Soluţionarea acţiunii pe excepţie. Motiv de casare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare conform art. 312 alin. (2) şi (3) c. proc. civ.

Soluţionarea acţiunii pe excepţie. Motiv de casare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare conform art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Codul de procedură civilă –  art. 312 alin. (2) şi (3)

În măsura în care prima instanţă respinge acţiunea în contencios administrativ pe excepţia inadmisibilităţii, pe considerentul că actul atacat nu are caracter administrativ, se impune casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe..

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 1059 din 16 iunie 2011, R.O.

Prin sentinţa civilă nr. 181/09.02.2011 pronunţată în dosarul nr. 11417/30/2010, Tribunalul Timiş a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului funcţionar public, având ca obiect solicitarea suspendării, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a Dispoziţiei nr. 2527/25.10.2010 emise de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, privind acordarea preavizului şi eliberarea din funcţia publică până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii dispoziţiei atacată.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul şi Curtea de Apel Timişoara l-a admis prin decizia civilă nr. 1059/16.06.2011 pronunţată în dosarul nr. 11417/30/2010, a casat sentinţa conform art. 312 alin. 3 şi 5 C. proc. civ. şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş cu motivarea că dispoziţia nr. 2527/25.10.2010 emisă de a cărui suspendare se solicită în cauză, este un veritabil act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, contrar susţinerilor pârâtei, însuşite de instanţa de fond, având în vedere temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii acesteia.

Astfel, se constată că actul a fost emis în temeiul art. 97 lit. c) din Legea nr. 188/1999, potrivit căruia încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, în cazurile prev. de lit. a) – e), respectiv, prin eliberare din funcţia publică [lit. c)]; art. 99 alin. (1)  lit. b), din aceeaşi lege, conform căruia, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, inclusiv în cazul în care, autoritatea publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public – caz care reprezintă motivul de fapt al concedierii reclamantului în raport cu  menţiunile de la art. 2 alin.(1) şi (2) din dispoziţie - precum şi, în baza art. 100 alin. (3) care stipulează că, în cazul în care există mai mulţi funcţionari publici se organizează examen de către autoritatea publică.

De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 99 alin. (3) din actul normativ, potrivit cu care, în cazul eliberării din funcţia publică, autoritatea publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice, precum şi cele din alin. (4) – (6) ale aceluiaşi articol, ce reglementează cazurile şi condiţiile în care funcţionarul public beneficiază de anumite drepturi în perioada de preaviz, respectiv, reducerea programului de lucru fără afectarea drepturilor salariale, punerea la dispoziţie a funcţiilor vacante corespunzătoare şi transferul pe o astfel de funcţie, în cazul în aceasta există, în interesul serviciului sau la cerere.

Mai mult, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din aceeaşi dispoziţie, „la împlinirea termenului de preaviz se eliberează din funcţia publică domnul R.F.…”, din motive neimputabile, urmare a concedierii colective, potrivit art. 4, „prezenta dispoziţie produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, iar prevederile art. 5 se referă la calea de atac „cu drept de contestaţie la Tribunalul Timiş în termen de 30 de zile de la data comunicării”. Totodată, rezultă că această dispoziţie este emisă în temeiul art. 68 din Lege nr. 215/2001, conform căruia în exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual care devin executorii numai după sunt aduse la cunoştinţă publică sau comunicate persoanelor interesate.

Aşa fiind, nu se poate spune că actul menţionat nu este unul administrativ, câtă vreme, prin acesta se dispune cu privire la eliberarea din funcţia publică, de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţie, actul de dispoziţie fiind însoţit în mod obligatoriu de măsura acordării preavizului, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, şi producând efecte de la data expirării termenului de preaviz.

Prin urmare, Dispoziţia de eliberare din funcţie nr. 208/11.02.2011 emisă ulterior, potrivit susţinerilor recurentului, nu reprezintă decât o operaţiune subsecventă Dispoziţiei nr. 2527/25.10.2010, în acest context fiind lipsit de relevanţă că perioada de preaviz a fost prelungită cu durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă, aşa susţine intimatul pârât, întrucât potrivit chiar prevederilor art. 1 alin. (2) ale dispoziţiei contestate, într-o asemenea situaţie, termenul de preaviz va fi prelungit cu durata acestui concediu, din coroborarea acestor prevederi cu cele ale art. 2 alin. (1) rezultând că, în acest caz, eliberarea din funcţie operează la data expirării duratei concediului pentru incapacitate temporară de muncă.

De altfel, nu se poate susţine nici că măsura acordării avizului este lipsită complet de efecte juridice atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (3) – (7) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public beneficiază de anumite drepturi numai în perioada de preaviz, caz în care aceasta este susceptibilă să producă  o modificare a raporturilor juridice preexistente, de la data comunicării măsurii, în timp ce dispoziţia de eliberare din funcţie produce efecte, aşa cum s-a arătat, de la data expirării preavizului sau, după caz, de la data  expirării duratei concediului pentru incapacitate temporară de muncă.

În raport cu aceste considerente, rezultă că dispoziţia contestată reprezintă un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, iar prima instanţă a soluţionat cauza urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reţinând contrariul, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei, în sensul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. şi impune casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

Domenii speta

Spete similare