Procedura insolvenţei

Atragerea răspunderii administratorului în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006 intervine în cazul în care se poate demonstra că prin săvârşirea unora dintre faptele enumerate la art.138, administratorul a cauzat ori a favorizat intervenţia stării de insolvenţă, judecătorul sindic neavând atribuţii de a determina pe lichidator la un astfel de demers.

Prin decizia civilă nr. 60/20.01.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a Civilă a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 852/22 septembrie 2014, pronunţată în dosar nr.589/108/2014, Tribunalul Arad, reţinându-se următoarele considerente:

Prin sentinţa apelată Tribunalul Arad a respins cererea de repunere în termen formulată de SC P.C. IFN SA şi a dispus îndepărtarea acesteia din tabelul creanţelor debitoarei. Totodată, a admis cererea lichidatorului E SPRL şi a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC F.D.L. SRL, precum şi radierea acestei din registrul comerţului; a descărcat pe lichidatorul E SPRL de orice îndatoriri şi responsabilităţi;  a dispus plata onorariului lichidatorului în sumă de 3.000 lei + TVA, pe toată durata procedurii insolvenţei, precum şi cheltuielile de procedură în cuantum de 26 lei, din fondul de lichidare; a dispus notificarea sentinţei debitoarei, creditorilor, AJFP Arad, ORC de pe lângă Tribunalul Arad, pentru efectuarea menţiunii de radiere, precum şi publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Analizând cererea de repunere în termen formulată de SC P.C. IFN SA, judecătorul sindic a constatat că aceasta nu este motivată în conformitate cu prevederile art. 186 cod procedură civilă, în sensul că nu sunt arătate „motivele temeinice” care au împiedicat-o pe creditoare să formuleze declaraţie de creanţă şi data încetării acestei împiedicări pentru a putea constata dacă din acel moment şi până la data formulării declaraţiei de creanţă au trecut mai puţin sau cel mult 15 zile, potrivit dispoziţiilor. art. 186, alin. 2 cod procedură civilă, nefiind depusă nicio dovadă în acest sens, singurul motiv invocat fiind acela că nu a fost notificată de lichidator. Mai mult, astfel cum chiar lichidatorul recunoaşte, această creditoare nu a figurat pe lista creditorilor comunicată de către debitoare prin administrator statutar şi depusă la fila 29 dosar.

S-a reţinut că procedura insolvenţei debitoarei SC F.D.L. SRL s-a deschis la 03.02.2014, potrivit încheierii civile nr. 48/CC pronunţată de Tribunalul Arad în acest dosar, încheierea de deschidere a procedurii s-a publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (BPI)  la 21.02.2014, ulterior deschiderii procedurii publicându-se toate actele de procedură, iar Tabelul preliminar al creanţelor s-a afişat la 09.04.2014, iar Notificarea lichidatorului prevăzută de art. 61 din Legea nr. 85/2006 s-a publicat în BPI la 20.02.2014, astfel că din acest moment notificarea antemenţionată a devenit opozabilă erga omnes, inclusiv creditoarei  P.C. IFN SA.

Pentru a hotărî cu privire la închiderea procedurii insolvenţei debitoarei, judecătorul sindic a reţinut că, în ciuda eforturilor depuse de lichidatorul judiciar, în patrimoniul debitoarei nu au fost identificate bunuri sau alte resurse, care să permită acoperirea datoriilor societăţii şi nici elemente de natură să justifice atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare.

În atare situaţie, văzând că niciunul dintre creditorii debitoarei nu a înţeles să avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative, a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2006, motiv pentru care a dispus închiderea procedurii.

Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, a declarat apel creditoarea AFP a Municipiului Arad, solicitând în principal, anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea în tot a acesteia, continuarea procedurii deschise şi implicit obligarea lichidatorului de a proceda la formularea unei cereri de atragere a răspunderii  fostelor organe de conducere ale debitoarei, care se fac culpabile de starea de insolvenţă a acesteia.

În susţinerea principalului cererii de apel, creditoarea arată că la data de 18.03.2014  a formulat o contestaţie la tabelul preliminar de creanţe al debitoarei, care a fost respinsă de Tribunalul Arad prin sentinţa civilă nr. 796/08.09.2014. împotriva acestei hotărâri, creditoarea arată că a declarat apel înregistrat la data de 01.10.2014, în termenul prevăzut de lege.

