Arestare preventivă. Aprecierea pericolului social

Decizie 16 din 05.04.2013


Prin încheierea nr. 3 din 4 aprilie 2013, Judecătoria Alexandria a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului L.N. pentru 29 de zile, cercetat pentru infr. prev. de art. 239 alin. 1 şi 5 Cp, art. 239 alin. 2, 5 Cp cu aplic. art. 33 lit. a Cp.

Instanţa de fond a reţinut că sunt indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 239 alin. 1 şi 5 Cod penal, art. 239 alin. 2, 5 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal (faţă de situaţia de fapt ce reiese din probatoriul administrat, încadrarea juridică realizată de procuror este cel puţin precară, reieşind că, în fapt sunt indicii temeinice cu privire la aplicarea de violenţe fizice asupra a trei poliţişti – tragerea de cravată, lovire cu compasul agricol şi lovire cu pumnul în piept – precum şi ameninţarea ulterioară a doi agenţi de poliţie – trei infracţiunii prevăzute de art. 239 alin. 2, 5 Cod penal, precum şi două infracţiuni prev. de art. 239 alin. 1, 5 Cod penal, reţinerea concomitentă a alin. 1 şi alin. 2 de la art. 239 Cod penal, fiind în mod evident eronată).

Astfel, în data de 01.04.2013, în jurul orelor 15,00, a lovit şi ameninţat cu acte de violenţă pe As. A.A şi Ap. F.A.E. în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, lovind-l cu un compas de măsurat pământul, pe ag. p. F.A.E. în mâna stângă, cauzându-i-se leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale.

Analizând limitele de pedeapsă ale infracţiunii de ultraj  prev. de art. 239 alin. 2, 5 Cod penal, instanţa  de fond  a constatat că se încadrează dispoziţiilor prevăzute de art. 148 lit. f Cod de procedură penală în sensul că este prevăzută ca infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, potrivit dispoziţiilor art. 239 alin. 2 Cod penal, lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat aflat în exerciţiul funcţiunii pedepsindu-se cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar potrivit alin. 5 al aceluiaşi text de lege, dacă faptele prevăzute în aliniatele 1-4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Însă, în ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj prev. de art. 239 alin. 1 şi 5 Cod penal, care se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la doi ani sau cu amendă, instanţa de fond a  constatat, pe de o parte, că pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 4 ani, chiar în situaţia majorării limitelor cu jumătate potrivit alin. 5 (9 luni la 3 ani), iar pe de altă parte, potrivit art. 136 alin. 6 Cod procedură penală, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii, motiv pentru care instanţa nu a luat în considerare această infracţiune la soluţionarea propunerii de arestare preventivă.

Instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 148 lit. f Cod procedură penală, şi anume pericolul concret pentru ordinea publică, pericol ce rezidă din modalitatea de săvârşire a faptei, fiind agresate fizic tocmai organele îndreptăţite să intervină pentru a îndepărta pericolul creat de inculpat asupra celorlalţi membrii ai societăţii.

Ordinea publică înseamnă ordonarea valorilor sociale protejate de lege, care atunci când nu sunt respectate intervin organele judiciare îndreptăţite să realizeze echilibrul social.

Valorile sociale încălcate de inculpat vizează exerciţiul autorităţii de stat şi a integrităţii corporale a poliţiştilor care au intervenit pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice.

Lăsarea în libertate a inculpatului creează dezechilibru social, prin sentimentul de insecuritate socială generat de acesta, ce poate fi înlăturat numai prin rămânerea inculpatului pe o anumită perioadă în stare de arest.

Împotriva acestei sentinţe  la pronunţare a declarat recurs inculpatul L.N.

Tribunalul Teleorman a reţinut că potrivit art. 148 alin.1 Cod procedură penală măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 Cod procedură penală, respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi există vreunul din cazurile la lit. a - f, dispoziţiile de la litera f prevăzând situaţia în care inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Art. 681 Cod procedură penală stabileşte faptul că sunt indicii temeinice atunci când, din datele existente în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta ce i se impută.

Constată tribunalul , în deplin acord cu instanţa fondului , că în cauză există indicii temeinice –în accepţiunea art. 68/1 Cod procedură penală – că inculpatul a săvârşit faptele ce i-au fost reţinute în sarcină , astfel că această condiţie impusă de art. 148 lit f ) Cod procedură penală este îndeplinită .

