Acţiune în revendicare. Art. 480 Cod civil, Legea nr. 10/2001. Art. 6 cedo. Inadmisibilitate

Acţiune în revendicare. Art. 480 Cod civil, Legea nr. 10/2001. Art. 6 CEDO. Inadmisibilitate.

Acţiunea în revendicare  are ca obiect un imobil preluat de stat din patrimoniul autorului reclamanţilor apelanţi în temeiul  Decretului nr.225/1960, deci un imobil care cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001.

Acţiunea a fost promovată în 2010, ulterior intrării în vigoare a legii speciale – 14.02.2001.

Deşi este real că art.480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel cum susţin apelanţii, nu se poate susţine că se încalcă accesul liber la justiţie consacrat de art.6 din  C.E.D.O. în situaţia în care  judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general şi special, operante până la apariţia noii reglementări.  A considera că s-ar încălca art.6 din C.E.D.O., ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea  implementării unor limitări implicit admise  în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tg. Mureş  sub nr. dosar 10179/320/2010  reclamanţii N. M. şi V. E. – în calitate de moştenitori ai defunctului N. I., în contradictoriu cu Municipiul Tg. Mureş – prin Primar şi SC M. Tg. Mureş, au solicitat  obligarea pârâţilor  să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul  intravilan situat în xxxxxxxxx, în suprafaţă de 9200 mp, evidenţiat în CF nr. 800/2 Tg. Mureş, nr. top 4522 şi 4523/2 şi CF nr. 90015  Tg. Mureş . 

În motivarea cererii s-a arătat că  reclamanţii sunt moştenitori ai defunctului N. I., iar terenul  care face obiectul prezentei  cereri a fost expropriat de la antecesorul reclamanţilor în temeiul Decretului nr. 225/ 1960 şi a adresei nr. 4249/1961 a Sfatului popular la oraşului Tg. Mureş .

 Se mai susţine  de către reclamanţi că în prezent  pe terenul  revendicat se află amplasată SC I. L. M. SA .

Se susţine prin cerere că pârâţii îngrădesc dreptul de proprietate  al reclamanţilor, contrar prevederilor art. 480 Cod civil.

Reclamanţii învederează că acţiunea lor este întemeiată, întrucât deşi au promovat şi notificări potrivit prevederilor  Legii nr. 10/2001, acest act normativ nu conţine  prevederi derogatorii de la dreptul comun .

Se mai arată că dreptul de proprietate este  garantat de art. 44 din Constituţia României  şi de asemenea că,  este obligatorie în România aplicarea  prevederilor art. 1 din protocolul Adiţional  la CEDO în materie  de proprietate, potrivit art. 148 pct. 2 şi 4 din Constituţia României .

Prin întâmpinarea formulată pârâtul Municipiul Tg. Mureş a invocat inadmisibilitatea acţiunii, întrucât acţiunea în revendicare are caracter subsidiar procedurilor de reparaţie instituite de legi speciale.

În cauză s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către S. A., în calitate  de moştenitoare  a lui  N. I.

Prin sentinţa civilă nr.11949/14 decembrie 20910, Judecătoria Tg.Mureş a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătorie Tg. Mureş şi a declinat în favoarea Tribunalului  Mureş competenţa  de soluţionare a cererii de revendicare,  având în  vedere prevederile  art. 2 alin. 1 lit. b Cod de procedură civilă .

După investirea tribunalului, prin întâmpinare, pârâta SC Industrializarea Laptelui Mureş SA a invocat excepţia  netimbrării cererii şi lipsa calităţii sale procesuale  pasive dat fiind că  reclamanţii nu i-au adresat o notificare conform art.29 din Legea nr.10/2001.

La termenul de judecată din data de 2 iunie 2011 instanţa  a admis în principiul cererea de intervenţie, însă ulterior, la data de 10.01.2012 intervenienta  a arătat, în înscris  că înţelege să renunţe la judecarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr.371/14.02.2012 Tribunalul Mureş a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. Tg Mureş SC I. L. M. cu sediul în Tg-Mureş, a luat act şi a constatat renunţarea la judecată a intervenientei S. A.  şi a respins ca  inadmisibilă acţiunea civilă formulată de  reclamanţii N. M. şi V. E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Tg Mureş prin Primar şi SC M. Tg.Mureş SC I. L. M.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte  excepţia de netimbrare a acţiunii invocată de pârâta SC  I. L.  M. SA, instanţa  a reţinut că în sarcina reclamanţilor s-a  stabilit  de Judecătoria Tg. Mureş (anterior  declinării competenţei  materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului  Mureş) obligaţia de a achita  taxa de timbru judiciar în cuantum de 14231 lei şi timbru judiciar în cuantum de  5 lei.

Ambii reclamanţi au formulat cereri de acordare  a ajutorului public judiciar în ceea ce priveşte taxa de  timbru stabilită de instanţă,  cereri care au fost admise  prin încheierile de şedinţă din datele de 11 mai  2011 şi respectiv  13 decembrie 2011, în sensul scutirii acestora de la plata taxei de timbru judiciar.

În consecinţă, instanţa  a constatat că  excepţia  invocată nu este fondată, astfel încât a dispus  respingerea acesteia. 

Sub aspectul taxei de timbru judiciar instanţa a mai reţinut  că, având în vedere obiectul cauzei, potrivit prevederilor  art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, aceasta ar fi fost scutită de plata  taxei de timbru judiciar, însă după stabilirea acestei nu a fost contestată de către reclamanţi, astfel încât în soluţionarea excepţiei au fost avute în vedere aspectele  mai sus enunţate referitoare la  faptul că reclamanţii au beneficiat de ajutori public judiciar sub forma  scutirii de plata taxei de timbru judiciar .

În ceea ce priveşte  excepţia  lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei  SC  I. L. Mureş SA pe care aceasta a invocat-o de asemeni prin întâmpinare, instanţa  a reţinut că într-adevăr, acesteia nu i-a fost adresată vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă prezenta  cauză nu este fondată pe prevederile  acestui act normativ ci pe prevederile dreptului comun în materie de revendicare.

Pârâta nu a contestat  faptul că este proprietară asupra  imobilului înscris în  CF nr. 120162 TG. Mureş ( provenit din conversia  CF nr. 90015 Tg. Mureş), aspect care de altfel reiese şi din cuprinsul înscrierilor  în cartea funciară şi din certificatul de atestare a dreptului de proprietate  seria M07 nr. 0478 emis de către Ministerul Agriculturi şi Alimentaţiei  la data de 21.08.1995 , iar acest imobil fac obiectul cererii  introductive de instanţă .

 În consecinţă, întrucât suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare de drept comun, de esenţa unei astfel de acţiuni  fiind  compararea titlurilor, aspectele  privitoare la îndreptăţirea sau nu a reclamanţilor  la recunoaştere dreptului de  proprietate sunt chestiuni care ţin de  fondul cauzei şi care justifică în consecinţă calitatea procesuală pasivă a  pârâtei care are la acest moment calitatea de proprietară  a imobilului revendicat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond a reţinut că prin Legea nr.10/2001 se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu  sau fără titlu valabil. Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de stat,  făcând astfel inaplicabile dispoziţiile art.480, 481 Cod civil.

În acest sens instanţa de fond a invocat dispoziţiile Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.

Deşi art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate nici susţine că se încalcă accesul liber la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementari. S-a invocat în acest sens şi jurisprudenţa CEDO, - cauza Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, din 3 iunie 2008.

A mai arătat Tribunalul  că, reţinând  ca inadmisibilă  cererea dedusă judecăţii,  nu se aduce atingere  art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât  dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art.1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind ,,concret şi efectiv’’. 

Împotriva  acestei sentinţe au declarat, în termen legal, apel reclamanţii N. M. şi  V. E., solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii  de chemare în judecată.

În motivarea apelurilor reclamanţii au arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în totală  contradicţie cu prevederile art.6 din C.E.D.O. şi art.1 din Protocolul adiţional precum şi cu art.44 din Constituţia României.

S-a arătat că instanţa de fond s-a prevalat de Legea nr.10/2001, fără a observa deficienţele acestei legi. Instanţa nu s-a pronunţat asupra  aspectelor privind caracterul derizoriu şi formal al legii, lipsei despăgubirilor  chiar şi după 10 ani de la intrarea în vigoare a legii precum şi termenele foarte scurte de notificare.

Reclamanţii au mai arătat că nu au putut formula pretenţiile în baza Legii nr.10/2001 întrucât actele de proprietate erau în posesia pârâtei de rând 1.

Legea nr.10/2001 nu conţine articole derogatorii de la dreptul comun iar caracterul reparatoriu al acesteia este doar formal, proprietarii imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi nefiind în concret despăgubiţi.

Examinând sentinţa atacată în raport de motivele invocate şi ţinând seama de caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr.33/09.06.2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, a statuat că aplicarea principiului de drept generalia specialibus derogant, recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi  Curtea Europeană  a Drepturilor Omului,  în jurisprudenţă,  excede că după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr.10/2001 nu mai poate fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 06.03.1945-22.12.1989, pe norma de drept comun instituită prin art.480 Cod civil.

Ca lege specială, Legea nr.10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile pentru care nu a fost iniţiată – anterior intrării legii speciale în vigoare – procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.

Decizia Secţiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere  în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001 au avut asigurat, prin lege, dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001.

În cauză, acţiunea în revendicare  are ca obiect un imobil preluat de stat din patrimoniul autorului reclamanţilor apelanţi în temeiul  Decretului nr.225/1960, deci un imobil care cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001.

Acţiunea a fost promovată în 2010, ulterior intrării în vigoare a legii speciale – 14.02.2001.

Deşi este real că art.480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel cum susţin apelanţii, nu se poate susţine că se încalcă accesul liber la justiţie consacrat de art.6 din  C.E.D.O. în situaţia în care  judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ri special, operante până la apariţia noii reglementări.  A considera că s-ar încălcat art.6 din C.E.D.O., ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept dar şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea  implementării unor limitări implicit admise  în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.  În speţa invocată de instanţa de fond, Curtea Europeană a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acorda prevalenţe legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate.

Corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea în revendicare putea fi formulată doar în condiţiile în care titularului acestuia i-ar fi fost anterior recunoscut un „bun” în sensul dat de art.1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., sau poate invoca existenţa unei  speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” se circumscrie  sferei drepturilor recunoscute anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză.  O astfel de hotărâre nu a fost pronunţată.

În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea  drepturilor câtă vreme Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi,  acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art.480 Cod civil, mai poate justifica un demers în faţa instanţelor  naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art.329 alin.3 C.pr.civ.,  premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art.1 Protocolul 1 la C.E.D.O, ca fiind „concret şi efectiv” iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia  unei entităţi publice nu are relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea  mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Faţă de considerentele, în conformitate cu art.296 C.pr.civ.,  Curtea a respins ca nefondate apelurile declarate de  de reclamanţii N. M. şi  V. E., împotriva sentinţei civile nr.371 din 14 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.10179/320/2010.

Domenii speta

Spete similare