Apelanta precizează că tabelul definitiv nu a fost publicat în BPI, nefiind opozabil tuturor şi astfel, nerespectate dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2006.

Faţă de aceste motive, apelanta consideră că închiderea procedurii insolvenţei debitoarei este prematură, considerând că se impune continuarea procedurii insolvenţei, pentru ca lichidatorul judiciar, în urma soluţionării definitive a contestaţiei formulate împotriva tabelului preliminar de creanţe, să procedeze la întocmirea tabelului definitiv de creanţe.

În subsidiarul cererii de apelul, creditoarea a invocat dispoziţiile art.2 din Legea nr.85/2006 care instituie scopul procedurii, apreciind că numai dacă în urma iniţiativelor lichidatorului judiciar de a identifica bunuri urmăribile care să acopere pasivul debitoarei, dacă din evidenţele contabile rezultă că nu sunt sau nu au rămas bunuri în inventar, precum şi dacă se constată cu certitudine că nu sunt persoane cărora le poate fi imputată vina de a fi provocat starea de insolvenţă, abia atunci se poate propune judecătorului sindic închiderea procedurii, potrivit Legii nr. 85/2006, republicată.

Se consideră că este imposibil de acceptat o soluţie de închidere a unei proceduri de faliment cât timp nu a fost respectată o dispoziţie imperativă a legii, prin acest fapt ajunându-se la imposibilitatea realizării scopului declarat al legii, enunţat în mod imperativ în art. 2 al Legii nr. 85/2006.

Se mai arată că potrivit doctrinei în materie, răspunderea administratorului pentru ajungerea societăţii comerciale în insolvenţă este reglementată de dispoziţiile referitoare la mandat, iar mandatul este cuprins în actul constitutiv al societăţii, astfel că se impune ca lichidatorul judiciar, în considerarea retribuţiei primite, are datoria de a întocmi şi depune un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi de a cere atragerea răspunderii materiale a foştilor administratori pentru lipsa lor de diligenţă în conducerea activităţii societăţii.

Mai mult, apelanta a apreciat că lichidatorul judiciar, ca reprezentant al societăţii comerciale, are la îndemână şi mijloace alternative pentru a asigura integritatea patrimoniului societăţii pe care o reprezintă, fiind ştiut că administratorii sociali răspund în faţa societăţii pe care o administrează, de gestionarea patrimoniului acesteia, în baza unei relaţii de mandat, fiind răspunzători pentru lipsa bunurilor din gestiunea lor şi fiind obligaţi să readucă fie bunul în gestiune, fie contravaloarea lui. 

Invocând şi prevederile art.4 şi 5 din Legea nr. 85/2006, apelanta a subliniat că în derularea procedurii de lichidare judiciară nu a fost desemnat administratorul special de către adunarea generală a acţionarilor, care să poată primi raportul final şi situaţiile financiare finale ale procedurii, considerând că acelaşi raport final şi bilanţul de închidere, trebuiau să fie comunicate creditorilor, judecătorul sindic având obligaţia convocării adunării creditorilor în termen de 30 de zile de la afişarea raportului final, (art. 129), pentru a da posibilitatea acestora de a formula obiecţii la acest raport, neîndeplinirea acestei obligaţii fiind un motiv de casare a hotărârii de închidere a procedurii, aşa cum rezultă şi din doctrină. Apelanta susţine că dacă ar fi fost convocată adunarea generală a creditorilor societăţii, în cadrul acestei adunări, avea posibilitatea invocării motivelor care stau la baza opunerii sale la închiderea procedurii, în situaţia dată, arătând că face aceste precizări în calea de atac legală.

În drept, apelanta a invocat art. 2, 5, 18,131 şi 138 din Legea nr. 85/2006, precum şi art. 466, art. 468, art. 470-480 din Noul Cod de procedură civilă.

Examinând apelul declarat de creditoarea AFP a Municipiului Arad prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art.477-478 C. pr.civ., Curtea reţine că apelul creditoarei este nefondat, urmând să fie respins, pentru următoarele considerente:

Judecătorul sindic a stabilit în mod corect şi indubitabil că sunt îndeplinite cerinţele din art.131 al Legii insolvenţei în ce priveşte inexistenţa bunurilor mobile sau imobile în averea debitoarei, disponibilităţi băneşti sau creanţe care să poată fi supuse lichidării judiciare şi recuperării creanţelor, iar pe de altă parte, creditoarele nu au înţeles a avansa sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative de procedură.

