Litigiu comercial. Măsuri asigurătorii. Condiţii. Limite

Litigiu comercial. Măsuri asigurătorii. Condiţii. Limite

Codul de procedură civilă, art. 591-597

În conformitate cu dispoziţiile art. 591 alin. 1 C.proc.civ., creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune, el putând fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă. De asemenea, potrivit art. 597 C.proc.civ., poprirea asiguratorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite de art. 591.

Măsurile asigurătorii constituie mijloace procesuale puse la îndemâna creditorilor pentru a putea împiedica înstrăinarea sau degradarea, în timpul judecăţii, a averii debitorului sau a bunului urmărit prin proces, asigurând astfel executarea hotărârii viitoare. Cu alte cuvinte, ele au drept scop indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale datornicului sau a bunurilor care formează obiectul procesului pentru a se evita dispariţia sau deteriorarea lor ori diminuarea activului patrimonial al debitorului care, astfel, nu mai poate dispune de aceste bunuri.

Deşi legea permite, ca măsură de prevedere, creditorului care nu are încă un titlu executoriu pe care să-l pună în executare să apeleze la măsurile asigurătorii pentru ca ulterior obţinerii titlului acesta să treacă la valorificarea bunurilor indisponibilizate, acest lucru nu poate fi făcut în orice mod, fiind imperios necesar ca între cuantumul creanţei deţinute de creditor şi nivelul măsurilor asigurătorii obţinute să existe o anumită corelare. Altfel, se poate ajunge la situaţia ca debitorului, fie el şi de rea-credinţă (în sensul că, deşi are posibilităţi materiale, nu doreşte să-şi respecte obligaţiile contractuale asumate), să i se blocheze întreaga activitate comercială cu consecinţe în lanţ faţă de toţi partenerii săi de afaceri, fiind posibilă şi intrarea acestuia în stare de insolvenţă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 1359 din 14 noiembrie 2007

Prin încheierea nr. 111/CC din 25 septembrie 2007 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de creditoarea S.C. A S.R.L. C. împotriva debitoarei S.C. O. S.R.L. Timişoara şi a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând societăţii debitoare, precum şi înfiinţarea popririi asigurătorii asupra contului acesteia deschis la Banca I –Sucursala Timişoara obligând, totodată, creditoarea la plata unei cauţiuni de 41.620 lei reprezentând 10 % din valoarea creanţei, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că creditoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei să dispună instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând debitoarei S.C. O. S.R.L., precum şi înfiinţarea popririi asigurătorii asupra contului acesteia, motivând că societatea pârâtă a înregistrat faţă de ea un debit total de 416.209,67 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate şi neachitate, creanţă ce este constatată în scris.

Prima instanţă a constatat că din facturile fiscale şi actele de conciliere directă a părţilor, anexate cererii introductive, rezultă atât livrarea mărfii, cât şi faptul că debitoarea a semnat şi ştampilat aceste facturi, recunoscând datoria sub rezerva unui discount de 83.324 lei, situaţie în care creanţa reclamantei este certă şi exigibilă, creditoarea formulând şi acţiune pe dreptul comun pentru recuperarea debitului, astfel că în speţă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 591, 592 şi 597 C.proc.civ.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs debitoarea S.C. O. S.R.L. Timişoara solicitând, în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii reclamantei având ca obiect instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale societăţii debitoare, precum şi înfiinţarea popririi asigurătorii asupra contului acesteia ca fiind neîntemeiată şi nelegală, iar, în subsidiar, modificarea în parte a încheierii recurate în sensul limitării măsurilor asigurătorii la suma reclamată prin acţiunea în pretenţii înregistrată la Tribunalul Timiş sub dosar nr. 6750/30/2007, adică 260.710,87 lei, considerând că în mod greşit tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 591, 592 – 597 C.proc.civ.

