Dreptul muncii. Abatere disciplinară. Începutul termenului de prescripţie al aplicării sancţiunii disciplinare. Conţinutul înştiinţării privitoare la cercetarea disciplinară prealabilă. Sancţiune

Dreptul muncii. Abatere disciplinară. Începutul termenului de prescripţie al aplicării sancţiunii disciplinare. Conţinutul înştiinţării privitoare la cercetarea disciplinară prealabilă. Sancţiune

C.muncii, art. 267 alin. (2), art. 268 alin. (1)

Termenul de prescripţie al aplicării sancţiunii disciplinare nu curge de la data semnalării faptei, ci de la data la care reprezentantul angajatorului a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc. cu dată certă, dobândită prin înregistrarea în registrul general al unităţii.

Menţionarea obiectului cercetării disciplinare este necesară pentru a da posibilitatea angajatului de a-şi exercita dreptul de a formula apărări.

Dacă salariatului nu i se aduce la cunoştinţă că, în privinţa lui, a fost declanşată cercetarea disciplinară şi abaterea disciplinară concretă, ce i se impută, neprezentarea la cercetarea disciplinară nu îndreptăţeşte unitatea să aplice sancţiunea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, deoarece angajatul este privat de dreptul la apărare.

Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 37 din 16 ianuarie 2009

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 6755/30/2008, reclamanta C.A. a chemat în judecată pârâta Universitatea din Oradea solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 705/25 iulie 2008, să dispună reintegrarea ei pe postul avut anterior şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la reîncadrarea efectivă pe postul deţinut anterior, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3354 pronunţată la 16 octombrie 2008, instanţa a admis excepţiile tardivităţii emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă şi a nulităţii deciziei prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul muncii şi art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, a respins excepţia prevăzută de art. 76 Codul muncii, invocată de reclamantă, ca neîntemeiată. Totodată, a admis acţiunea reclamantei, a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 705/25 iulie 2008, emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă, a obligat pârâta la plata drepturilor salariale majorate şi indexate, începând cu data desfacerii contractului de muncă: 25 iulie 2008 şi până la reîncadrarea efectivă pe postul deţinut anterior precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a apreciat întemeiată excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere, motivat de faptul că, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare.

În speţă, conducerea unităţii a luat cunoştinţă la 21 ianuarie 2008, aşa cum rezultă din hotărârea adoptată de Senatul Universităţii din 21 ianuarie 2008, în care apare menţiunea că a fost aprobată constituirea unei comisii de cercetare disciplinară pentru sancţionarea reclamantei cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Din foile colective de prezenţă pe lunile martie-aprilie-mai 2008 s-a putut cunoaşte lipsa la stagiile pe aceste luni.

Pe de altă parte, la emiterea deciziei contestate, au fost nesocotite dispoziţiile art. 267  din Codul muncii, salariata nefiind convocată cu respectarea cerinţelor art. 267 alin. (2) din Codul Muncii. Astfel, în înştiinţarea nr. 10309/15 iulie 2008 nu este menţionat obiectul cercetării raportat la decizia de sancţionare emisă, ceea ce lezează dreptul de apărare al reclamantei în cursul cercetării administrative.

Totodată, s-a reţinut că, în decizia de sancţionare disciplinară, pârâta nu a menţionat faptele comise în mod concret de către reclamantă, decizia nefiind comunicată în termen de 5 zile de la data emiterii, împrejurare ce atrage nulitatea deciziei de sancţionare, potrivit art. 268 alin. (3) din Codul muncii.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat recurs pârâta Universitatea din Oradea, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara  sub nr. 6755/30/2008.

Prin recursul declarat a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.

Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente speţei, deoarece a ignorat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor din Legea nr. 128/1997. Tardivitatea emiterii deciziei de sancţionare trebuie analizată în conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 128/1997, care prevede că „cercetarea propunerii de sancţionare şi comunicarea deciziei se face în cel mult 30 de zile de la data constatării abaterii, consemnată la registratura generală a instituţiei de învăţământ superior”, dispoziţii în raport de care decizia de sancţionare a fost emisă în termen de 30 de zile de la data constatării abaterii, consemnată la registratura generală a instituţiei de învăţământ superior. Totodată, susţine că a luat la cunoştinţă de abaterile săvârşite de reclamantă la 10 iulie 2008, când a fost înregistrată, la registratura generală a instituţiei, adresa nr. 5416/8 iulie 2008.

În cauză, cercetarea disciplinară a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 119 (1) şi 120 din Statutul personalului didactic, reclamanta fiind convocată în faţa comisiei de disciplina cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însă aceasta nu s-a prezentat la convocare. În decizie sunt descrise faptele săvârşite de reclamantă, inclusiv temeiul de drept al aplicării sancţiunii..

Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, întrucât prima instanţă a soluţionat în mod corect cauza pe excepţia tardivităţii, deoarece dispoziţiile art. 268 (1) din Codul muncii şi art. 122 alin. (1) din Legea nr. 128/1997 instituie un termen unic pentru emiterea deciziei de concediere, şi anume de 30 de zile de la data constatării abaterii disciplinare.

Consemnarea la registratură reprezintă doar o formalitate suplimentară în sarcina angajatorului, instituită în favoarea angajaţilor, iar nu o facilitate acordată angajatorului pentru a putea da, după bunul său plac, aparenţa că a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii într-un moment mai apropiat de cel al emiterii deciziei de concediere.

Cu referire la nulitatea deciziei de concediere, se susţine că instanţa a aplicat în mod corect dispoziţiile legale, deoarece angajatorul a convocat, în scris, pe salariat, arătând data, ora şi locul întrevederii, însă nu a precizat obiectul şi nici că este vorba despre o convocare în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, astfel încât sancţiunea este nulitatea absolută. În caz contrar s-ar încălca dreptul la apărare al angajatului. Decizia de concediere este nulă şi datorită conţinutului ei, în care nu s-a individualizat nici contractul de muncă desfăcut.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C.proc.civ., instanţa a apreciat recursul neîntemeiat, pentru următoarele motive:

În mod greşit instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere disciplinară ar fi fost emisă tardiv, cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) din Codul muncii.

Conform acestor dispoziţii legale, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii.

Termenul nu curge de la data semnalării faptei, ci de la data la care reprezentantul angajatorului a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc., cu dată certă, dobândită prin înregistrarea în registrul general al unităţii.

Pe de altă parte, termenul menţionat nu curge de la data la care comisia de cercetare disciplinară a fost sesizată de conducerea societăţii cu solicitarea de a proceda la cercetarea „evenimentelor”, ci de la data la care rezultatele cercetării au fost aduse la cunoştinţa conducerii prin referatul înregistrat la registratura unităţii.

În speţă, acest termen nu a fost depăşit, deoarece conducerea Universităţii din Oradea a fost sesizată, prin adresa nr. 10084/10.07.2008, despre absenţa reclamantei de la serviciu o perioadă de timp mai mare de 15 zile calendaristice, iar referatul comisiei disciplinare prin care se constată săvârşirea abaterii disciplinare şi se propune sancţiunea desfacerii contractului de muncă al reclamantei a fost înregistrat la registratură la 18 iulie 2008 sub nr. 10618.

Instanţa de fond a reţinut corect nulităţii deciziei de concediere. Conform art. 267 alin. (2) din Codul muncii, punctul de pornire în efectuarea cercetării disciplinare îl reprezintă convocarea, în scris, a salariatului de către persoana împuternicită de către angajator să realizeze această operaţiune, cu precizarea obiectului, datei, orei şi locului întrevederii.

Prin înştiinţarea nr. 10309/15 iulie 2008, reclamanta este convocată pentru 18 iulie 2008 în vederea analizării situaţiei activităţii. Obiectul convocării „analiza situaţiei activităţii” este un obiect general. Prin convocare, reclamantei trebuia să i se aducă la cunoştinţă că este cercetată disciplinar pentru absenţele nemotivate de la serviciu din perioada martie – aprilie – mai, pentru ca, în raport de aceste elemente, ea să-şi pregătească apărarea.

Câtă vreme reclamantei nu i s-a adus la cunoştinţă că, în privinţa ei, a fost declanşată cercetarea disciplinară şi în concret abaterea disciplinară care i se impută, neprezentarea la cercetarea disciplinară nu îndreptăţeşte unitatea să aplice sancţiunea fără efectuarea cercetării, angajatul fiind privat de dreptul de apărare. Neindicarea obiectului convocării face ca absenţa salariatului la convocare să nu poată fi considerată ca un refuz de prezentare la audiere, care să îndreptăţească aplicarea sancţiunii fără efectuarea cercetării prealabile. Sancţiunea care intervine în această situaţie este nulitatea.

Soluţionarea cauzei în mod corect pe această excepţie, face de prisos analizarea condiţiilor formale ale deciziei de concediere prin prisma dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. a) şi d) din  Codul muncii.

Cum în mod corect instanţa de fond a soluţionat cauza şi pe excepţia nulităţii deciziei de concediere disciplinară,chiar dacă în mod greşit a fost soluţionată excepţia tardivităţii, recursul a fost respins ca neîntemeiat, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., pentru considerentele arătate anterior, cu substituirea motivării primei instanţe.

Domenii speta

Spete similare