Concediere pentru motive neimputabile salariatului. Termenul de preaviz. Durata termenului. Sancţiunea nerespectării lui

Concediere pentru motive neimputabile salariatului. Termenul de preaviz. Durata termenului. Sancţiunea nerespectării lui

Legea nr. 53/2003, art. 11, art. 73 alin. (1), art. 74 alin. (1) lit. b), art. 76 – art.78 şi art. 238

Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, art. 74 alin. (2) 

Termenul de preaviz prevăzut în contractul individual de muncă este aplicabil, deoarece dispoziţiile art. 73 din Codul muncii nu au caracter imperativ, astfel încât, potrivit art. 11 din Codul muncii, se poate conveni, prin contracte colective de muncă sau contracte individuale de muncă, o durată a preavizului mai mare decât cea stabilită de Codul muncii pentru ipoteza concedierii motive neimputabile salariatului. Legea reglementează, de regulă, un minim de drepturi şi obligaţii pentru subiectele raportului juridic de muncă, astfel încât în contractul individual de muncă se pot include drepturi mai favorabile salariaţilor decât cele stipulate în lege şi în contractul colectiv de muncă.

Obligaţia înştiinţării prealabile a salariatului despre încetarea raportului de muncă are ca scop evitarea consecinţelor negative pe care le-ar putea produce denunţarea unilaterală a contractului şi constituie o garanţie a dreptului la muncă şi a stabilităţii în muncă.

Nerespectarea termenului de preaviz atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere, fără a fi necesar ca salariatul să probeze vătămarea suferită ca urmare a acordării unui preaviz mai mic decât cel stabilit în contractul individual de muncă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 2445 din 3 noiembrie 2010, dr. C.P.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2514/30/28.04.2009, reclamantul B.R.D. a chemat în judecată pârâta SC „E.R.” – ASIGURARE REASIGURARE SA Bucureşti solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 892/17.03.2009 de desfacere a contractului individual de muncă, în principal ca lovită de nulitate absolută, iar, în  subsidiar, ca netemeinică şi nelegală, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, prin obligarea pârâtei a a-l reîncadra pe postul deţinut anterior, precum şi  obligarea pârâtei la plata salariilor şi a celorlalte drepturi salariale indexate, majorate şi reactualizate la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Un prim motiv de nulitate, arată reclamantul, este faptul că decizia nu a fost motivată în fapt, mărginindu-se la afirmaţia că s-a decis desfiinţarea postului de director Zonal Vânzări ca urmare a adoptării de noi soluţii manageriale de gestionare a relaţiei cu unităţile teritoriale EUROINS de la nivelul central. Această susţinere nu poate constitui o motivare în fapt a deciziei de concediere.

Decizia de concediere nu cuprinde lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariatul poate să opteze pentru ocuparea unui astfel de post vacant, deşi aceasta menţiune este obligatorie. Angajatorul are obligaţia de a oferi angajatului, în cazul concedierii, un loc de muncă vacant în unitate, iar dacă un astfel de loc de muncă vacant nu există trebuie să solicite sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii angajatului.

În decizie nu s-a indicat instanţa competentă la care poate fi contestată şi termenul pentru această operaţiune.

Un alt motiv de nulitate absolută a deciziei de concediere este dat de faptul că termenul de preaviz, înscris de pârâtă în decizia de concediere, nu respectă dispoziţiile art. 73 alin. (1) şi art. 74 din Codul muncii şi capitolul L lit. b) din Contractul individual de muncă nr. 813/04.04.2006, întrucât preavizul stabilit este mai mic de 30 zile lucrătoare.

Cu privire la fond se arată că pârâta a procedat la desfacerea contractului individual de muncă prin desfiinţarea postului de director zonal vânzări, fără a avea o cauză reală şi serioasă de reorganizare a activităţii, cum cere Codul Muncii, ci pentru a scăpa de persoana reclamantului, căruia i s-a cerut de către conducerea societăţii pârâte să îşi dea demisia şi să plece din societate, cu toate că şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu cu conştiinciozitate şi profesionalism.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 62 alin. (2), art. 64 alin. (1) şi (2), art. 65 alin. (2), art. 73 alin. (1), art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 şi art. 281 şi următoarele Codul muncii.