Tribunalul apreciază  însă  că lăsarea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Un astfel de pericol poate fi dedus în lipsa unor criterii legale exprese, fie dintr-un pericol social concret deosebit al faptei, cum este cazul infracţiunilor care prin natura, modul de săvârşire sau prin frecvenţa lor creează un puternic sentiment de insecuritate opiniei publice, în ansamblu sau unei anumite colectivităţi în particular, fie din circumstanţele personale ale inculpatului constând în antecedente penale, atitudine negativă faţă de valorile sociale consacrate, aspecte ce nu pot fi reţinute în cauză.

Totodată pericolul concret pentru ordinea publică trebuie constatat în mod concret şi dovedit prin probe, neputând fi prezumat pornind numai de la gravitatea abstractă a faptei, reflectată numai în limitele de pedeapsă prevăzută de lege. S-a reţinut sub acest aspect, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. 3 din Convenţia Drepturilor Omului, practica C.E.D.O., cu referire la arestarea preventivă a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, care a statuat că instanţa europeană acceptă faptul că datorită gravităţii deosebite şi a reacţiei societăţii faţă de acestea, unele infracţiuni pot determina tulburări sociale, ce pot justifica arestarea preventivă cel puţin pentru o anumită perioadă de timp. Acest motiv trebuie considerat ca relevant şi suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea celui acuzat ar determina o tulburare reală a ordinii publice.

La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului, tribunalul a avut  în vedere şi evaluarea gravităţii faptelor presupus comise, modul şi circumstanţele de comitere a acestora, aşa cum rezultă din materialul administrat în cauză până la acest stadiu procesual.

Totodată, tribunalul a  reţinut că, în speţă, nu există  date în sensul că inculpatul ar putea comite în viitor alte fapte penale sau că ar fi întreprins ori ar putea întreprinde acţiuni de zădărnicire a aflării adevărului, prin influenţarea probatoriului sau acte de sustragere de la cercetarea ce se desfăşoară împotriva lui, dimpotrivă, acesta a manifestat până la acest stadiu procesual o atitudine cooperantă, prezentându-se în faţa organelor de cercetare penală la datele pentru care a fost citat, dând declaraţii, chiar recunoscând în principiu învinuirile ce i se aduc şi regretând cele săvârşite.

Drept urmare, scopul legal al oricărei măsuri preventive – asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal – poate fi realizat şi cu cercetarea  în continuare a inculpatului în stare de libertate, măsura arestării preventive având un caracter excepţional şi trebuie să se întemeieze pe motive concrete şi suficient de puternice, care să facă absolut necesară privarea de libertate. Or, în speţă, astfel de motive nu se identifică în probatoriul prezentat de parchet, aspectele invocate referindu-se în special la gravitatea generică a faptei, la impactul social. Detenţia preventivă nu se justifică decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a libertăţii individuale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385/15  pct. 2 lit. d Cod Procedură Penală , tribunalul a admis recursul declarat de inculpat , a casat încheierea recurată şi rejudecând a respins ca nefondată propunerea de arestare preventivă a inculpatului , în temeiul art. 149/1 Cod Procedură Penală şi  art. 145/1 Cod Procedură Penală ,  dispunând luarea faţă de acesta a măsurii obligării de a nu părăsi ţara , pe o perioadă de 30 zile cu impunerea obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin 1 Cod Procedură Penală, respectiv:

Punerea în libertate de îndată dacă nu este arestat în altă cauză a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 3 din 04.04.2013, emis de Judecătoria Alexandria.

În baza art.1491 alin. 12 Cod procedură penală, art. 1451 Cod procedură penală dispune împotriva inculpatului L.N., măsura obligării de a nu părăsi ţara, pe o perioadă de 30 zile, respectiv de la 05.04.2013 până la 04.05.2013.

În baza art. 145 alin.11 Cod procedură penală, pe durata măsurii luate, impune inculpatului următoarele obligaţii:

-să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţă ori de câte ori este chemat;

-să se prezinte la organele de poliţie din localitatea de domiciliu conform programului de supraveghere întocmit;

-să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

-să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme. Pune în vedere inculpatului că în cazul nerespectării cu rea-credinţă a

măsurii dispuse sau a obligaţiilor, se va lua împotriva sa măsura arestării preventive.