Recurs . Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată

Dosar nr. 8537/215/2012

37. Decizie civilă. Recurs . Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 440/2013

Şedinţa publică de la 13 Martie 2013

Asupra recursurilor civile de faţă;

La data de 10.04.2012 reclamanta A. M. E. a chemat în judecată pe pârâţii V. M. şi V. A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea certificatului de moştenitor nr. 42/22.05.2001 eliberat de BNP Defta Emil.

În motivare, a arătat că la data de 27.05.2011, s-a prezentat la BNP P. A. D., în vederea deschiderii procedurii succesorale după defuncţii V. I. (tatăl său, decedat la data de 13.11.1997) şi B. (V.) M., (mama sa, decedată la data de 21.01.2011), unde a fost informată că după tatăl său, fusese dezbătută succesiunea şi eliberat certificatul de moştenitor nr. 42/22.05.2001.

Reclamanta a mai arătat că, după decesul tatălui său, doi dintre cei opt fraţi ai lui, V. Şt. şi V. M., s-au prezentat la notarul public şi au deschis succesiunea după defunct, bazându-se pe declaraţia mincinoasă a martorului S. D., care a declarat că defunctul nu are alţi moştenitori, decât pe cei doi fraţi.

A mai precizat reclamanta că, defunctul a fost căsătorit cu B. M., din căsătorie rezultând două fiice, reclamanta şi V. N., în prezent decedată. La data de 01.08.1988, părinţii săi au divorţat, cele doua fiice rezultate din căsătorie, rămânând în îngrijirea mamei. În timpul căsătoriei, părinţii săi au dobândit un apartament, pe care ulterior decesului surorii sale, l-au schimbat cu o garsonieră, după divorţul lor neefectuându-se niciodată partajul bunurilor comune.

Reclamanta a mai arătat că tatăl său a dobândit, ulterior divorţului, un loc de veci în cimitirul Sineasca, bun despre care nu a avut cunoştinţă şi care face parte din masa succesorală. După decesul tatălui său nu a dezbătut succesiunea, ştiind că este unica fiică a acestuia, însă a contribuit la susţinerea cheltuielilor fireşti ale garsonierei, bun comun, în care a locuit mama sa până în momentul decesului, iar după a hotărât să deschidă succesiunea ştiind că este unica moştenitoare, iar cota ce trebuie să-i revină, este de 1/1 din singurul lor bun comun, garsoniera.

În drept s-au invocat, dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 şi dispoziţiile art. 1134 NCCiv.

A depus la dosar, împuternicire avocaţială, sentinţa civilă nr. 9699/06.06.1997 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 10970/1997, contractul de schimb, autentificat sub nr. 30755/21.12.1993, Sentinţa civilă nr. 6821/01.08.1988 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 13459/1987, certificat de calitate de moştenitor nr. 20/27.05.2011, certificat de moştenitor nr. 42/22.05.2001 autentificat sub nr. 742/22.05.2001, declaraţia martorului S. D., acte de stare civilă.

Pârâtul V. M., deşi legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

La data de 26.06.2012, pârâta V. A., a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

A invocat excepţia neacceptării succesiunii în termenul legal de opţiune succesorală, motivând că dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de şase luni, de la data deschiderii succesiunii, ori reclamanta a înţeles să demareze procedura deschiderii succesiunii după defunct, abia după paisprezece ani. A mai precizat că reclamanta a înţeles să facă acte de acceptare a succesiunii, doar în ceea ce priveşte cota mamei sale, nu şi a tatălui său. De asemenea a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât actul atacat a fost eliberat la data de 22.05.2001, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 9 alin 2 din Decretul nr. 167/1958.

La data de 28.06.2012, prin Serviciul registratură pârâtul V. M. a depus la dosar un inscris prin care a arătat că nu a avut cunoştinţă de cele reclamate de reclamanta in ceea ce il priveşte pe fratele acestuia V. Şt..

A mai precizat că reclamanta a stat in pasivitate aproximativ 15 ani in ceea ce priveşte locul de veci din Cimitirul Şirineasa şi o gharsonieră.

La data de 18.09.2012, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei neacceptării succesiunii, motivând că  a acceptat succesiunea şi  s-a comportat ca o bună moştenitoare, a plătit impozitul pentru imobil, a efectuat lucrări de reparaţii, iar după decesul mamei sale s-a prezentat la notar pentru a accepta expres moştenirea. A mai precizat că şi-a însuşit o parte din bunurile deţinute exclusiv de defunct.