Prin precizarea contestaţiei, reclamantul a solicitat şi anularea Deciziei nr. 64/17.04.2009 de desfacere a contractului individual de muncă, în principal ca lovită de nulitate absolută, iar, în  subsidiar, ca netemeinică şi nelegală, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, prin obligarea pârâtei a a-l reîncadra pe postul deţinut anterior şi la plata salariilor şi a celorlalte drepturi salariale indexate, majorate şi reactualizate la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea completării de acţiune se arată că reclamantul îşi menţine în totalitate cele afirmate prin contestaţia iniţială, precum şi că nota internă cu nr. 104/09.03.2009, emisă de pârâtă, nu detaliază care sunt argumentele pentru care se impune reorganizarea activităţii, situaţie în care nu avea posibilitatea de a aprecia dacă desfacerea contractului individual de muncă s-a impus datorită reorganizării activităţii sau a fost doar o metodă de a fi îndepărtat din societatea pârâtă.

Pe de altă parte, Decizia nr. 64/17.04.2009, comunicată la data de 24.04.2009, este absolut nelegală, deoarece este inadmisibil ca o dispoziţie de desfacere a contractului individual de muncă să retroactiveze. Corect era, în opinia reclamantului, ca decizia de desfacere a contractului de muncă să fie emisă anterior datei la care contractul de muncă urma să-şi înceteze efectele şi nu ulterior acestei date, mai exact după expirarea perioadei de preaviz, care şi el a fost nelegal stabilit de către pârâtă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 62 alin. (2), art. 65 alin. (2), art. 73 alin. (1), art. 76 , art. 78 şi art. 281 Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, inadmisibilitatea petitului privind repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere şi reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior, având în vedere că reclamantul nu a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 64/17.04.2009 şi excepţia lipsei de interes a acţiunii având în vedere că se solicită anularea adresei nr. 892/17.03.2009 conţinând preavizul şi nu a deciziei de concediere nr. 64/17.04.2009, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii.

Reclamantul a anexat cererii doar adresa nr. 892/17.03.2009, deşi deţinea şi decizia de concediere nr. 64/17.04.2009, în raport cu care motivele de nulitate invocate nu mai subzistau.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 – 118 Cod procedură civilă, art. 283 alin. (1) lit. a), art. 74 alin. (1), art. 60 , art. 65 alin. (2) şi art. 67 Codul muncii.

Pârâta a formulat completare la întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 64/17.04.2009, dat fiind că termenul de decădere a început la 24.04.2009 şi s-a încheiat la 23.05.2009, iar completarea a fost făcută la primul termen de judecată, adică în luna august 2009.

Decizia nr. 64/17.04.2009 conţine motivele care determină concedierea, durata preavizului şi faptul că i s-a comunicat angajatului că în societate nu existau locuri de muncă disponibile.

Perioada de preaviz a fost stabilită în mod legal, ţinându-se cont de prevederile art. 74 alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007-2010 având nr. 2895/21/29.12.2006, care dispune: „în cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare”. Aceste dispoziţii sunt imperative şi nu supletive, iar contractul la nivel  naţional este încheiat ulterior date de 04.04.2006, la care a fost încheiat contractului individual de muncă al reclamantului.

În speţă, există o cauză reală şi serioasă a desfiinţării postului în contextul crizei economice şi întrucât coordonarea unităţilor teritoriale se putea efectua fără intermediari, cum erau directorii zonali.

Adresa nr. 892/17.03.2009 a fost întocmită tocmai pentru a preveni retroactivitatea deciziei, care a constatat îndeplinirea termenului comunicat reclamantului prin această adresă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 – 118 coroborate cu art. 132 Cod procedură civilă, art. 74 alin. (1), art. 65 alin. (1) din Codul muncii, art. 74 din Contractul Colectiv de Muncă nr. 2895 din 21 din 29.12.2006 unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.

 Prin sentinţa civilă nr. 1524/9.06.2010, pronunţată în dosarul nr. 2514/30/2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamantul B.R.D. împotriva pârâtei SC Euroins România – Asigurare Reasigurare SA Bucureşti, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că Decizia cu nr. 892/17.03.2009 nu reprezintă o decizie propriu-zisă, în accepţiunea acestui termen, nefiind intitulată astfel de societatea emitentă. Ea este o notificare, prin  care  i se comunică petiţionarului motivele pentru care urmează să îi fie desfăcut contractul individual de muncă, la expirarea termenului de preaviz acordat, astfel încât  tribunalul a apreciat că nu se impune să analizeze pretinsele motive de nulitate şi nici criticile pe fond aduse acestei adrese.

