Pretenţii. Despăgubiri în caz de eroare judiciară

Pretenţii.  Despăgubiri în caz de eroare judiciară

 - Codul de procedură penală, art. 504 alin. 1

Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constat că în mod legal prima instanţă a constatat faptul că textul legal invocat de reclamat nu este aplicabil în cauză, întrucât nu a existat o condamnare a reclamantului pentru fapta de săvârşirea căreia a fost acuzat, urmată de o achitare în altă procedură judiciară. Reclamantul a fost achitat în cursul procesului penal în faţa primei instanţe şi în căile de atac.

În acelaşi sens este reglementat dreptul persoanei la despăgubiri în caz de eroare judiciară şi de prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii sau practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte

Prin sentinţa civilă nr. 843 din 20.03.2012 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 1718/102/2011 s-a respins cererea formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că în procedura reglementată de art.504-506 din Codul de procedură penală, Statul are o răspundere limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, iar prin raportare la art.52 alin.3 din Constituţia României, „eroarea judiciară” a fost definită sub două aspecte: condamnarea constatată a fi nelegală prin pronunţarea unei hotărâri ulterioare de achitare (situaţia invocată de reclamant) şi privarea de libertate ori restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal, constatată astfel prin ordonanţă a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.

Tribunalul a reţinut că, în cazul concret dedus judecăţii nu sunt întrunite condiţiile existenţei unei erori judiciare. Reclamantul a fost achitat în cursul procesului penal, nefiind aşadar în situaţia prevăzută de textul legal amintit, respectiv existenţa unei condamnări prin hotărâre definitivă, urmată apoi de achitare în altă procedură judiciară.

Cu privire la decizia nr.45 din 10 martie 1998 pronunţată de Curtea Constituţională invocată de reclamant, s-a reţinut că aceasta a fost pronunţată la momentul la care textul art.504 alin.1 avea un alt conţinut şi restrângea posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare la două situaţii, respectiv când persoana nu a săvârşit fapta imputată sau când fapta nu există. S-a apreciat prin decizia Curţii Constituţionale mai sus amintită, că art. 504 alin.1 din Codul de procedură penală este neconstituţional în măsura în care limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, la aceste două ipoteze.

Ulterior, legiuitorul a modificat conţinutul art.504 din Codul de procedură penală, în sensul că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Prin urmare legiuitorul nu mai limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare la cele două ipoteze (prevăzute de art.10 lit. a şi c din Codul de procedură penală), ci la toate situaţiile de achitare. Legiuitorul a impus însă condiţia cumulativă ca acea condamnare să fi fost constatată a fi nelegală prin pronunţarea unei hotărâri ulterioare de achitare, condiţie neîndeplinită în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul C.I. solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la plata despăgubirilor solicitate.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că instanţa de fond a apreciat greşit că răspunderea Statului nu poate fi angajată în cauză, în contextul în care a fost victima unei anchete judiciare abuzive, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 52 al. 3 din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Recurentul a arătat că a dovedit prejudiciul material şi moral suferit, invocând şi decizia nr. 143/A din 02.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că orice inculpare pe nedrept produce suferinţe în plan moral şi social, justificând acordarea unei compensaţii materiale.

În drept, recurentul reclamant a invocat dispoziţiile art.  304 pct. 7 şi 9, art. 274 din Codul de procedură civilă.

Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând faptul că nu este incident în cauză textul legal invocat de recurent cu privire la angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar a constat că recursul promovat este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

În fapt,  prin sentinţa penală nr. 13 din 2 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş, rămasă definitivă prin decizia penală nr.44/A din 14 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş şi decizia penală nr. 4091 din 17 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus în temeiul art.11 pct. 2 lit. a coroborat cu art.10 lit. d din Codul de procedură penală, achitarea reclamantului C.I. de sub acuza comiterii a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art.6, art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000 raportat la art.254 alin.1 şi 2 din Codul penal, în urma schimbării încadrării juridice a faptei pentru care fusese trimis în judecată.

Reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral cauzat ca urmare a acuzării sale de săvârşirea infracţiunii de luare de mită, în temeiul dispoziţiilor art. 52 al. 3 din Constituţie şi art. 504 din Codul de procedură penală.

Conform art. 52 al. 3 din Constituţia României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constat că în mod legal prima instanţă a constatat faptul că textul legal invocat de reclamat nu este aplicabil în cauză, întrucât nu a existat o condamnare a reclamantului pentru fapta de săvârşirea căreia a fost acuzat, urmată de o achitare în altă procedură judiciară. Reclamantul a fost achitat în cursul procesului penal în faţa primei instanţe şi în căile de atac.

Decizia nr.45 din 10 martie 1998 pronunţată de Curtea Constituţională nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât a fost pronunţată la momentul la care textul art.504 alin.1 avea un alt conţinut şi restrângea posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare la două situaţii, respectiv atunci când persoana nu a săvârşit fapta imputată sau când fapta nu există. Prin decizia Curţii Constituţionale s-a apreciat că art. 504 alin.1 din Codul de procedură penală în forma avută la acel moment este neconstituţional în măsura în care limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, la aceste două ipoteze. Ulterior însă, legiuitorul a modificat conţinutul art.504 din Codul de procedură penală, astfel încât nu mai limitează cazurile de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare la cele două ipoteze prevăzute de art.10 lit. a şi c din Codul de procedură penală, ci la toate situaţiile de achitare reglementate de art. 10. Legiuitorul a impus însă condiţia cumulativă ca acea condamnare să fi fost constatată a fi nelegală prin pronunţarea unei hotărâri ulterioare de achitare, condiţie neîndeplinită în cauză.

În acelaşi sens este reglementat dreptul persoanei la despăgubiri în caz de eroare judiciară şi de  prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii sau practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte.

Prin urmare, instanţa constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, nefiind incident nici un motiv de nelegalitate, astfel că în temeiul prevederilor art. 312 din  Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul promovat de reclamantul C.I. împotriva sentinţei civile nr. 843 din 20.03.2012 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 1718/102/2011.

Domenii speta

Spete similare