2.Cerere de acordare drepturi de natură salarială stipulate în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Nelegalitatea cererii.

Asupra acţiunii civile de faţă:

Prin cererea înregistrată la data de 30.01.2014, reclamantul NI, în contradictoriu cu pârâta SC EC SA a  solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, sa fie obligată pârâta:

Pentru anul 2011 respectiv  01. 02. 2011/31.12. 2011 să plătească  reclamantului  diferenţa dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător  clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul de baza minim brut de 670 lei conform art. 1 din H. G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al României partea I nr. 824/ 09 decembrie 2010 si drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectiva, sumă care să fie actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă diferenţei de salarizare solicitată.

Pentru anul 2012-01.01.2012/31.12.2012 şi pentru anul 2013 respectiv 01.01.2013-31.01.2013: - sa plătească  reclamantului, diferenţa dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător  clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul baza minim brut de 700 lei conform art. 1 din H. G. nr. 1225/14 decembrie 2011 publicata în Monitorul Oficial al României partea I nr. 922/ 27 decembrie 2011 si drepturile salariale efectiv plătite in perioada respectiva,  sumă care să fie actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă diferenţei de salarizare solicitată.

Pentru perioada 2013- 01.02.2013-31.03.2013:- sa plătească  reclamantului, diferenţa dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător  clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul baza minim brut de 750 lei conform art. 1 din H. G. nr. 23/22.01.2013 publicată în MO  nr. 52/23.01.2013 si drepturile salariale efectiv plătite in perioada respectiva,  sumă care să fie actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă diferenţei de salarizare solicitată.

Motivând acţiunea reclamantul arată că în calitate de salariat al paratei  funcţia ocupată fiind Instructor CE, pentru perioada dedusă judecăţii, pârâta era obligată să-i plătească drepturile salariale,însă  aceasta  nu i-a achitat salariile cuvenite conform: art. 1 din H. G. nr. 1225/24 noiembrie 2010 publicata in Monitorul Oficial al României partea I nr. 824/ 09 decembrie 2010 pentru drepturile salariale aferente anului 2011 ( 670 lei la care se aplica coeficientul de ierarhizare al clasei ie salarizare ),  art. 1 din H. G. nr. 1225/14 decembrie 2011 publicata in Monitorul Oficial al României partea I nr. 922/ 27 decembrie 2011, pentru drepturile salariale aferente anului 2012 şi 01.01.2013-31.01.2013 ( 700 lei la care se aplica coeficientul de ierarhizare al clasei de salarizare ) respectiv art. 1 din H. G. nr. 23/22.01.2013 publicată în MO  nr. 52/23.01.2013 ( 750 lei la care se aplica coeficientul de ierarhizare al clasei de salarizare), şi pentru toată perioada nu i-au fost calculate şi achitate în mod corect sporurile, adaosurile şi indemnizaţiile ce decurg din aplicarea salariului minim brut pe ţară garantat în plată, în cuantumul arătat.

În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile: art.40 alin.2 lit. c, art. 159 şi art.160 din Codul Muncii, H. G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, H. G. nr. 1225/14 decembrie 2011, HG. nr. 23/22.01.2013 , anexa I la CCM încheiat la nivel de unitate, cu coeficienţii  de ierarhizare pe clase,  pe anii 2011, 2012, 2013, care se aplică claselor de salarizare corespunzător meseriilor şi funcţiilor din  SC EC SA, iar în dovedire a depus la dosarul cauzei înscrisuri ( filele 5-33) .

Pârâta, la data de 03.03.2014, a formulat întâmpinare în cauză (fila38), solicitând respingerea acţiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:

Ca motive de nelegalitate pârâta menţionează autoritatea de lucru de judecat ,inadmisibilitatea cererii, aplicabilităţii prevederilor Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Pe fond pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat , motivată de faptul că reclamantul reprezentat de ASC, a mai promovat o acţiune identică ce a făcut obiectul dosarului nr. …/87/2013, declinat la Tribunalul D, instanţă care prin sentinţa civilă nr. 7314/20.11.2013, a respins acţiunea .