Prin Decizia nr. 64/17.04.2009, s-a materializat notificarea cu nr. 892/17.03.2009, dispunându-se desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, în temeiul art. 65 alin.1 din codul muncii.

Această decizie îndeplineşte atât cerinţele de formă, cât şi cele de fond cerute de art. 62 alin2. din Codul muncii. Astfel, decizia a fost motivată atât în fapt, cât şi în drept, făcând trimitere la notificarea cu nr. 892/17.03.2009 şi la nota internă cu nr. 104/09.03.2009, precum şi la adresa cu nr. 974/19.03.2009, în care sunt detaliate atât motivele ce au determinat luarea acestei decizii: măsura de desfiinţare a posturilor de director zona, dispusă prin decizia nr. 41/09.03.2009, urmare a Notei interne nr. 104/09.03.2009, prin care s-a hotărât adoptarea unor noi soluţii manageriale în contextul crizei economice, cât şi demersurile făcute la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti în vederea redistribuirii petiţionarului conform pregătirii profesionale a acestuia.

În speţă, nu a fost respectat termenul de preaviz stipulat în contractul individual de muncă de 30 de zile, acordându-se numai 20 de zile, însă nerespectarea acestuia nu este sancţionată de legislaţia muncii cu nulitatea absolută expresă a deciziei astfel luate. Petiţionarul trebuia să dovedească producerea unei vătămări prin acordarea unui preaviz mai mic decât cel prevăzut în contract, ce nu ar fi putut fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. O astfel de dovadă nu s-a produs, astfel încât această eroare a societăţii pârâte nu este de natură să atragă nulitatea absolută a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă contestată.

Existenţa unei cauze reale, serioase şi efective, în accepţiunea art. 65 alin. (2) din Codul muncii, trebuie raportată şi la contextul socio-economic actual, dominat de mai bine de 2 ani de o criză economică mondială, şi, ca atare, acest text de lege trebuie interpretat extensiv. În speţă societatea pârâtă şi-a argumentat decizia adoptată pe necesitatea adoptării unor soluţii manageriale de gestionare mai eficientă a activităţii, reducând posturile de directori zonali.

Cu toate că petiţionarul a încercat a acredita ideea, că postul şi atribuţiile sale ar fi fost reînfiinţate sub o altă denumire, iar nu preluate  de administraţia centrală a societăţii, din organigramele întocmite înainte şi după concedierea acestuia coroborate cu statele de funcţii, nu rezultă o astfel de situaţie. Dimpotrivă, Se poate constata că societatea şi-a reorganizat schema administrativă, reducând unele servicii şi direcţii. Din statele de funcţii, nu rezultă că, ulterior concedierii reclamantului, ar fi fost angajată o altă persoană cu atribuţii similare.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva Deciziei nr. 64/17.04.2009.

Tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate, dat fiind că reclamantul este în culpă procesuală.

Reclamantul a formulat, în termenul legal, recursul împotriva sentinţei civile nr. 1524/9.06.2010 a Tribunalului Timiş, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de fond nu a analizat motivele de nulitate absolută a deciziei de concediere, invocată de către reclamant, mărginindu-se să afirme că decizia de concediere îndeplineşte cerinţele de fond şi de formă cerute de art. 62 alin. (2) din Codul muncii, astfel încât se impune analizarea acestor motive de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, prima instanţă nu a arătat motivele pentru care înlătură argumentele reclamantului privitoare la faptul că desfiinţarea postului ocupat de către el nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă, limitându-se la a face referire la contextul socio-economic actual, dominat de mai bine de doi ani de o criză economică mondială.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, deoarece critica recurentului privitoare la nemotivarea hotărârii recurate este nefondată. Instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă, iar din art. 4 al acesteia rezultă că societatea nu dispunea de locuri de muncă vacante, context în care a solicitat sprijinul Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti.

Totodată, susţine că prima instanţă a analizat cererea reclamantului sub aspectul temeiniciei susţinerilor sale, raportându-se la dispoziţiile legale şi la probele administrate în speţă.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 316 coroborate cu ale art. 298 şi ale art. 115-118 Cod procedură civilă.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat în parte pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a invocat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 64/17.04.2009, emisă de pârâtă, pe motiv că termenul de preaviz înscris în această decizie nu respectă dispoziţiile art. 73 alin. (1) şi ale art. 74 din Codul muncii coroborate cu cele ale Capitolului L lit. b din contractul individual de muncă nr. 813/4.04.2006, încheiat între părţi. Astfel, se susţine că preavizul acordat este mai mic de 30 de zile lucrătoare, contrar celor convenite de către părţi cu ocazia încheierii contractului individual de muncă.

Din cuprinsul deciziei de concediere rezultă că: „perioada cuprinsă între data comunicării deciziei nr. 892/17.03.2009 şi data de 17.04.2009 va constitui perioada de preaviz, pe a cărui durată Contractul individual de muncă va continua să-şi producă toate efectele”. Decizia nr. 892/17.03.2009 a fost comunicată reclamantului la data de 25.03.2009, ora 14,30, aşa cum rezultă din menţiunile înscrise pe aceasta.

La Capitolul L lit. b) din contractul individual de muncă nr. 813/4.04.2006, încheiat între părţi, se prevede că „perioada de preaviz în cazul concedierii este de 30 de zile lucrătoare”.

Art. 74 alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 dispune că durata preavizului este de 20 de zile lucrătoare.

Având în vedere dispoziţiile art. 73 alin. (1) şi art. 74 alin. (1) lit. b) din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 74 alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 şi cu cele ale Capitolului L lit. b) din contractul individual de muncă nr. 813/4.04.2006, încheiat între părţi, precum şi prevederile art. 11, art. 238 din Codul muncii şi ale art. 969 Cod civil, Curtea constată că, în speţă, nu a fost respectat termenul de preaviz prevăzut de contractul individual de muncă încheiat între părţi şi nici termenul de preaviz reglementat de art. art. 74 alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010.

Termenul de preaviz prevăzut în contractul individual de muncă, încheiat între părţi, este aplicabil în cauză deoarece dispoziţiile art. 73 din Codul muncii nu au caracter imperativ, astfel încât, potrivit art. 11 din Codul muncii, se poate conveni, prin contracte colective de muncă sau contracte individuale de muncă, o durată a preavizului mai mare decât cea stabilită de Codul muncii pentru ipoteza concedierii individuale. Legea reglementează, de regulă, un minim de drepturi şi obligaţii pentru subiectele raportului juridic de muncă, astfel încât în contractul individual de muncă se pot include drepturi mai favorabile salariaţilor decât cele stipulate în lege şi în contractul colectiv de muncă.

Obligaţia înştiinţării prealabile a salariatului despre încetarea raportului de muncă are ca scop evitarea consecinţelor negative pe care le-ar putea produce denunţarea unilaterală a contractului şi constituie o garanţie a dreptului la muncă şi a stabilităţii în muncă.

Prin urmare, nerespectarea termenului de preaviz atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere, fără a fi necesar ca salariatul să probeze vătămarea suferită ca urmare a acordării unui preaviz mai mic decât cel stabilit în contractul individual de muncă, cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Dat fiind că, în cauză, se impune anularea deciziei de concediere pentru nerespectarea termenului de preaviz, nu mai este necesară analizarea celorlalte motive de nulitate a deciziei de concediere, precum şi de netemeinicie a acesteia, invocate de către reclamant.

Faţă de considerentele expuse anterior şi, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) – alin. (3) Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art. 76 – art. 78 din Codul muncii, Curtea a admis recursul declarat de reclamant ca fiind întemeiat şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamant, a anulat decizia nr. 64/17.04.2009, emisă de pârâta SC E. România – Asigurare Reasigurare SA Bucureşti, a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, cu începere de la data concedierii şi până la data plăţii efective, precum şi la reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior concedierii.

 Având în vedere cele dispuse mai sus şi faptul că, prin decizia nr. 892/17.03.2009, s-a comunicat reclamantului preavizul, Curtea a constatat că excepţia lipsei de interes a petitului având ca obiect anularea deciziei nr. 892/17.03.2009, emisă de intimată, este fondată, astfel încât a menţinut în rest hotărârea recurată, respectiv în ceea ce priveşte respingerea petitului având ca obiect anularea deciziei nr. 892/17.03.2009, emisă de pârâtă.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, constând în onorariu avocaţial. Curtea nu a acordat reclamantului-recurent cheltuieli de judecată în recurs, întrucât acestea nu au fost solicitate.

Domenii speta

Spete similare