Instanţa a dispus emiterea unei adrese către BNP Defta Emil, pentru a înainta actele care au stat la baza emiterii certificatului de moştenitor nr. 42/22.05.2001, răspunsul fiind înaintat la dosar, la data de 09.05.2012.

Prin sentinţa civilă nr.16322/13.11.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost respinsă excepţia neacceptării în termen a succesiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. M. E., împotriva pârâţilor V. M. şi V. A..

A fost anulat certificatul de moştenitor nr. 42/22.05.2001 emis de Biroul Notarului Public Defta Emil.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat.

A fost respinsă cererea formulată de pârâta V. A. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neintemeiată.

S-a luat act că pârâtul V. M. nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că la data de 13.11.1997 a decedat autorul V. I., conform certificatului de deces seria DZ nr. 250981 (fila nr. 33 din dosar), în urma decesului acestuia fiind dezbătută  succesiunea  şi emis un certificat de moştenitor nr. 42/22.05.2001. Potrivit acestui certificat de moştenitor, moştenitorii legali ai defunctului V. I. sunt V. Şt., în calitate de frate şi străin de moştenire, prin renunţare pârâtul V. M., în calitate de frate.

Numitul V. Şt. a decedat la data de 30.08.2007, pârâta V. A. fiind singura moştenitoare aşa cum reiese din adresa nr. 129456/05.06.2012 emisă de Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor Craiova şi a precizărilor orale de la termenul din data de 26.06.2012.

Din analiza actelor de stare civilă depuse la dosar, instanţa a reţinut că autorul V. I. a avut doua fiice: V. N., decedata şi ea la data de 08.01.1993 (fila 15) şi reclamanta A. (V.) M. E., născută la data de 22.08.1970 (fila 14).

Prin sentinţa civilă nr. 6821/01.08.1988 pronunţată de Judecătoria Craiova in dosarul nr. 13459/1987 s-a admis acţiunea de divorţ intentată de numita V. M. şi s-a dispus desfacerea căsătoriei inregistrată la data de 03.09.1969 la starea civilă din Craiova dintre V. M. şi V. I..

La eliberarea certificatului de moştenitor contestat în cauză, nu au fost citaţi însă toţi moştenitorii cu vocaţie succesorala legală generală la moştenirea lui V. I., respectiv reclamanta A. (V.) M. E., în calitate de descendent de gradul I.

Potrivit art. 651 C.civ., succesiunile se deschid prin moarte. Succesiunea de pe urma defunctului Văduva Ion s-a deschis, prin urmare, pe data de 13.11.1997. În lipsa unui testament, prin prisma dispoziţiilor din Codul civil privitoare la devoluţiunea legală, persoane cu vocaţie legală generală la moştenirea lăsată de V. I. au rămas rudele în linie dreapta descendenta şi ascendenta, în mod nelimitat în grad, iar în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. Aceasta nu înseamnă că toate aceste rude, împreună şi deodată, vor culege moştenirile lăsate de defuncţi, căci vocaţia lor este numai generală, potenţială, vizând posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moşteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocaţia lor concretă de a culege efectiv aceste moşteniri este determinată prin devoluţiunea succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la moştenire.

Cum, ca principiu de ordine publică, legea precizează că nimeni nu este obligat a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine (art.686 C.civ.), chiar în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori vocaţia generala se transformă în vocaţie concretă prin manifestarea expresă sau tacită a succesibilului de a culege moştenirea.

Pentru a stabili cadrul procesual, instanţa a analizat şi modalitatea în care se derulează procedura succesorală în faţa notarului public.

Legea nr. 36/1995, Legea notarilor publici şi a activităţii notariale reglementează în Capitolul V, Secţiunea a III-a, articolele 69-85(în forma în vigoare la data eliberării certificatului de moştenitor a cărui anulare se solicită), procedura succesorală.

Articolul 69 alineatul 1 stipulează că procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile, iar potrivit articolului 72, după ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza şi dispune citarea celor care au vocaţie la moştenire, iar dacă există testament, citează şi pe legatari şi executorul testamentar instituit.

Deşi în acest text legal nu se precizează ce fel de vocaţie ar trebui să aibă moştenitorii ce urmează a fi citaţi, din interpretarea sistematica a tuturor textelor legale din capitolul rezervat procedurii notariale, instanţa a reţinut că se referă la toţi moştenitorii cu vocaţie succesorală generală la moştenirea lui de cuius, adică la toate rudele în linie dreapta, nelimitat în grad, si la colaterali, până la gradul patru.