Raţiunea instituirii măsurilor asigurătorii o constituie „asigurarea drepturilor ce se valorifică prin acţiune”, sintagma în cauză desemnând generic posibilităţile conferite de lege instanţei sesizate cu soluţionarea fondului litigiului de a ordona în limite adecvate, măsuri de indisponibilizare şi de conservare a unor bunuri faţă de acte sau fapte de natură să pericliteze posibilitatea realizării efective a dreptului creditorului. În faţa primei instanţe nu a fost administrată nici o probă care să argumenteze măsura dispusă de judecătorul fondului, în sarcina societăţii debitoare neputându-se reţine nici o faptă de natură a obstacula, în varianta admiterii acţiunii, îndestularea pretinsului creditor.

Referindu-se la ipoteza instituirii sechestrului asigurător asupra averii unui debitor solvabil, instanţa supremă a statuat că încuviinţarea sechestrului asigurător asupra averii datornicului este admisibilă când există pericolul ca datornicul să fugă sau să-şi risipească marfa. În consecinţă, instituirea sechestrului în cazul solvabilităţii datornicului este nelegală. Ca atare, simpla existenţă a unui proces cu privire la un bun nu justifică, prin ea însăşi, instituirea măsurii sechestrului asigurător în condiţiile în care asupra solvabilităţii debitorului nu planează suspiciuni. Din cuprinsul ultimului bilanţ contabil – aferent anului 2006, se poate observa că în patrimoniul S.C. O. S.R.L. există bunuri în valoare de 7.767.123 lei şi un capital social subscris şi vărsat de 719.400 lei.

Prima instanţă a reţinut în mod eronat că din probatoriul administrat ar rezulta livrarea mărfii şi faptul că debitoarea a semnat şi ştampilat facturile fiscale aferente sau, altfel spus, că S.C. A. S.R.L. ar deţine un înscris constatator al creanţei reclamate, ceea ce este fals. Vizualizarea facturilor fiscale anexate la dosar relevă indubitabil că facturile fiscale cu nr. 0213359/09.10.2006 în valoare de 36.363,06 lei, 0213360/09.10.2006 în valoare de 44.791,33 lei şi 0213361/ 09.10.2006 în valoare de 15.099,96 lei (în total 96.254,35 lei) au fost semnate doar de „vânzător” şi de delegatul acestuia, nu şi de către reprezentantul societăţii recurente. Mai mult, nici una dintre facturile anexate cererii creditoarei nu a fost acceptată de către societatea debitoare, aşa cum prevede art. 46 Cod comercial, astfel încât, sub aspect probator, nici unul dintre titlurile de creanţă nu poate fi acceptat ca mijloc de probă a obligaţiilor comerciale reclamate, situaţie în care condiţia prevăzută de art. 591 alin. 1 C.proc.civ. nu este îndeplinită în cauză.

Pe de altă parte, încuviinţarea măsurii sechestrului şi a popririi asigurătorii este de natură  a-i crea debitoarei prejudicii ce depăşesc cu mult suma reclamată prin acţiune de pretinsa creditoare, având în vedere perturbarea fluxului de încasări şi plăţi, cauţiunea depusă fiind insignifiantă, derizorie în raport cu prejudiciul creat prin această măsură pur şicanatorie. Societatea debitoare are în derulare contracte de antrepriză de mai multe milioane de euro, iar sancţiunile contractuale convenite pentru nerespectarea termenelor generate de cererea nejustificată şi abuzivă pentru instituirea măsurilor asigurătorii îi pot crea acesteia prejudicii ce nu pot fi acoperite de suma depusă de intimată cu titlul de cauţiune.

În cazul în care instanţa de control judiciar va aprecia, totuşi, că hotărârea recurată este legală şi temeinică, debitoarea a solicitat limitarea măsurilor asigurătorii la suma reclamată prin acţiunea în pretenţii înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 6750/30/2007, adică 260.710,87 lei şi nu 416.620 lei, cum s-ar putea deduce din cuprinsul încheierii atacate. Această solicitare este grefată inclusiv pe omisiunea judecătorului de la fond de a stabili şi limita măsurile asigurătorii la creanţa reclamată de societatea creditoare în acţiunea în pretenţii – 260.710,87 lei, în absenţa unei asemenea limitări existând pericolul ca până la finalizarea litigiului dintre părţi, nu numai că toate bunurile mobile şi imobile ale debitoarei ar fi sechestrate, dar prin indisponibilizarea tuturor sumelor aflate în conturile societăţii să se poată ajunge la blocarea activităţii firmei cu consecinţe previzibile, o soluţie favorabilă ulterioară fiind cu totul inutilă şi tardivă pentru solvabilitatea recurentei.

