Contestaţie la executare

Contestaţie la executare.Debitor instituţie publică. Incidenţa dispoziţiilor legale derogatorii  de la dreptul comun în materia executării silite.Condiţii.

Recurentul nu mai poate invoca OG nr. 22/2002 (mai precis, art. 2 referitor la termenul de amânare a executării cu 6 luni de la comunicarea somaţiei), în contextul în care prin OUG nr. 71/2009 s-a amânat, deja, şi eşalonat plata creanţelor salariale. Cele două acte normative nu se aplică concomitent, ci cel de al doilea îl exclude pe primul.

Critica recurentului privitoare la lipsa culpei sale în nealocarea fondurilor bugetare necesare plăţii datoriei în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice nu este întemeiată din moment ce debitorul avea obligaţia efectuării demersurilor necesare alocării fondurilor bugetare destinate achitării procentului de 5% din creanţele salariale prin procedura reglementată de Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 833/2011.

(Tribunalul Arad, secţia civilă, decizia civilă  nr. 39 R /28 ianuarie 2013,dosar nr. 14431/55/2012)

Prin sentinţa civilă nr. 10180/07.11.2012 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 14431/55/201211, a fost admisă în parte contestaţia la executare formulată de contestatorul Spitalul Clinic judeţean de Urgenţă Arad în contradictoriu cu intimaţii K. M. şi Biroul Executorului Judecătoresc Bociort Crina şi, pe cale de consecinţă: Au fost reduse cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 14.09.2012 întocmit în dosarul execuţional nr. 66/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Bociort Crina, de la suma de 970,40 lei la suma de 78 lei. Fără cheltuieli de judecată