Articolul 73 alineatul 1 dispune ca, în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale, urmând ca pe bază de declaraţie sau probe administrate în cauză se va stabili daca succesorii au acceptat succesiunea în termenul legal.

Articolul 88 alineatul 1 arată că cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii.

În cauza de faţă, reclamanta a solicitat anularea certificatului de moştenitor eliberat de Biroul Notarului Public Defta Emil pentru nesocotirea prevederilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, privind citarea părţilor.

Legea nu instituie o sancţiune expresă pentru eliberarea certificatului de moştenitor cu nesocotirea normelor privind citarea tuturor moştenitorilor cu vocaţie succesorală. Nu s-ar putea susţine însă că încălcarea acestor prevederi legale ar rămâne fără sancţiune. În acest caz, devine aplicabil regimul nulităţilor virtuale, în sensul că actul se va declara nul numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea sa.

În acest caz, vătămarea constă în privarea persoanelor respective de drepturile lor asupra moştenirii respective. Cum, în lumina celor analizate anterior, reclamanta nu a fost citată la emiterea certificatului de moştenitor de pe urma autorului V. I., acesta justifica o vătămare prin emiterea certificatului de moştenitor a cărui nulitate se solicită.

Pe cale de consecinţă, reclamanta care şi-a dovedit, prin actele de stare civilă depuse la dosar, calitatea de succesor cu vocaţie legală generală la moştenirea autorului Văduva Ion, este una din persoanele vătămate prin emiterea certificatului de moştenitor contestat, atât timp cât ea nu a fost chemata la dezbaterea succesorală în urma căreia a fost emis eliberat acest certificat de moştenitor.

Acesta este şi motivul pentru care instanţa a reţinut la acest termen de judecată cauza spre soluţionare, găsind ca inutilă administrarea probei cu interogatoriu şi a probei testimoniale in ceea ce priveşte excepţia neacceptării in termen a succesiunii defunctului Văduva Ion.

Or, atât timp cât în cauză a fost probată existenţa cel puţin a unui moştenitor cu vocaţie legală succesorală generală la moştenirea autorului, anume reclamanta, moştenitor ce nu a fost chemat la dezbaterea succesorală notarială a moştenirii defunctului V. I., fiind astfel vătămat în drepturile sale, potrivit art. 88, alin. 1 din Legea nr. 36/1995, instanţa va dispune anularea certificatului de moştenitor nr. 42/22.05.2001 emis de BNP Defta Emil, urmând ca în temeiul art. 88 alin. 2 din acelaşi act normativ, notarul public să emită un nou certificat, la care să participe toti moştenitorii legali ai defunctului V. I., inclusiv reclamanta A. (V.) M. E..

Totodată, instanţa a apreciat ca neîntemeiate susţinerile pârâtei V. A., în calitate de moştenitor al numitului V. Şt. în sensul că reclamanta nu a acceptat în termenul legal succesiunea autorului V. I., având în vedere faptul că, chiar reale fiind aceste din urma susţineri, acest fapt nu exonerează notarul public în fata căruia se desfăşoară procedura succesorală notarială de a chema la dezbateri toţi moştenitorii cu vocaţie legală generală, urmând ca în cadrul acestei proceduri să se stabilească care dintre aceştia a acceptat succesiunea autorului, ori după caz, a renunţat expres la aceasta moştenire.

În plus, aceasta soluţie a instanţei de anulare a certificatului de Moştenire nr. 42/22.05.2001 nu este de natură a provoca nicio vătămare pârâţilor, atât timp cât in cadrul procedurii dezbaterii succesorale au posibilitatea de a invoca excepţia neacceptării in termen a succesiunii autorului V. I. de către reclamanta  A. (V.) M. E., urmând a fi administrate probe în acest sens.

Mai mult, instanţa a reţinut şi recunoaşterea pretenţiilor de către pârâţi, prin întâmpinările depuse la dosar.

In ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta V. A. prin întâmpinare, instanţa reţine că acesta a renunţat la excepţie, in urma răspunsului la întâmpinare depusă de către reclamanta A. (V.) M. E. la termenul din 18.09.2012.

Pe cale de consecinţă, instanţa a admis acţiunea dedusă judecăţii, dispunând anularea certificatului de moştenitor nr. 42/22.05.2001 emis de BNP Defta Emil.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, această obligaţie avându-si sorgintea în culpa procesuală, dovedită prin aceea că a pierdut procesul.

