Anulare act administrativ

Prin sentinţa civilă nr. 6185 din 29.10.2013 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. 7108/108/2013, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul primar, a fost anulat ca nemotivat ordinul atacat şi s-a respins ca inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului prefect de către intervenientul viceprimar pentru consiliul local.

În considerentele hotărârii, tribunalul a statuat cu valoare de principiu că privitor la necesitatea motivării în fapt şi în drept, într-o măsură suficientă şi de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanţei de judecată, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal, publicată, arătându-se în aceasta că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituţia României prevede în art. 31 alin. 2 obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice, dar şi asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu, fiindcă a accepta teza potrivit căreia autoritatea nu trebuie să-şi motiveze deciziile echivalează cu golirea de conţinut a esenţei democraţiei şi a statului de drept bazat pe principiul legalităţii, cu alte cuvinte în condiţiile în care autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora şi în condiţiile în care deciziile acestor autorităţi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susţine, cum pare că ar dori instituţia pârâtă, că este permisă absenţa motivării explicite a actului administrativ atacat.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative, prin urmare motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului şi în raţionamentul tribunalului, motivarea urmăreşte o dublă finalitate; îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său.

Aşadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii sale, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum şi de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicaţii şi deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt şi de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speţa de faţă a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia necesităţii constatării încetării de drept a mandatului de primar, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă şi circumstanţială.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi neechivocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C – 367/1995) şi astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă, sau greşită, este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor, mai mult decât atât, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C – 41/1969) şi o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicţional (cauza C – 509/1993).

Or, în cauză, în condiţiile în care ordinul contestat a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 69 alin. 2) lit. b) din Legea nr. 215/2001 republicată, a administraţiei publice locale, este indeniabil că autorul actului administrativ atacat în speţă era dator să-l motiveze şi în fapt, în contextul în care tribunalul subliniază imperios că motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale şi din această perspectivă, este pe deplin justificată aserţiunea reclamantului din acţiunea sa în conformitate cu care trebuie admisă ca o regulă generală că nu numai, dar în special actele administrative individuale care sunt defavorabile unei persoane trebuie motivate, în contextul în care motivarea constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare, în acord şi cu jurisprudenţa aceleiaşi instanţe supreme ce trebuie reamintită şi în sentinţa de faţă:

S-a statuat astfel prin decizii de speţă că obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale, cum este cazul în speţă unde ordinul contestat face referire la pretinse nereguli, afirmate generic, situaţie care contravine art. 31 alin. 2) din Constituţie în sensul că nu asigură informarea corectă cu privire la problema de interes personal analizată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 2732/2008); din perspectiva instanţei de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcaţia între actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de legea autorităţii publice şi cel adoptat prin exces de putere, astfel cum este definit acest termen în articolul 2 alin. 1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1153/2008); motivarea actului administrativ este menită a evita dobândirea de către autoritatea administrativă a unei puteri discreţionare, precum şi a asigura exercitarea de către subiectul de drept căruia i se adresează a dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, condiţie a cărui nesocotire atrage anulabilitatea actului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1384/2008); în continuarea celor arătate privitor la asigurarea dreptului la un proces echitabil celui căruia i se adresează actul administrativ, s-a reamintit de către tribunal că Curtea E.D.O. nu încetează să scoată în evidenţă principiul fundamental al preeminenţei dreptului afirmat încă din hotărârea „Sunday Times” din 26 aprilie 1979, în contextul în care este ştiut că beneficiar al garanţiilor asupra cărora statuează art. 6 din Convenţie, amintit în alineatul precedent, este „orice persoană” (Comisia E.D.O. decizia din 17 decembrie 1968, plângerea nr. 3798/68); în concluzie, tribunalul a considerat că absenţa motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi o încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

O concluzie contrară ar fi de natură să înfrângă şi prevederile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ce consacră „dreptul la bună administrare”, (conform alineatelor 1 şi 2 din acest articol : „orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii şi acest drept include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere; (b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial; (c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile”) ceea ce evident că nu poate fi acceptat; mai mult decât atât, ar nesocoti principiul „egalităţii armelor” care cere ca „fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversă” (Curtea EDO, Dombo Beheer BV c. Olanda, hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, p. 19; Comisia EDO, dec. din 16 iulie 1968, plângerea nr. 2804/66 Annuaire de la Convention, vol. XI, p. 381; Curtea EDO, Georgiadis c. Greciei, hotărâre din 29 mai 1997), dar şi pe cel al prezumţiei de nevinovăţie fiindcă obligaţia respectării prezumţiei de nevinovăţie revine nu doar judecătorului, ci tuturor autorităţilor statului (Curtea EDO, Allenet de Ribemont, hotărâre din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16; Curtea EDO, Daktaras c. Lituaniei, hotărâre din 10 octombrie 2000).

În fine, s-a mai reamintit de către tribunal că cele învederate în sentinţa de faţă privitor la nulitatea/nevalabilitatea actului administrativ nemotivat se regăsesc şi în jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara, atât a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal (spre exemplificare decizia civilă nr. 5764/18.06.2013,prin care a fost menţinută sentinţa civilă nr. 3392/06.09.2012 a Tribunalului Arad sau decizia civilă nr. 970/08.10.2008, prin care a fost modificată sentinţa civilă nr. 338/14.03.2008 a Tribunalului Caraş Severin) cât şi a Secţiei litigii de muncă şi asigurări sociale (spre exemplificare decizia civilă nr. 262/19.02.2010 prin care, cu excepţia cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, a menţinut sentinţa civilă nr. 1380/06.10.2009 a Tribunalului Arad).

Cât priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul părţii pârâte, s-a subliniat că în sensul în care în mod constant s-a statuat în literatura de specialitate, dar şi în jurisprudenţă, intervenţia accesorie are un scop limitat tocmai pentru aceea că intervenientul accesoriu nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci tinde prin apărările pe care le face ca soluţia în proces să se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit şi tocmai de aceea în vederea pronunţării asupra admisibilităţii în principiu, instanţa de judecată nu are de făcut alte verificări decât dacă terţul justifică un interes, dacă demersul său judiciar are legătură cu cererea principală şi dacă este admisibilă, or, în cauză, deşi cererea intervenientului are legătură cu cererea principală fiind susţinute apărările instituţiei pârâte, singura concluzie judicioasă care se impune, raportat la lucrările dosarului, dar îndeosebi la conţinutul cererii de intervenţie şi cele învederate în şedinţa publică sus menţionată, este aceea că intervenientul nu a justificat interesul despre care s-a făcut vorbire mai sus într-o măsură suficientă, deşi era îndatorat în acest sens, potrivit art. 61 alin. 1) din Noul Cod de procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare