcea a admis cererea de radiere a S.C. „...” S.A. - Sucursala Tulcea şi urmare acestei radieri din evidenţele O.R.C.,  S.C. „...” S.A. - Sucursala Tulcea şi-a încetata existenţa de dezmembrământ al societăţii mamă „... Vig” S.A. astfel încât, în mod întemeiat consideră că, în speţă dedusă judecăţii, operează excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Întrucât condiţiile prevăzute de lege pentru ca a o persoană să poată figura ca parte într-un proces civil trebuie îndeplinite pe tot parcursul judecării cauzei (nu doar la momentul sesizării instanţei de judecată), solicită admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

Astfel, recurenta critică hotărârea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă pe care o consideră ca fiind greşită, arătând în acest sens că sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al unei societăţi comerciale conform art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, aceasta fiind practic o prelungire a societăţii mamă în teritoriu şi, prin urmare, nu poate participa la circuitul juridic civil în nume propriu în sensul de a-şi exercita drepturi şi a-şi asuma obligaţii,  astfel încât ea însăşi nu poate fi ţinută răspunzătoare la plata unei despăgubiri, aşa cum se solicită în cauza dedusă judecăţii.

Susţine recurenta că dispoziţiile art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă reţinute de instanţa de fond nu pot conduce la respingerea excepţiei invocate, întrucât sucursala nu este o societate ori o asociaţie fără personalitate juridică (în sensul indicat de textul de lege), ci un dezmembrământ al unei societăţi comerciale şi în acest sens invocă decizia nr. 4197 din 16 decembrie 23011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia a II-a civilă amintită şi în faţa instanţei de fond); art. 41 alin. 2 este o normă specială, derogatorie de la regula generală, astfel încât aceasta este de strictă interpretare şi aplicare.

Consideră recurenta că sucursala nu poate fi asimilată unei asociaţii sau unei societăţi fără personalitate juridică, de vreme ce aceste două entităţi beneficiază de putere de  decizie, patrimoniu şi autonomie, ceea ce nu este cazul în privinţa sucursalei văzută doar ca un dezmembrământ operaţional în teritoriu societatea mamă S.C. „... Vig” S.A., păstrând mai departe toate prerogativele de decizie, angajare şi control cu privire la activitatea personalului din sucursală.

Precizează recurenta că în faţa instanţei de fond a arătat  că sucursala Tulcea are atribuţii doar în privinţa încheierii poliţei de asigurare şi încasării primelor de asigurare, lichidarea dosarelor de daună revenind exclusiv societăţii mamă „... Vig” S.A. şi contrar celor reţinute de instanţa de fond Regulamentul de organizare şi funcţionare al „... Vig” S.A. nu este contrar legii, acesta fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor dreptului substanţial incident în materie, respectiv Legea nr. 31/1990, Legea nr. 136/1995, Legea nr. 32/2000, codul civil şi opozabil terţelor persoane în considerarea principiului libertăţii de voinţă al persoanelor (înfiinţarea sucursalelor, limitele în care acestea acţionează depinzând exclusiv de voinţa societăţii mamă).

Având în vedere considerentele expuse mai sus şi faptul că lichidarea dosarului de daună (inclusiv refuzul acordării despăgubirii) a fost realizată nu de către „... Vig” S.A. Sucursala Tulcea, ci de către societatea mamă – „... Vig”, recurenta solicită admitea excepţiei invocate şi respingerea acţiunii formulată împotriva „... Vig” S.A. Sucursala Tulcea.

Referitor la modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul reţinerii unei culpe comune în producerea evenimentului (şi, implicit a diminuării în mod corespunzător a despăgubirilor acordate), susţine recurenta că din probele administrate în cauză rezultă că auto Opel cu nr. de înmatriculare ..., proprietatea Arnăutu Vasile, a efectuat manevra de depăşire a auto cu nr. ...în timp ce acesta din urmă se afla în plin proces de finalizare a manevrei de întoarcere în trei mişcări, iar în condiţiile în care auto Dacia cu nr. ...se afla în poziţie perpendiculară pe axul drumului (de-a curmezişul...), iar drumul public avea doar câte o bandă de mers pe fiecare  sens, consideră că manevra de depăşire executată de conducătorul auto cu nr. ...nu a fost efectuată cu respectarea unei conduite preventive în sensul dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002, ci în mod imprudent.