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, prima instanţă a reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc Bociort Crina că organul de executare silită are calitate procesuală pasivă într-o singură ipoteză, acea prevăzută de dispoziţiile art.399 alin.1 teza finală Cod procedură civilă, în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii. Întrucât în speţă nu se pune o astfel de problemă, contestaţia vizând exclusiv interesele contestatorului-debitor celor ale intimatei-creditoare, instanţa apreciază că Biroul Executorului Judecătoresc Bociort Crina nu justifică legitimare procesuală pasivă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia urmând a fi admisă. Pe fond, a reţinut că, în temeiul titlului executoriu constituit prin decizia civilă nr. 477/10.03.2010 a Curţii de Apel Timişoara (dosar nr.4044.1/108/2008), intimata-creditoare K.M. a pornit executarea silită împotriva intimatului-debitor, pentru recuperarea sumei ce reprezintă drepturi salariale ce i se cuvin potrivit salarizării din unităţile clinice şi salariile efectiv plătite în varianta ,,neclinic” pe perioada 1.02.2005-1.04.2008, precum şi în favoarea intervenientelor pentru perioada 26.03.2005-1.04.2008, cu efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetele de muncă, precum şi la plata tichetelor de masă (20/lună), sau a contravalorii acestora în lei, aferent perioadei mai sus menţionată, până la data pronunţării deciziei. Executarea silită face obiectul dosarului execuţional nr. 66 al Biroul Executorului Judecătoresc Bociort Crina.  Prin încheierea nr. 1171 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr.4256/55/2012 s-a respins cererea formulată de BEJ Crina Bociort privind încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 477/10.03.2010, reţinându-se în esenţă că, fiind vorba de drepturi salariale sunt incidente dispoziţiile art.1 din OUG nr.71/2009 astfel încât creditoarea nu deţine o creanţă exigibilă, nici chiar pentru procentul aferent anului 2012 care, în lipsa unor date specificate, devine scadent la data de 31.12.2012. Prin decizia civilă nr. 755/23.05.2012 a Tribunalului Arad a fost admis recursul creditoarei fiind modificată în parte încheierea nr. 1171/2012 în sensul încuviinţării executării silite pentru 1,25 % din creanţa reprezentând drepturi salariale. Creditoarea a solicitat în cadrul dosarului execuţional efectuarea unei expertize contabile în vederea determinării sumei care corespunde procentului indicat de Tribunalul Arad. La data de 14.09.2012 creditoarea intimată, pin intermediul executorului judecătoresc, a înaintat contestatorului somaţia prin care i se solicita ca în termen de o zi de la primirea acesteia să achite creditoarei suma de 1123,40 lei reprezentând: 153 lei creanţă şi 970,40 lei cheltuieli de executare (onorariu avocat 310 lei, onorariu executor 74,40, onorariu expert 202 lei şi cheltuieli de executare 372 lei). Prin contestaţia la executare formulată, contestatorul a susţinut nelegalitatea executării sub două aspecte, astfel: în principal, s-a invocat faptul că titlul executoriu, decizia civilă nr.477/2010 a Curţii de Apel Timişoara cade sub incidenţa OG nr.22/2002, astfel încât creditoarea, în termenul de 6 luni prevăzut de ordonanţă nu poate efectua niciun act de executare, iar în subsidiar, contestatoarea a criticat cuantumul cheltuielilor de executare. Motivul de nelegalitate invocat de contestator este neîntemeiat pentru următoarele considerente: Dispoziţiile art.1 si 2 din OG nr.22/2002 de care se prevalează contestatoarea prevăd că, în cazul creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice acestea se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă, iar în ipoteza în care executarea creanţei nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de şase luni de la data la care a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Contestatorul nu a probat că până în prezent neexecutarea obligaţiei de plată s-a datorat lipsei de fonduri întrucât, conform dispoziţiei legale mai sus menţionate, procedura nu operează ope legis faţă de toţi debitorii care sunt instituţii publice, ci numai faţă de acei debitori care nu au putut începe sau continua executarea obligaţiei de plată din cauza lipsei de fonduri. Din aceleaşi considerente contestatorului nu-i poate fi acordat nici termenul de graţie solicitat în temeiul art. 6 din OG nr.22/2002. Prima instanţă a reţinut însă că debitorului contestator i s-a acordat un beneficiu prin O.U.G. nr. 71/2009, ordonanţă care a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării împotriva instituţiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.  Aşadar, statul, prin instituţiile sale, în calitate de debitor a emis mai multe acte normative prin care a amânat sau eşalonat plata drepturilor acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile. A invocat art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările aduse prin Legea nr. 230/2011. Dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 au stabilit alte facilităţi pentru instituţiile publice în cazul executării obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii. Aşadar, nu se poate reţine teza contestatoarei potrivit căreia instituţia publică obligată la plata unor sume de bani beneficiază ope legis atât de suspendarea prevăzută de OUG nr.71/2009, iar ulterior şi de termenul de 6 luni prevăzut de OG nr.22/2002 pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti întrucât prin prelungirea termenului de achitare a debitului ar fi prejudiciate drepturile şi interesele legitime ale creditoarei dincolo de orice limită ce poate fi, în mod rezonabil, acceptată. Pe de altă parte, instanţa reţine că de la data pronunţării deciziei civile nr.477 au trecut mai bine de doi ani, perioadă de timp în care debitoarea intimată nu a întreprins niciun demers pentru îndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina sa, deşi termenul acordat prin OUG nr.71/2009 era clar determinat şi previzibil şi nici nu a făcut dovada că intenţionează să întreprindă astfel de acţiuni, ori că are un plan ce îi va permite plata creanţelor. În lipsa unor astfel de probe instanţa constată că prezumţia culpei debitoarei în neexecutarea de bună voie a obligaţiei persistă si ca atare creditoarea este îndreptăţită sa uzeze de procedura executării silite prevăzute de art. 371ind.2 