Dispoziţia legală invocată este imperativă în ce priveşte necesitatea avansării cheltuielilor de către creditori ca o condiţie pentru continuarea procedurii, iar în situaţia contrară, judecătorul sindic este îndreptăţit a reţine această cerinţă complementară şi a dispune măsura închiderii procedurii, fără a considera că prin aceasta nu s-a realizat scopul declarat al legii, cât timp însăşi legea reglementează situaţiile de închidere a procedurii de insolvenţă între care şi cea din articolul 131.

În condiţiile în care scopul procedurii, aşa cum este acesta configurat de art.2 din Legea nr.85/2006, nu a fost atins, principala critică a creditoarei este legată de neexercitarea de către lichidatorul judiciar a unei acţiuni în atragerea răspunderii foştilor  administratori ai debitoarei.

Critica formulată nu poate fi primită deoarece nu se poate pretinde lichidatorului judiciar a formula o astfel de acţiune, în lipsa oricăror indicii privind existenţa unuia din cazurile prev. de art.138 din Legea nr.85/2006, atâta vreme cât răspunderea reglementată de acest text de lege este o răspundere civilă patrimonială specială, care nu poate fi antrenată decât în cazurile şi condiţiile strict enumerate în cuprinsul normei.

Pe de o parte judecătorul sindic nu are prerogativa de a impune lichidatorului un astfel de demers judiciar iar pe de altă parte creditoarele au avut posibilitatea, potrivit art. 138 alin.3 din Legea 85/2006 astfel cum a fost modificată prin Legea 169/2010, să hotărască în cadrul adunării creditorilor promovarea unei asemenea acţiuni, iar într-o altă ipoteză, acţiunea în răspundere patrimonială putea fi introdusă de creditorul care deţine mai mult de 50 % din valoarea creanţelor înscrise la masa credală. Nici una dintre aceste posibilităţi de exerciţiu a acţiunii în răspundere nu a fost exercitată de către creditoarea apelantă.

Atragerea răspunderii administratorului în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006 intervine în cazul în care se poate demonstra că prin săvârşirea unora dintre faptele enumerate la art.138, administratorul a cauzat ori a favorizat intervenţia stării de insolvenţă. Din întreg materialul probator administrat de către judecătorul sindic, în condiţiile unei pasivităţi totale din partea creditorilor, nu rezultă nici măcar un minim indiciu că, în lipsa oricăror bunuri ale debitoarei, continuarea procedurii ar fi totuşi oportună deoarece scopul acesteia ar urma să fie îndeplinit prin alte mijloace  decât valorificarea bunurilor debitoarei. Este de observat că nici apelanta însăşi nu indică vreun argument de fapt ori un alt element probator care să justifice continuarea procedurii, speculând doar, la modul generic, asupra necesităţii formulării unei acţiuni în atragerea răspunderii administratorilor, fără însă a indica care anume ar putea fi faptele ilicite şi culpabile ale acestora,  care este încadrarea lor juridică şi în ce măsură acestea au fost de natură a cauza starea de insolvenţă. Or, nici continuarea procedurii şi nici iniţierea unei acţiuni în atragerea răspunderii patrimoniale a fostelor organe de conducere ale debitoarei nu pot fi fundamentate juridic pe aprecieri generale, supoziţii, speculaţii şi presupuneri lipsite de orice suport probator.

Nici critica legată de închiderea procedurii anterior definitivării tabelului de creanţe nu poate fi primită deoarece închiderea procedurii reprezintă soluţia de evitare a unor cheltuieli de procedură suplimentare şi nejustificate, în acele situaţii în care debitoarea nu dispune de bunuri astfel că este irelevant ce sume au fost înscrise în tabelul preliminar ori definitiv de creanţe, câtă vreme acestea urmează a rămâne neonorate.  Pe de altă parte, se poate constatat că acea contestaţie promovată de creditoare a fost respinsă în primă instanţă de către Tribunalul Arad la data de 8 septembrie 2014 iar apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins de Curtea de Apel Timişoara la data de 13 ianuarie 2015.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art.480 alin.1 Cod pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat apelul  declarat de apelanta DGRFP Timişoara, prin AJFP Arad, în contradictoriu cu debitoarea S.C. F.D.L. SRL, prin lichidator judiciar E SPRL.

Domenii speta

Spete similare