Consideră recurenta că numitul ..., conducătorul auto cu nr. ...se afla perpendicular pe axul drumului, în plin proces de întoarcere, raportat şi la existenţa unei singure benzi pe fiecare sens de mers, însă acesta a considerat fără temei că evenimentul nu se va  produce forţând depăşirea, iar în aceste condiţii au fost încălcate dispoziţiile art. 54 alin 1 din O.U.G. nr. 195/2002 şi dispoziţiile art. 118 din H.G. nr. 1391/04.10.2006 (Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002) fiind în prezenţa unei culpe comune în producerea accidentului de 50%

Pentru toate aceste considerente se solicită modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul diminuării cu 50% a sumei solicitate cu titlu de depăşire, respectiv până la cuantumul sumei de 4.145,05 lei şi totodată diminuarea sumelor acordate cu titlu de cheltuieli de judecată proporţional cu culpa procesuală dintre părţi.

În ceea ce priveşte modificarea sentinţei recurate în sensul exonerării de la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, arată recurenta că potrivit dispoziţiilor art. 37 din Ordinului nr. 5/2010 emis de C.S.A., sub sancţiunea plăţii penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere asiguratorul R.C.A. este obligat să achite despăgubirea în termen de 10 zi de la data depunerii ultimului document de către persoana păgubită, iar în cazul în care despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească, în 10 zile de la data rămânerii definitive a respectivei hotărâri (art. 36).

Susţine recurenta că din interpretarea coroborată a celor două texte de lege rezultă că, atunci când despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească asiguratorul este în întârziere privind plata despăgubirilor la expirarea termenului de 10 zile calendaristice de la data la care a recepţionat hotărârea definitivă şi, prin urmare, ... Vig S.A. -  Sucursala Tulcea ar datora penalităţi de întârziere doar în situaţia în care nu executa obligaţia de plată stabilită în sarcina sa în termenul de 10 zile calendaristice de la data la care hotărârea din dosarul 520/327/2013 rămâne definitivă şi nu de la data 04.0.2011, reţinută de către instanţa de fond.

Învederează recurenta că soluţionarea cauzei a presupus administrarea unui probatoriu complex prin care au fost relevate aspecte nerecunoscute de către asigurator la momentul instrumentării dosarului de daune şi, prin urmare, nu poate fi vorba despre un refuz nejustificat de despăgubire al asiguratorului RCA atâta timp cât la instrumentarea dosarului au fost avute în vedere declaraţiile date de cei doi conducători auto implicaţi în eveniment, declaraţii din care nu rezultă aspectele determinante reţinute de expertul tehnic judiciar, depăşirea de către auto Dacia cu nr. ..., a bordurii de pătrundere pe trotuar a acestuia cu influenţa asupra posibilităţii depăşirii de către auto cu nr. ...ţinând cont de dimensiunea celor două vehicule precum şi de spaţiul îngust avut la dispoziţie (lăţimea drumului public de 6 metri este mai mare decât suma dintre lungimea auto ...şi lăţimea autor ....

Recurenta solicită a se reţine că intervalul de timp care s-a scurs de la data comunicării refuzului acordării despăgubirii de către asigurator este 04.03.2011 şi data la care ...a înţeles să îşi exercite dreptul său la acţiune este 25.01.2013 (721 zile), întârziere care nu-i poate fi imputată asiguratorului

În apărare, ...a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile aduse acesteia, tribunalul reţine că recursul este neîntemeiat.

Un prim motiv de critică se referă, în esenţă, la faptul că, S.C. „...” S.A. - Sucursala Tulcea, a fost radiată prin rezoluţia nr. 3168/7.07.2014 a O.R.C. de pe lângă Tribunalul Tulcea, şi prin urmare operează excepţia lipsei capacitării procesuale de folosinţă, critică neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 38 N.C.P.C., calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii, prin urmare, pe parcursul judecăţii drepturile, situaţiile juridice şi obligaţiile care determină calitatea procesuală activă sau pasivă pot să fie transmise fie unei alte părţi din proces, fie unei  persoane străine de proces.

Transmiterea calităţii procesuale poate să fie legală sau convenţională, iar în cazul persoanei juridice operează transmiterea legală a calităţii procesuale în speţă, de la sucursală la societatea mamă, „... Vig” S.A.

Al doilea motiv de critică, este relativ la modul în care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei capacitării  procesuale de folosinţă a S.C. „...” S.A. - Sucursala Tulcea, critică de asemenea neîntemeiată

Potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor, dar acest fapt nu exclude posibilitatea acestora de a sta în judecată, prin raportare la dispoziţiile art. 41 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865 conform cărora „asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”. În condiţiile în care Sucursala Tulcea a S.C. ... S.A. avea organe proprii de conducere, acesta poate fi parte în proces, iar un regulament intern al recurentei-pârâte nu poate produce efecte în contra dispoziţiilor legale. De asemenea, din actele dosarului se constată că poliţa R.C.A. a fost eliberată de Sucursala Tulcea a asigurătorului, iar dosarul de daună şi constatările s-au efectuat tot în cadrul acestei unităţi.

Al treilea motiv de critică a hotărârii recurate se referă la reţinerea unei culpe comune în producerea evenimentului şi implicit a diminuării în mod corespunzător a despăgubirilor acordate, critică neîntemeiată

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul cod civil „dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”, iar în privinţa răspunderii civile delictuale, art. 103 din aceeaşi lege prevede că „obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor”. Raportat la aceste prevederi legale, în condiţiile în care evenimentul rutier ce a avut ca urmare avarierea autovehiculului intimatului-reclamant s-a produs la data de 9.10.2010, raportului juridic îi sunt aplicabile dispoziţiile Codul civil din 1864 şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România în vigoare la momentul respectiv.

Totodată, se reţine că potrivit art. 998 din Codul civil din 1864 „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.

Conform prevederilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Aceste despăgubiri se acordă, potrivit art. 51 din Legea nr. 136/1995 şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.

În acest sens sunt şi prevederile Ordinului nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data producerii evenimentului rutier. În acest sens, conform art. 1 alin 1 din Ordin „În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane”, iar potrivit alin. 2 „Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului”.

Art. 26 lit. b din Ordinul nr. 5/2010 prevede că  asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru pagube materiale.

În raport de  probele administrate în cauză, se reţine că s-a făcut dovada vinovăţiei conducătorului auto ... în producerea accidentului, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar datorită faptului că autovehiculul condus de acesta era asigurat R.C.A., sunt întrunite şi cerinţele legale pentru răspunderea specială a asigurătorului.

Concluziile raportului de expertiză au arătat că dinamica producerii accidentului corespunde descrierii făcute de cei doi conducători auto şi rezultă fără dubiu vinovăţia intervenientului ..., situaţie în care asigurătorul este obligat să suporte despăgubirile pentru prejudiciul cauzat reclamantului, în temeiul art. 49 şi 51 din Legea nr. 136/1995.

Se reţine astfel că susţinerile recurentei-pârâte în sensul se a se reţine o cuplă comună în producerea accidentului şi implicit suportarea a numai jumătate din contravaloarea despăgubirilor sunt neîntemeiate. Nu se poate reţine o culpă a persoanei ce a condus autoturismul reclamantului, întrucât nu s-a constatat încălcarea prevederilor art. 45 şi art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 cu privire la efectuarea manevrei de depăşire şi nici a altor reguli de circulaţie pe drumurile publice.

Relativ la valoarea prejudiciului, se reţine că s-a făcut dovada cuantumului acestuia, atât prin înscrisurile depuse de reclamant, cât şi în urma expertizei tehnice.

Ultima critică se referă la exonerarea pârâtei de la plata penalităţilor de întârziere şi este de asemenea neîntemeiată

Conform prev art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule „Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”. Totodată, conform art. 37 din Ordin „Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere”.

În cauză, intimatului reclamant i s-a comunicat refuzul cu privire la cererea de despăgubire iniţial  prin adresa nr. 0544/24.01.2011, iar ulterior, ca urmare a cererii sale de reanalizare a soluţiei adoptate pârâta i-a recomunicat refuzul de plată prin adresa nr. RD/120/04.02.2011.

Pentru aceste considerente, hotărârea instanţei de fond fiind temeinică şi legală, văzând şi dispoziţiile art. 480 alin. 1 din N.C.P.C., va fi respins recursul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare