Răspunderea statului pentru erori judiciare. Condiţii

În condiţiile în care reglementarea legală care stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală, iar situaţia invocată de reclamant nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de acest text legal, în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 Cod procedură penală pentru antrenarea răspunderii statului pe acest temei.

Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 15 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 4671/102/2012, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B. R. T. G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale şi a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere prevederile art. 504 Cod de procedură civilă, care reglementează situaţiile în care poate fi angajată răspunderea Statului pentru erorile judiciare, precum şi prevederile  art. 52 alin.3 din Constituţia României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare  şi ale art. 3  din Protocolul nr. 7 la CEDO, potrivit cărora „în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit pedeapsa în cazul acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare a statului respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă”.

Raportat  la  aceste prevederi, instanţa  de fond a constatat că în ceea ce-l priveşte  pe reclamant, nu s-a dispus  o achitare în cursul unui proces penal, ci o scoatere de sub urmărire penală, neexistând o hotărâre definitivă de condamnare urmată de achitare dispusă în urma rejudecării.

Faţă de invocarea de către pârâtul Statul Român prin întâmpinare a inadmisibilităţii  acţiunii, prin prisma textelor de lege la care s-a făcut mai sus referire, instanţa a reţinut însă, că prin decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-a dispus în sensul că dispoziţiile art. 504 alin.1 Cod de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text şi în acest context s-a apreciat că prezenta cerere nu este inadmisibilă.

Analizând pe fond susţinerile părţilor, instanţa a reţinut că prin rezoluţia dată în dosarul  nr. 4472/P/ 2009 al Parchetului  de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş s-a dispus scoaterea de sub urmărire a învinuitului B. R. T. G. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 85 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 195/2002,  reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, fiind disjunsă cauza în ceea ce priveşte cercetarea aceluiaşi învinuit sub aspectul  comiterii  infracţiunii de vătămare corporală din culpă . 

Ulterior, prin rezoluţia dată în dosarul nr. 7171/P/ 2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a aceluiaşi învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii  prevăzute de art. 184 alin.1 şi 3 Cod penal, reţinându-se lipsa laturii  subiective a infracţiunii .

Faţă de temeiurile  care au dus la scoaterea de sub urmărire a reclamantului, tribunalul a apreciat că în cauză există o eroare judiciară şi a existat o „inculpare” nedreaptă a reclamantului, de natură a aduce prejudicii acestuia, cu atât mai mult cu cât acesta a invocat în cauză şi durata desfăşurării procedurii .

Instanţa a reţinut că statul este obligat să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare.

Instanţa a mai arătat că una din condiţiile de angajare a răspunderii pentru repararea pagubelor de ordin material este aceea ca  prejudiciul cauzat să fie cert şi, sub acest aspect, nu s-a dovedit cu certitudine în cauză decât achitarea onorariului avocaţial (potrivit celor consemnate în contractul de asistenţă  juridică şi în chitanţa emisă în temeiul acesteia), dovada celorlalte daune materiale pretinse nefiind făcută de reclamant.

În ceea ce priveşte daunele de natură morală,  instanţa  a reţinut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să  asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri  în echitate  şi  să nu aibă în primul rând un scop patrimonial.

Sub acest aspect s-a apreciat că o inculpare (în senul larg la cuvântului) pe nedrept este de natură să creeze o stare de disconfort psihic persoanei aflate în această situaţie, fiind de presupus că a existat o temere cu privire la modalitatea de finalizare a procedurii.

Reţinând că, potrivit declaraţiei martorului audiat în cauză s-a dovedit că prin cercetarea penală ce a fost demarată împotriva sa i s-au cauzat reclamantului neplăceri, în principal, datorită reprezentării pe care acesta a avut-o asupra stării de fapt, în condiţiile în care avea certitudinea că nu este vinovat, instanţa a apreciat că o justă reparare a acestui prejudiciu se circumscrie sumei de 5.000 de lei.

Totodată instanţa a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 274 Cod procedură civilă şi a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 100 lei, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Administraţia Finanţelor Publice Mureş, în numele pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.

Prin memoriul de recurs formulat de Administraţia Finanţelor Publice Mureş, în numele Statului Român  s-a solicitat, în principal, casarea sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului şi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că tribunalul nu a arătat în fapt şi în drept motivele care i-au fundamentat convingerea, limitându-se la a face referiri generice cu privire la textul de lege care constituie temeiul de admisibilitate al răspunderii pentru erorile judiciare, nefiind respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă. 

S-a mai arătat că în ceea ce priveşte cererea reclamantului  privind acordarea despăgubirilor morale şi materiale, soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi în afara cadrului legal instituit de dispoziţiile art. 504 -506 Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate s-a invocat faptul că situaţiile în care pot fi acordate despăgubiri sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 504-507 Cod procedură penală, fiind nelegală extinderea acestor cazuri.

Recurentul pârât a mai susţinut că raportat la temeiul de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, respectiv prevederile art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, aceasta este inadmisibilă, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă de achitare, dată în rejudecarea cauzei penale în care reclamantul să fi fost condamnat definitiv.

În speţă, faţă de împrejurarea că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv pentru infracţiunea pentru care a fost cercetat penal s-a susţinut că rezoluţia din 31.05.2011, dată în dosarul nr. 7171/P/2010 al Pachetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş nu poate fi asimilată unei hotărâri definitive de achitare, actele săvârşite de organele de cercetare penală neputând fi incluse în această categorie.

Ca atare, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. 1 Cod procedură penală.

Referitor la cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul s-a invocat faptul că în cauză se impunea ca instanţa să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă şi să reducă onorariul avocaţial, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate fiind exagerat.

În privinţa cererii de modificare a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii introductive s-au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurentul Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a solicitat modificarea sentinţei atacate şi în consecinţă respingerea acţiunii formulate de reclamant.

Prin memoriul de recurs formulat s-a arătat că din dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală rezultă că legiuitorul face distincţie între cele două ipoteze care dau dreptul la reparaţie şi anume condamnarea definitivă urmată de achitare în rejudecare şi restrângerea libertăţii în mod nelegal. Sub acest aspect s-a invocat faptul că restrângerea dreptului de circulaţie nu se încadrează în categoria măsurilor prevăzute de art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, iar învinuirea adusă reclamantului a rămas într-un stadiu incipient în faza de urmărire penală.

Susţinerile reclamantului cu privire la incidenţa în cauză a Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-au apreciat a fi nefondate, întrucât această decizie viza un alt conţinut normativ al art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, anterior anului 2013.

În concluzie s-a susţinut că acţiunea reclamantului este inadmisibilă, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 504  Cod procedură penală raportat la art. 52 alin. 3 din Constituția României, reclamantul nefiind îndreptăţit la acordarea de despăgubiri.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţată de instanţa de fond şi obligarea pârâtului Statul Român la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că hotărârea atacată este motivată atât în fapt, cât şi în drept, astfel că nu pot fi primite criticile referitoare la lipsa motivării soluţiei, instanţa de fond concluzionând în mod corect că reclamantului trebuie să îi fie reparat integral prejudiciul constând în pagubele pricinuite de procesele penale deschise în mod nelegal împotriva sa.

S-a mai invocat faptul că în mod nejustificat se susţine în speţă ar fi vorba de prejudicii pe care reclamantul nu le-ar fi probat, acestea fiind dovedite prin probele administrate în cauză, iar cheltuielile de judecată acordate sunt rezonabile în raport cu munca depusă de avocat, astfel că nu se impune reducerea acestora.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Recurentul pârât Statul Român, în numele căruia a declarat recurs A. F. P. Mureş, a invocat în primul rând incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de fond nu a motivat hotărârea pronunţată conform dispoziţiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.

Analizând sentinţa atacată se constată însă că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora instanţa şi-a format convingerea şi care au dus la soluţia pronunţată şi ca atare critica formulată de recurent nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Referitor la celelalte critici formulate prin recursurile deduse judecăţii, Curtea a reţinut că prin acţiunea introductivă reclamantul B. R. T. G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material şi moral pricinuit de declanşarea  împotriva sa a urmăririi penale şi de punerea sa sub învinuire pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 181 alin. 1 şi 3 Cod penal şi a infracţiunilor de punere în circulaţie şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, respectiv punere în circulaţie şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzute de art. 85 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 195/2002.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 504 Cod procedură penală raportat la art. 52 alin. 3 din Constituţia României şi art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004.

Prin art. 52 alin. 3 din Constituţia României şi art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 se prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar prin art. 504 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală sunt stabilite situaţiile în care  persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale.

Astfel, potrivit art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Totodată, prin art. 504 alin. 2 Cod procedură penală se prevede că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Modurile de restrângere a libertăţii în cursul procesului penal sunt prevăzute de dispoziţiile art. 136 Cod procedură penală şi sunt enumerate ca fiind: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.

În cazul reclamantului s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor la care s-a făcut referire mai sus, însă ulterior s-a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală, rezoluţia procurorului prin care s-a dispus această măsură neputând fi asimilată unei hotărâri definitive de achitare. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că pe parcursul urmăririi penale faţă de reclamant nu s-a luat niciuna din măsurile procesuale privative sau restrictive de libertate, reglementate de art. 136 Cod procedură penală.

Pe de altă parte măsurile dispuse de organele de cercetare penală s-au întemeiat pe prevederile legale, iar actele săvârşite pe parcursul cercetării penale nu pot fi încadrate în categoria erorilor judiciare, atâta timp cât pe perioada efectuării acestei cercetări reclamantul a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie, care ulterior s-a şi concretizat prin măsura de scoatere a acestuia de sub urmărire penală.

În atare situaţie, instanţa de recurs a reţinut că în speţă nu se regăseşte niciuna din situaţiile prevăzute expres în art. 504 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, astfel încât reclamantului nu-i pot fi acordate despăgubiri pe acest temei legal.

Instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamantului se impun a fi analizate prin prisma prevederilor art. 504 Cod procedură penală, în contextul în care prin decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-a dispus în sensul că dispoziţiile art. 504 alin.1 Cod de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text. Trebuie precizat însă că la data pronunţării acestei decizii, art. 504 alin. 1 Cod procedură penală avea o altă redactare, care limita angajarea răspunderii statului doar la două ipoteze, respectiv dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că persoana în cauză nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. În prezent textul de lege menţionat are un alt conţinut, fiind modificat ulterior pronunţării deciziei amintite, acţiunea pentru repararea pagubei nemaifiind limitată doar la cele două situaţii.

În consecinţă, instanţa de recurs a reţinut că în condiţiile în care reglementarea legală care stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală, iar situaţia invocată de reclamant nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de acest text legal, în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 Cod procedură penală pentru antrenarea răspunderii statului pe acest temei, fiind incident astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a modificat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamant.

Domenii speta

Spete similare