Cod procedură civilă. În ceea ce priveşte critica contestatorului privind cuantumul cheltuielilor de executare, instanţa o apreciază ca fondată, pentru următoarele considerente: Astfel, sub un prim aspect se constată că onorariul executorului judecătoresc nu a fost stabilit în acord cu dispoziţiilor Legii nr.188/2000. Potrivit art.37 alin.1 lit. a) din Legea nr.188/2000 modificată, onorariul maxim al executorului judecătoresc, în cazul executării silite a creanţelor având ca obiect plata unei sume de bani în valoare de până la 50.000 lei inclusiv este de 10% din suma reprezentând valoarea creanţei ce face obiectul executării silite. Creanţa supusă executării silite este de 153 lei din care 10% reprezintă 15,3 lei, iar onorariul executorului judecătoresc este în cuantum de 74,40 lei. Aşadar, onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit cu depăşirea cuantumului maxim prevăzut de lege de 10 % din creanţa supusă executării, motiv pentru care va dispune reducerea acestuia de la suma de 74,40 lei la suma de 15 lei. În ceea ce priveşte suma datorată de contestatoare cu titlu de contravaloare onorariu de avocat în faza de executare silită, se reţine că în cadrul executării silite apărătorul ales a redactat doar cererea de executare silită prin care solicita executorului judecătoresc punerea în executare a titlului executoriu faţă de debitoare, alte demersuri nemaifiind făcute de către acesta. Potrivit art.128 din Statutul profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la un onorariu si la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute in interesul clientului sau. Acelaşi text de lege prevede că, onorariile avocaţilor vor fi stabilite in raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului, de timpul si volumul de muncă pentru executarea mandatului primit sau activităţilor solicitate de client, natura, noutatea şi dificultatea cazului, importanţa intereselor in cauză, etc. Instanţa reţine că şi în această fază a procesului civil, care este punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, părţile au obligaţia comună de a-şi exercita drepturile cu bună credinţă şi în conformitate cu scopul pentru care acele drepturi le-au fost recunoscute. Potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă, instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul pentru apărătorul ales, plătit de partea care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor si complexitatea cauzei, întrucât prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părţii căzute în pretenţii, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de  valorificare a pretenţiilor. Ori, relevant în prezenta cauză este faptul că intimata urmăreşte recuperarea creanţei în cuantum de 153 lei, iar onorariul avocatului este de 310 lei, depăşind aşadar debitul principal. Ca urmare, valoarea acestui onorariu va fi redusă cu suma de 280 lei, rămânând in sarcina contestatoarei să achite cu acest titlu numai suma de 30 lei. Critica contestatoarei referitoare la includerea în cheltuielile de executare a sumei de 202 lei reprezentând costul unei expertize contabile extrajudiciare, fără a fi însă necesară efectuarea unei astfel de expertize, este întemeiată. Astfel, deşi intimata a susţinut necesitatea efectuării unei astfel de expertize, din raportul de expertiză depus la dosar rezultă că expertul contabil s-a raportat doar la actele puse la dispoziţie de către debitoare în dosarul nr.4044.1/108/2008. Ori simpla preluare a datelor din tabelele depuse de debitoare şi înscrierea acestora în raportul de expertiză nu conduce la concluzia necesităţii efectuării unei astfel de expertize. În ceea ce priveşte restul cheltuielilor de executare stabilite de executor la suma de 372 lei, instanţa le va reduce la suma de 33 lei. Sub acest aspect relevant în prezenta cauză este faptul că pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc Bociot Crina s-au înregistrat cereri de executare silită din partea reclamanţilor şi intervenienţilor din dosarul civil nr.4044.1/108/2008, dosar în care s-a pronunţat decizia ce constituie titlu executoriu, aceştia fiind reprezentaţi în faza de executare silită de acelaşi apărător ales. Astfel, deşi nu exista niciun impediment legal ca executarea să se facă într-un singur dosar execuţional, din raţiuni greu de înţeles, s-a optat pentru formarea a peste 50 de dosare execuţionale, în fiecare dosar execuţional cheltuielile de executare depăşind de trei ori creanţa ce se doreşte a fi recuperată. Ori, în această situaţie, dincolo de culpa debitorului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad în executarea obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească, culpă care a determinat creditorii să obţină prin executare silită drepturile băneşti recunoscute prin titlul executoriu, instanţa constată că a existat din partea creditorilor o exercitare, dacă nu cu rea credinţă, cel puţin culpabilă a drepturilor recunoscute de lege, prin modalitatea în care au înţeles să pună în executare decizia civilă nr.477/2010 a Curţii de Apel Timişoara. Instanţa constată că în dosarul civil nr.4044.1/108/2008 creditorii-reclamanţi au înţeles să acţioneze în mod unitar, formulând o singură acţiune împotriva contestatorului pârât, acţiune soluţionată prin decizia civilă nr.477/2010 a Curţii de Apel Timişoara. Aşadar, în aprecierea instanţei şi executarea silită se putea face într-un singur dosar execuţional. Mai mult decât atât, O.U.G. nr.71/2009 a fost adoptată ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, având ca scop menţinerea echilibrelor bugetare şi în mod implicit respectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar. Ori, prin impunerea în sarcina contestatorului, instituţie publică, a unor cheltuieli de executare excesive şi disproporţionate faţă de drepturile băneşti acordate prin hotărâri judecătoreşti, scopul urmărit prin adoptarea acestei Ordonanţe ar fi lipsit de conţinut. Pentru considerente expuse, în temeiul art.399 Cod procedură civilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul Spitalul Clinic judeţean de Urgenţă Arad va fi admisă în parte, în sensul că vor fi reduse cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 14.09.2012 întocmit în dosarul execuţional nr.57/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Bociort Crina, de la suma de 970,40 lei la suma de 78 lei.

Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs contestatorul SPITALUL CLINIC JUDEŢEAN DE URGENŢĂ ARAD, solicitând modificarea sentinţei civile, în sensul exonerării sale de la plata în totalitate a cheltuielilor de executare, cu motivarea că executarea silită se face conform procedurii prevăzute de OUG nr. 71/2009, nemaifiind incidente dispoziţiile OG nr. 22/2002. Însă, OUG nr. 71/2009 nu restrânge aplicarea celui de al doilea act normativ, ce reglementează modul de executare a tuturor creanţelor stabilite în sarcina instituţiilor publice, iar nu selectiv, excluzând drepturile salariale. Prima instanţă nu a analizat temeinic motivul de nelegalitate invocat de contestator referitor la aplicabilitatea OG nr. 22/2002, omiţând dispoziţiile Legii finanţelor publice 500/2002. Nu a ţinut cont de faptul că plata creanţelor se face strict din fondurile alocate cu această destinaţie, iar potrivit art. 4 din Legea finanţelor publice fondurile publice nu pot fi cheltuielile/utilizate decât strict potrivit destinaţiei lor. Prima instanţă face referire la plata benevolă şi reţine că procedura de executare a drepturilor salariale urmează regulile stabilite de OUG nr. 71/2009 şi că  omiţând că această plată poate fi făcută numai în măsura în care sunt alocate fonduri bugetare pentru această destinaţie. Alocarea acestor fonduri nu stă în sarcina spitalului, astfel că acesta nu poate fi ţinut răspunzător de nealocarea lor şi nici de urmărire acestei omisiuni. OG nr. 22/2002 reglementează situaţia lipsei fondurilor bugetare necesare plăţii creanţei şi procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situaţie şi mai grea instituţiei publice în legătură cu executarea creanţei.

În drept, a invocat art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă şi art. 7 din OG nr. 22/2002.

Intimata a solicitat, prin concluzii scrise, respingerea recursului şi menţinerea sentinţei civile nr. 10180/07.11.2012 a Judecătoriei Arad, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că s-a adresat organului de executare pentru a da eficacitate celor dispuse prin decizia 477/2010 a Curţii de Apel Timişoara - secţia litigii de muncă şi asigurări sociale (dosar 4044.1/108/2008), în condiţiile în care angajatorul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad nu a întreprins nicio măsură pentru punerea în executare a acesteia. Din contră debitorul a refuzat orice plată benevolă, prevalându-se în mod repetat de prevederile O.U.G. 71/2009, în condiţiile în care posibilitatea intimatei de a uza de mijloacele specifice de valorificare a drepturilor recunoscute printr-o hotărâre intrată în putere de lucru judecat, pe calea executării silite, a fost suprimată, cel puţin în privinţa executării imediate, prin actul normativ antemenţionat. Mai mult, în pofida acordării beneficiului eşalonării sumelor conform OUG 71/2009, debitorul nu a înţeles să achite benevol sumele pe care i le datorează, nici măcar în cuantumul aferent anului 2012, contestând demararea executării silite pe motivul inexigibilităţii creanţei, invocând de altfel şi lipsa de certitudine a creanţei întrucât „nu este calculată conform legii”. În acest context Tribunalul Arad, analizând situaţia litigioasă, a statuat în mod irevocabil că debitorul Spitalul Clinic de Urgenţă Arad are obligaţia ca, pe parcursul anului 2012, să achite la sfârşitul fiecărui trimestru o cotă procentuală de 1,25% din valoarea drepturilor salariale recunoscute intimatei şi colegilor săi prin decizia 477/2010 a Curţii de Apel Timişoara. A invocat art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr. 293/2011, arătând că sumele datorate de contestatorul debitor în baza unei hotărâri din 2010 trebuiau cuprinse, conform legii, în bugetul pe anul curent, esenţa eşalonării instituite prin O.U.G. 71/2009 fiind aceea că, degrevând instituţiile publice de povara imediată a unor datorii, să asigure o plată treptată a acestora, la termene bine determinate, ceea ce implică inclusiv caracterul previzibil al acestor plăţi. Or, situaţia de fapt, demonstrează că, deşi a beneficiat în mod cert de clemenţa legiuitorului prin stabilirea eşalonărilor la plată, clemenţă de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înţeles să respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condiţiile în care creditorii acestor obligaţii au o serie de obligaţii de plată pentru care nu au beneficiat şi nu beneficiază de niciun termen de graţie. Se mai invocă şi prevederile art. 20 din Constituţie, respectiv art. 6 alin. l din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale, care  prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil, Hotărârea pronunţată în cauza Homsby contra Greciei din 19.03.1997, hotărârea pronunţată în cauza Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, respectiv cauza Abramiuc împotriva României (2009), cauza Tacea împotriva României (2005), cauza Ruxandra Trading c. României (2007), cauza Costin c. României (2005): De asemenea, potrivit hotărârii pronunţate în cauza Sandor contra României din 24.03.2005 (în acelaşi sens a se vedea Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sacaleanu împotriva României etc), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că este excesiv şi prin urmare contrar dreptului la un proces echitabil să se pretindă unui creditor al statului să recurgă la o procedura de executare silită pentru a-şi realiza dreptul de creanţă stabilit printr-o procedura judiciară, în situaţia în care administraţia refuză sau omite punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, garanţiile conferite de art. 6 din CEDO, de care beneficiază justiţiabilul pe parcursul etapei judiciare, îşi pierd orice raţiune de a exista. Chiar în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor datorată unor dificultăţi financiare ar putea justifica, până la un punct, întârzierea în punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, este imperativ a nu se aduce atingere substanţei dreptului, deoarece, tot in jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că statul şi instituţiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanţe împotriva lor. Totodată, prin Rezoluţia 1787 (2011), Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti, apreciind aceasta chestiune drept una dintre deficientele naţionale majore şi sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunţate de Curtea Europeana. Având în vedere existenta conflictului între dispoziţiile art. 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 110/2007 şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în baza art. 11 şi 20 din Constituţie, ţinând cont de forţa superioară a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului în raport de dispoziţiile cuprinse în dreptul intern, se impune constatarea preeminenţei dispoziţiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din OG nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.

În drept s-au  invocat prevederile art. 115, 274, 399 şi urm. C. pr. civ.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, tribunalul a constatat că recursul nu este întemeiat pentru  următoarele considerente:

Deşi în obiectul recursului, contestatorul a cerut modificarea sentinţei civile în sensul exonerării sale de plata integrală a cheltuielilor de executare, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate, conform art. 302^1 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, recurentul a invocat doar critica privitoare la aplicarea OG nr. 22/2002 concomitent cu OUG nr. 71/2009.

În şedinţa publică 28.01.2013, avocata recurentei a lămurit faptul că în ianuarie 2013 a fost achitată suma ce reprezintă echivalentul a 5% din creanţa salarială, primind resursele bugetare în acest sens în luna decembrie 2012. Avocatul intimatei a confirmat încasarea de către clienta sa a creanţei principale în luna ianuarie 2013.

În această situaţie, tribunalul reţine că petentul nu atacă sentinţa civilă sub aspectul modalităţii de reducere a cheltuielilor de executare, nu contestă obligaţia sa de plată a creanţei ce reprezintă 1,25% din totalul creanţei salariale, ci doar soluţia primei instanţe de admitere în parte a contestaţiei la executare cu consecinţa continuării executării silite ca urmare a înlăturării dispoziţiilor OG nr. 22/2002, recurentul considerând că nu datorează cheltuielile de executare.

Contrar susţinerilor acestuia, este corectă concluzia primei instanţe privitor la faptul că OUG nr. 71/2009 a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituţiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, reţinând cu nu sunt aplicabile, în speţă, prevederile OG nr. 22/2002, mai precis a art. 2, căci acesta este textul de lege de care este interesat debitorul.

Recurentul nu mai poate invoca OG nr. 22/2002 (mai precis, art. 2 referitor la termenul de amânare a executării cu 6 luni de la comunicarea somaţiei), în contextul în care prin OUG nr. 71/2009 s-a amânat, deja, şi eşalonat plata creanţelor salariale. Cele două acte normative nu se aplică concomitent, ci cel de al doilea îl exclude pe primul.

Critica recurentului privitoare la lipsa culpei sale în nealocarea fondurilor bugetare necesare plăţii datoriei în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice nu este întemeiată din moment ce debitorul avea obligaţia efectuării demersurilor necesare alocării fondurilor bugetare destinate achitării procentului de 5% din creanţele salariale prin procedura reglementată de Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 833/2011.

În acest sens, art. 6 din Ordinul nr. 833/2011 reglementa procedura de obţinere a fondurilor bugetare în scopul plăţii în anul 2012 a sumei ce reprezintă procentul de 5% prevăzut de art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată, şi anume: în termen de 10 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, Partea I, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor terţiari de credite aveau obligaţia de a transmite datele aferente plăţii tranşei stabilite potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanţa de mai sus ordonatorilor de credite care le asigură finanţarea. În termen de 17 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor secundari de credite trebuiau să centralizeze datele primite de la ordonatorii terţiari de credite, precum şi pe cele reprezentând necesarul propriu şi să le vor transmită Direcţiei generale economice din cadrul Ministerului Sănătăţii. În termen de 25 de zile lucrătoare de la data aceleaşi publicări, Direcţia generală economică urma să centralizeze datele primite de la ordonatorii secundari şi terţiari de credite din finanţare, precum şi pe cele reprezentând necesarul propriu de fonduri publice şi va propune Ministerului Finanţelor Publice modificările corespunzătoare pentru proiectul de buget.

Art. 4 din Ordinul nr. 833/2011 prevedea că fondurile publice necesare pentru plata sumelor aferente tranşelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din OUG nr. 71/2009 modificată se alocă de la bugetul de stat pentru anii 2012, 2013 şi 2014, iar art. 43 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr. 293/2011 stabilea că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eşalonat în tranşe trimestriale egale.”

Aşadar, în acord cu prevederile art. 4 alin. 1 – 4 din Legea nr. 500/2002 (ce prevăd înscrierea în legea bugetară anuală a veniturile şi cheltuielile bugetare, cu consecinţa că sumele aprobate, la partea de cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depăşite, şi că angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, fiind interzisă utilizarea în alte scopuri a acestora), contestatorului i s-a pus la dispoziţie procedura de obţinere a fondurilor necesare plăţii procentului de 5% din creanţele salariale constatate prin titlurilor executorii scadente la 31.12.2010, prin Ordinul nr. 833/2011, procedură ce avea ca scop tocmai includerea în Legea bugetului de stat pe anul 2012 (Legea nr. 293/2011) a sumelor necesare acoperirii acestor creanţe, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată.

Aşadar, în mod greşit invocă recurentul absenţa culpei sale în nealocarea fondurilor necesare plăţii creanţei urmărite, astfel cum a fost determinată de prima instanţă raportat la limitele încuviinţării executării silite şi a neformulării unei noi cereri de încuviinţare a executării silite pentru diferenţa de la 1,25% la 5% din creanţele stabilite prin titlul executoriu. Datoria urmărită a avut scadenţa în anul 2012, iar pentru sumele ce trebuiau achitate în anul respectiv, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009, debitoarea a avut obligaţia de a urma procedura reglementată de Ordinul nr. 833/2011 pentru obţinerea fondurilor necesare achitării procentului de 5% din creanţele salariale, în sensul includerii în bugetul de stat a sumelor necesare plăţii lor. Debitoarea nu a respectat această procedură, acesta fiind unicul motiv al neachitării datoriei, conduită care a determinat începerea executării silite, procedură de a ocazionat cheltuielile de executare efectuate de creditoare şi reţinute de prima instanţă în cuantum redus, ce nu a fost contestat de aceasta.

În plus, o nouă amânare de 6 luni a executării silite ar contraveni principiului soluţionării în termen rezonabil a litigiilor, având în vedere că titlul executoriu a fost pronunţat la 10.03.2010 şi priveşte drepturi salariale din perioada 2005 – 2008, ce au avut scadenţa la 31.03.2012 (în procent de 1,25% astfel cum s-a reţinut şi prin decizia civilă a Tribunalului Arad prin care a fost încuviinţată executarea silită), 30.06.2012, 30.09.2012 şi 31.12.2009, fiind executate abia în luna ianuarie 2013, astfel cum au recunoscut reprezentanţii părţilor, în prezentul recurs.

Art. 2 din OG nr. 22/2002 nu suspendă de drept executarea silită în cazul instituţiilor publice – debitoare, ci le obligă să facă demersurile necesare pentru obţinerea fondurilor necesare achitării datoriilor, acordându-se în acest sens un termen de 6 luni de la data comunicării somaţiei, termen de care beneficiază doar dacă nu pot realiza sau nu pot continua executarea silită din lipsă de fonduri. Chiar dacă textul legal nu prevede expres lipsa culpei debitorului în acest sens, din coroborarea textului legal cu principiul de drept comun nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obţine admiterea cererii sale) rezultă fără echivoc faptul că debitorul – instituţie publică beneficiază de amânarea executării silite pe o durată de maximum 6 luni pentru obţinerea fondurilor necesare plăţii datoriei doar dacă nu se face vinovată de provocarea incapacităţii de plată a datoriei respective. Or, debitorul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad se află în această situaţie, ca urmare a nerespectării ordinului nr. 833/2011 al Ministerului Sănătăţii, astfel că nu poate beneficia de o nouă amânare a executării silite de 6 luni.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că sentinţa civilă nr. 10180/07.11.2012 a fost pronunţată de Judecătoria Arad cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar nici cele ale art. 304^1 din acelaşi cod, aşa încât, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins recursul.

Domenii speta

Spete similare