Prin decizia civilă nr. 1359 din 14 noiembrie 2007 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de debitoarea S.C. O S.R.L. împotriva încheierii susmenţionate şi a modificat în parte hotărârea atacată în sensul limitării măsurilor asigurătorii dispuse de prima instanţă până la concurenţa sumei de 260.710,87 lei (RON), pentru următoarele considerente:

Prima instanţă, deşi a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii şi a apreciat în mod corespunzător probele administrate în cauză, a aplicat greşit legea, în speţă fiind incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., caz neinvocat expres de recurentă, dar în care se încadrează, în condiţiile art. 306 alin. 3 din acelaşi cod, criticile dezvoltate din cuprinsul cererii sale de recurs.

Astfel, tribunalul a reţinut în mod corect că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile cumulative cerute de lege pentru încuviinţarea măsurilor asigurătorii solicitate de intimata creditoare. În conformitate cu dispoziţiile art. 591 alin. 1 C.proc.civ., creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune, el putând fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă. De asemenea, potrivit art. 597 C.proc.civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite de art. 591.

Măsurile asigurătorii constituie mijloace procesuale puse la îndemâna creditorilor pentru a putea împiedica înstrăinarea sau degradarea, în timpul judecăţii, a averii debitorului sau a bunului urmărit prin proces, asigurând astfel executarea hotărârii viitoare. Cu alte cuvinte, ele au drept scop indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale datornicului sau a bunurilor care formează obiectul procesului pentru a se evita dispariţia sau deteriorarea lor ori diminuarea activului patrimonial al debitorului care, astfel, nu mai poate dispune de aceste bunuri.

Sechestrul asigurător este acea măsură asigurătorie la care poate apela creditorul unei sume de bani şi care constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului, până la rămânerea definitivă (irevocabilă) a hotărârii date în procesul principal, în scopul valorificării bunurilor în momentul în care creditorul obţine un titlu faţă de debitorul său.

Din analiza prevederilor art. 591 C.proc.civ.. rezultă existenţa a trei cazuri în care creditorul poate solicita instanţei competente luarea acestei măsuri: a) creanţa creditorului este exigibilă şi constatată prin înscris; b) creanţa creditorului deşi este exigibilă, nu este constatată prin act scris; c) creanţa creditorului nu este încă exigibilă, fiecare dintre aceste situaţii având reglementate expres condiţiile cerute pentru admisibilitatea unei cereri întemeiată pe acest text de lege.

Singura condiţie pentru înfiinţarea sechestrului asigurător în primul caz – creditorul deţine o creanţă exigibilă, care este constatată prin înscris – este ca titularul unei astfel de creanţe să facă dovada că a declanşat procesul prin care tinde la realizarea acesteia, cerinţă îndeplinită în speţă.

La data de 18 septembrie 2007, intimata S.C. A. S.R.L. s-a adresat Tribunalului Timiş cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei S.C. O. S.R.L la plata sumei de 260.710,87 lei, reprezentând diferenţa rămasă neachitată rezultată în urma compensării datoriilor reciproce ale celor două societăţi, menţionând faptul că începând din anul 2006, în urma comenzilor recurentei, în calitate de furnizor, a efectuat către aceasta o serie de livrări de produse şi materiale de construcţie constând în panouri Technoroof, panouri Technowall, tabla zinc, coamă dantelată din oţel prevopsit etc., operaţiunile comerciale privind livrarea produselor şi materialelor de construcţie, cantitatea şi preţul acestora fiind constatate prin facturi emise de către creditoare. Deşi produsele şi materialele comandate de societatea debitoare i-au fost livrate de creditoare, preţul acestora nu a fost achitat, termenele de scadenţă stabilite de părţi de comun acord fiind împlinit.

Pârâta S.C. O. S.R.L., atât prin adresa nr. 4455/30.05.2007, cât şi prin procesul-verbal de conciliere directă recunoaşte faptul că datorează societăţii intimate suma totală de 416.209,67 lei, sub rezerva emiterii unei facturi de discount în valoare de 83.324 lei, suma datorată rezultând din însumarea valorii rămase neachitate din facturile emise de către creditoarea S.C. A S.R.L. şi depuse la dosarul de primă instanţă.

Susţinerile recurentei în sensul că încuviinţarea sechestrului asigurător este admisibilă numai atunci când există pericolul ca datornicul să fugă ori să-şi  risipească averea sunt neîntemeiate deoarece, potrivit alin. 3 al art. 591 din C.proc.civ., instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea, în aceste cazuri, creditorul trebuind să dovedească şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de alin. 1 şi să depună o cauţiune al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă. Aşadar, condiţia impusă de legiuitor ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea este prevăzută doar în ipoteza în care creanţa creditorului nu este exigibilă, situaţie neîntâlnită în speţă, unde creanţa societăţii intimate este exigibilă, termenele de scadenţă pentru efectuarea plăţii fiind împlinite.

Chiar dacă se poate accepta faptul că instituirea măsurilor asigurătorii este permisă de lege numai în acele cazuri în care trebuie eliminate eventualele posibilităţi de sustragere de la executare, neluarea unor asemenea măsuri urmând să facă dificilă sau chiar imposibilă asigurarea eficacităţii până la capăt a acţiunii judiciare, în cazul de faţă există suficiente temeiuri care să justifice încuviinţarea cererii reclamantei pentru luarea măsurilor asigurătorii solicitate faţă de pârâtă, existând serioase dubii în ceea ce priveşte solvabilitatea societăţii debitoare în condiţiile în care aceasta înregistrează datorii foarte mari, realizarea creanţei intimatei putând fi pusă sub semnul îndoielii faţă de faptul că mai multe bunuri ale recurentei sunt ipotecate pentru datorii de ordinul milioanelor de lei.

Relevante în acest sens sunt extrasele de carte funciară depuse la dosar de intimată din cuprinsul cărora rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul înscris în cartea funciară, constând în teren intravilan cu depozit de materiale de construcţii şi sediu administrativ are ca sarcină un drept de ipotecă de rang I pentru suma de 525.000 lei plus dobânzi, dobânzi penalizatoare, speze, comisioane şi costuri în favoarea Băncii I S.P.A.; drept de ipotecă de rang II pentru suma de 1.500.000 lei plus dobânzi, dobânzi penalizatoare, speze, comisioane şi costuri în favoarea Băncii I. S.P.A.; drept de ipotecă de rang III pentru suma de 120.000 Euro plus dobânzi, dobânzi penalizatoare, speze, comisioane şi costuri în favoarea Băncii I. S.P.A.; că imobilul înscris în cartea funciară constând în teren cu clădire pentru croitorie, clădire depozit, garaje, depozit de materiale de construcţii are ca sarcină o interdicţie de înstrăinare, grevare, demolare, restructurare şi închiriere în favoarea în favoarea Băncii I. S.P.A.; interdicţie de înstrăinare, grevare, demolare, restructurare şi închiriere în favoarea în favoarea Băncii I S.P.A.; drept de ipotecă de rang I pentru suma de 1.500.000 lei plus dobânzi, dobânzi penalizatoare, speze, comisioane şi costuri în favoarea Băncii I S.P.A.; drept de ipotecă rang II pentru suma de 120.000 Euro plus dobânzi, dobânzi penalizatoare, speze, comisioane şi costuri în favoarea Băncii I. S.P.A., iar imobilul înscris în cartea funciară constând în teren cu depozit de materiale de construcţii are ca sarcină o interdicţie de înstrăinare, grevare, demolare, restructurare şi închiriere în favoarea Băncii I S.P.A. asupra lui A-I-9; interdicţie de înstrăinare, grevare, demolare, restructurare şi închiriere în favoarea Băncii U. S.A. asupra lui A-I-8; drept de ipotecă de rang I pentru suma de 180.000 euro (echivalentul a 6.591.060.000 lei vechi) plus dobânzi, dobânzi penalizatoare, speze, comisioane şi costuri aferente în favoarea Băncii I. S.P.A.; drept de ipotecă rang I pentru suma de 280.000 euro plus dobânzi, dobânzi penalizatoare, speze, comisioane şi costuri aferente în favoarea Băncii U S.A. asupra lui A-I-8.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că susţinerile recurentei referitoare la existenţa în patrimoniul S.C. O. S.R.L. a unor bunuri în valoare de 7.767.123 lei şi a unui capital social subscris şi vărsat de 719.400 lei, deşi reale, astfel cum reiese din cuprinsul bilanţului contabil prescurtat al societăţii la 31 decembrie 2006 depus la dosar, nu mai pot prezenta vreo relevanţă juridică în sensul dorit de această parte. Pe de altă parte, solvabilitatea unui debitor nu împiedică aplicarea sechestrului asigurător, câtă vreme acesta este o măsură de conservare, ce nu prejudiciază activitatea debitorului în plan economic şi social.

Nici criticile privitoare la nedeţinerea de către intimată a unui înscris constatator al creanţei reclamate întrucât trei dintre cele paisprezece facturi depuse la dosar nu ar fi acceptate, nefiind semnate de către reprezentantul legal al societăţii debitoare, nu pot fi primite motivat de împrejurarea că din conţinutul adresei adresa nr. 4455/30.05.2007 emisă de recurentă, precum şi din cuprinsul procesului-verbal de conciliere directă încheiat de reprezentanţii celor două societăţi rezultă că S.C. O. S.R.L. a acceptat toate facturile emise de S.C. A. S.R.L. în calitate de furnizor, recunoscând chiar şi cuantumul debitului pretins de această creditoare, menţionând şi că este de acord cu stingerea lui în modalităţile precizate (prin plata sumei în trei rate egale în fiecare dată de 14 a lunii începând cu luna iunie 2007, respectiv prin emiterea a trei bilete la ordin având scadenţele la 20 septembrie, 20 octombrie şi 20 noiembrie 2007).

Factura reprezintă o dovadă cu privire la existenta raportului juridic în sensul executării operaţiunii comerciale care a format obiectul său, acceptarea acesteia putând fi nu numai expresă, ci şi tacită. Factura este acceptată în mod expres atunci când destinatarul ei semnează pe un exemplar al actului, care, ulterior, este restituit furnizorului (vânzătorului), precum şi atunci când destinatarul cumpărător confirmă factura. Acceptarea facturii este tacită în situaţia în care din atitudinea cumpărătorului rezultă manifestări neindoielnice din care se poate trage concluzia ca acesta şi-a manifestat voinţa juridică de a accepta factura (spre ex., vânzarea către terţi a unei părţi din marfa primită de la emitentul facturii). În speţă, debitoarea a revândut către proprii clienţi materialele de construcţie livrate de creditoare, aşa cum recunoaşte expres prin adresa nr. 4455/30.05.2007 emisă către intimată, din această atitudine a sa rezultând în mod indubitabil că a acceptat facturile furnizorului, astfel că orice eventuală lipsă a ştampilei societăţii beneficiare de pe unele facturi nu mai prezintă relevanţă.

Din atitudinea pârâtei recurente care, după ce a recunoscut în scris în mai multe rânduri existenţa debitului faţă de societatea creditoare, acum contestă însuşi temeiul juridic al creanţei reclamate de intimată, se poate deduce cu uşurinţă că aceasta nu are intenţia de a-şi respecta obligaţia contractuală asumată, nedorind decât să amâne cât mai mult posibil plata sumelor datorate, încercând să tergiverseze satisfacerea creanţei societăţii creditoare, lucru care nu poate fi acceptat pentru că este ştiut faptul că activitatea comercială se fundamentează atât pe promovarea creditului, cât şi pe securitatea şi celeritatea operaţiilor comerciale, acestea reprezentând funcţii vitale ale mediului economic. Toţi comercianţii care şi-au asumat obligaţii participând la raporturi juridice sunt ţinuţi să şi le execute, neexecutarea unei obligaţii prejudiciind nu numai pe creditorul respectivei obligaţii, ci şi pe partenerii comerciali ai acestuia din urmă.

Critica referitoare la „cuantumul insignifiant” al cauţiunii la care a fost obligată creditoarea intimată şi care nu ar putea, în opinia debitoarei, să-i acopere eventualele prejudicii cauzate nu este întemeiată pentru simplul motiv că nivelul cauţiunii este lăsat de legiuitor la aprecierea suverană a instanţei de judecată, iar cuantumul de 10% din creanţa reclamată este unul rezonabil, neputându-i-se impune creditorului ca, după ce se vede nevoit să-l acţioneze în judecată pe debitorul rău platnic, să mai achite, tot el, şi o cauţiune exagerată.

Nu în ultimul rând, nici susţinerile reprezentantului recurentei cu ocazia dezbaterilor asupra fondului recursului, în sensul limitării măsurilor asigurătorii numai asupra bunurilor mobile ale societăţii, astfel cum prevăd dispoziţiile C.com., nu pot fi avute în vedere de către Curte motivat de împrejurarea că în cuprinsul cererii de recurs această critică nu este menţionată, ceea ce face ca, raportat la dispoziţiile fără echivoc ale art. 3021 şi 303 C.proc.civ., instanţa să nu poată analiza legalitatea încheierii atacate sub acest aspect.

Cu toate acestea, recursul declarat de debitoarea S.C. O. S.R.L. Timişoara este fondat.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că la luarea măsurilor asigurătorii instanţa de fond nu a ţinut seama de cuantumul concret al creanţei pretinse de reclamanta creditoare faţă de societatea debitoare prin acţiunea în pretenţii în sensul că, deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată numai pentru suma de 260.710,87 lei, reprezentând diferenţa rămasă neachitată rezultată în urma compensării datoriilor reciproce ale celor două societăţi, tribunalul a dispus în mod nelegal instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând debitoarei, precum şi înfiinţarea popririi asigurătorii asupra contului acesteia deschis la Banca I. Astfel, deşi legea permite, ca măsură de prevedere, creditorului care nu are încă un titlu executoriu pe care să-l pună în executare să apeleze la măsurile asigurătorii pentru ca ulterior obţinerii titlului acesta să treacă la valorificarea bunurilor indisponibilizate, acest lucru nu poate fi făcut în orice mod, fiind imperios necesar ca între cuantumul creanţei deţinute de creditor şi nivelul măsurilor asigurătorii obţinute să existe o anumită corelare, nefiind posibil ca pentru o creanţă de aproximativ 2,6 miliarde lei vechi să fie indisponibilizate bunuri de peste 77 miliarde lei vechi, precum şi toate sumele deţinute sau care vor intra în contul bancar al debitorului. Altfel, se poate ajunge la situaţia ca debitorului, fie el şi de rea-credinţă (în sensul că, deşi are posibilităţi materiale, nu doreşte să-şi respecte obligaţiile contractuale asumate), să i se blocheze întreaga activitate comercială cu consecinţe în lanţ faţă de toţi partenerii săi de afaceri, fiind posibilă şi intrarea acestuia în stare de insolvenţă. Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că apărările invocate de intimată în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar referitoare la imposibilitatea practică de limitare a măsurilor asigurătorii în acest stadiu procesual sunt neîntemeiate, art. 593 C.proc.civ.. reglementând, nu înfiinţarea sechestrului asigurător, ci tocmai modalităţile practice de aducere la îndeplinire a acestei măsuri asigurătorii, iar în cazul în care partea creditoare este nemulţumită de modul în care executorul judecătoresc îşi îndeplineşte atribuţiile în acest sens, şi ea are posibilitatea de a formula contestaţie în condiţiile alin. 4 al articolului menţionat.

Domenii speta

Spete similare