Faţă de termenul de introducere a acţiunii, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere prevederile Legii 53/2003 art. 268 alin 1 punctul e  „Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune. în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. "

Din studiul cererii de chemare în judecată se observă faptul că obiectul solicitărilor formulate de către reclamant au ca şi temei aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător  clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul baza minim brut raportat la hotărârile de guvern arătate..

 Având în vedere această situaţie, consideră pârâta că termenul prevăzut de Legea 53/ 2003. republicată art. 268 alin 1 punctul „e" fost depăşit, iar acţiunea este tardiv formulată.

 Susţine pârâta că partea adversă reclamă neexecutarea Contractului Colectiv de muncă, iar termenul de prescripţie este cel prevăzut de Legea 53/2003 art. 268 alin 1 pct. „e", adică şase luni de la naşterea dreptului la acţiune, in opinia pârâtei termenul de trei ani prevăzut da Legea 53/2003 art. 268 alin1 lit. c se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de şase luni la care face referire - Legea 53/2003 art. 268 litera „e" se referă la drepturi ce au ca izvor Contractul Colectiv de Muncă.

 Pârâta invocă şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată întrucât  reclamantul nu a respectat prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi nu a parcurs procedura informării despre mediere anterior formulării cererii de chemare în judecată.

 Pe fondul cauzei, arată că reclamantul pentru perioada la care face referire în acţiunea introductivă a beneficiat de un salariu de BAZĂ mai mare decât minimul pe ramură. În aceste condiţii consideră că reclamantul solicită anumite drepturi băneşti al căror cuantum nu a fost prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă al S.C. EC S.A. la nivel de unitate.

Părţile semnatare au negociat şi încheiat CCM, în care drepturile salariale stabilite pentru perioadele vizate în cerere de chemare în judecată – conform grilei de salarizare clasa I .

Sindicatele reprezentative ale salariaţilor au negociat şi au încheiat Contractul Colectiv de muncă în care drepturile salariale stabilite pentru perioada la care, face referire reclamantul, conform grilei de salarizare negociată de părţi,salariul de bază pentru perioada 2011-2013 depăşind cuantumul de 670 lei, 700 lei, respectiv 750 lei ,prevăzut de HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011 şi HG nr. 23/2013.

Contractul Colectiv de Muncă a fost încheiat în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel naţional, iar în Legea 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare este stipulată în mod expres una din caracteristicile esenţiale ale Contractului Colectiv de Muncă, acesta din urma reprezentând legea părţilor.

Prin urmare,  cererea reclamantului privind plata acestor drepturi băneşti prin raportare la salariul minim brut de 670 lei, 700 lei, respectiv 750 lei este netemeinică şi nelegală. Pe perioada valabilităţii CCM pe anii 2011,2012 şi 2013, la nivelul unităţii, salariatul avea posibilitatea legală să solicite instanţei competente constatarea nulităţii clauzelor contractuale din aceste CCM, astfel că numai aşa se puteau renegocia drepturile stabilite prin contracte. Faţă de acordarea dobânzii legale, arată pârâta că potrivit art. 1 şi art. 8 din O.G. nr. 13/2011 părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

Aceeaşi reglementare se regăsea şi la art. 1 şi art. 8 din O.G. nr. 9/2000 cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 356/2002.

Or, în cauză. între pârâtă şi reclamant nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acţiunii reprezentându-l diferenţa de drepturi salariate.

Mai mult, în condiţiile în care s-a dispus actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie în baza art. 166 alin. (4) din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparaţie.

Dobânda legală reglementată este de art. 1088 Cod civil cu referire la O.G. 9/2000 şi art. 1.535 din Noul Cod civil cu referire la O.G. nr. 13/2011 priveşte exclusiv convenţiile, după caz contractele referitoare la drepturi băneşti asumate ca obligaţii şi neexecutate.

In dreptul muncii plata dobânzii legale devine admisibilii atunci când părţile contractante au stipulat în convenţie o astfel de clauză, altfel, în condiţiile art. 166 Codul muncii, ca dispoziţie derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligaţiei de plată a drepturilor salariale se transformă în daune interese potrivit art. 1.530 Cod Civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (4) Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor.

Acordând suma actualizată, instanţa a dat efecte şi clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naţionale să fie acoperită.

Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu acelaşi scop şi anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plăţii.

De altfel, chiar Curtea Constituţională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr. 72/05.03.2002), a statuat că actualizarea în raport cu rata inflaţiei a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanţei la valoarea ei reală. Pentru motivele arate, consideră că nu se impune actualizarea diferenţelor de bani şi cu rata inflaţiei şi acordarea dobânzii legale.

 În drept îşi întemeiază pârâtul întâmpinarea pe disp. art. 205 CPC.

Faţă de cererea adresată de reclamant în şedinţă publică şi care s-a consemnat în practicaua sentinţei ,prin care acesta a reiterate faptul că înţelege să renunţe parţial la cererea de chemare în judecată  respective la pretenţiile aferente perioadei 01.02.2011/13. 12. 2011 şi respective 01. 01. 2012/31. 01. 2012 şi văzând dispoziţiile art.  406 alin 1 şi 2 Cpc, instanţa va lua act de această cerere, ca atare nemaifiind necesar cercetarea pretenţiilor pentru această perioadă, şi respective nici excepţia invocată de pârât în cauză, cu privire la excepţia de autoritate de lucru judecat.

 Cu prioritate, instanţa va analiza  excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de dispoziţiile art. 268 alin 1 lit. e, din Codul Muncii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pe care urmează să o  respingă ca nefondată, apreciindu-se că aplicabile în cauză  devin dispoziţiile art. 268, lit. c) din Codul Muncii, obiectul cererii fiind drepturi salariale.

În ceea ce priveşte fondul cauzei văzând pretenţiile aferente anului 2013 respectiv de la 01. 01. 2013 la data de 31. 01. 2013, acţiunea se va  respinge ca nefondată.

Reclamantul a fost salariatul unităţii pârâte în perioada pentru care revendică drepturile salariale, având un salariu de bază stabilit conform Ccm la nivel de unitate pentru anii 2011/2012, conform clasei de salarizare a funcţiei deţinute de acesta.

În conformitate cu disp. art. 164 CM ,angajatorul nu poate stabilii un salariu de bază mai mic decât salariul de bază minim brut garantat pe ţară , care este stabilit la rândul său prin Hotărâre de Guvern.

Pentru anul 2013 salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată a fost stabilit la 750 de lei – art. 1 din HG 23/22 01 2013.

Însă acest act normativ nu face referire la modul de calcul a salariului, prevăzând doar un prag minim al salariului de bază brut care devine obligatoriu pentru angajator.

Ca atare indiferent de modalitatea de stabilire a salariilor de bază, actul normativ precitat  impune ca salariul de bază rezultat să nu fie mai mic 750  de lei, în anul 2013.

Această dispoziţie legală a fost respectată întru totul de unitatea pârâtă.

Dispoziţia legală precitată nu poate  fii aplicată într-o alta modalitate decât cea prevăzută de actul normative respectiv, în niciun caz fragmentat sau prin aplicare încrucişată.

Având în vedere că angajatorul şi-a respectat obligaţia de a stabilii salariul de bază prin contractul individual de muncă în cuantum care nu a fost mai mic decât valoarea salariului minim brut garantat prevăzut de HG nr. 23/22 01 2013  urmează ca pretenţiile reclamantului aferente anului 2013 să fie respinse ca nefondat

Domenii speta

Spete similare