Potrivit art. 275 din C.proc.civ. „ pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va mai putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, , afară numai dacă a fost pus in întârziere înainte de chemarea in judecată”.

Pentru ca pârâtul să evite obligarea la plata cheltuielilor de judecată se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: pârâtul trebuia să recunoască pretenţiile reclamantului, recunoaşterea trebuie să fie făcută la prima zi de înfăţişare in faţa primei instanţe, recunoaşterea să aibă loc in acele litigii in care pârâtul poate să recunoască pretenţiile reclamantului, pârâtul că nu fi fost pus in întârziere înainte de sesizarea instanţei sau să nu fie de drept in întârziere.

Analizând prima condiţie, aceea privind recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, instanţa reţine că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, nu interesează modalitatea în care se realizează această recunoaştere, respectiv prin mărturisire, achiesare, întâmpinare sau interogatoriu, însă manifestarea de voinţă în sensul recunoaşterii trebuia să fie neîndoielnică.

Instanţa a reţinut în ceea ce o priveşte pe pârâta V. A. că a precizat în cuprinsul întâmpinării depuse la data de 26.06.2012 că în situaţia în care instanţa va trece peste excepţiile invocate să se ia act că nu a avut cunoştinţă de demersurile întreprinse de tatăl său şi că recunoaşte procedura pretenţiile solicitate pentru a nu fi obligată la cheltuielile de judecată, raportat la dispoziţiile art. 275 din Cod proc civ.

Aceleaşi susţineri au fost formulate şi de pârâtul V. M. prin notele de înscrisul depus la data de 28.06.2012 prin serviciul registratură.

Instanţa a reţinut că aceste recunoaşteri ale pârâţilor nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 275 din Cod proc civ, în sensul că recunoaşterea nu este neîndoielnică. In aceste condiţii este inutilă analiza celorlalte condiţii pentru evitarea obligării pârâţilor la plata cheltuieli de judecată.

Instanţa a constatat culpa procesuală a pârâţilor, dovedită prin aceea ca au pierdut procesul, şi având în vedere cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată dovedite prin plata onorariului avocat (chitanţele nr. 21 din 05.06.2012 şi nr. 17 din 10.04.2012, in temeiul art. 274 C.proc.civ., instanţa a obligat  pârâţii la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

In ceea ce priveşte solicitarea pârâtei V. A. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, faţă de soluţia de admitere a cererii de chemare in judecată, instanţa a respins-o ca neîntemeiată.

In temeiul art. 274 din Cod proc civ, instanţa a luat act că pârâtul V. M. nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii V. A. şi V. M., criticând-o sub aspectul soluţiei de obligare a lor la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul declarat de pârâta V. A. se arată că instanţa a încălcat dispoziţiile art.275 C.proc.civ atunci când  a obligat-o la plata  cheltuielilor de judecată către reclamantă; prin întâmpinare, pârâta a arătat că e de acord cu pretenţiile reclamantei, fapt menţionat şi în considerentele sentinţei; instanţa a interpretat în mod greşit art.275 C.proc.civ, reţinând că recunoaşterea  nu este neîndoielnică, încălcând astfel principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

În recursul declarat de pârâtul V. M. se arată, de asemenea, că instanţa a încălcat dispoziţiile art.275 C.proc.civ, faţă de întâmpinarea depusă la dosar.

Recursurile sunt nefondate.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicare în mod corect dispoziţiile art. 275 C.proc.civ, având în vedere actele de procedură scrise depuse de cei doi pârâţi la dosar şi poziţia procesuală exprimată prin intermediul acestora.

Într-adevăr, în speţă nu poate fi vorba despre vreo recunoaştere neîndoielnică a pretenţiei deduse judecăţii de reclamantă, întrucât o asemenea recunoaştere ar fi echivalat cu o achiesare la starea de fapt şi de drept afirmată de aceasta prin cererea de chemare în judecată formulată în condiţiile art.112 C.proc.civ. Dimpotrivă, prin întâmpinarea formulată de pârâtă la data de 26.06.2012 s-au ridicat excepţia neacceptării succesiunii de către reclamantă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a ridicat  o problemă de calificare a acţiunii şi doar într-o teză subsidiară, ce viza  fondul cauzei, s-a invocat o recunoaştere a pretenţiilor, cu scopul vădit de a atrage beneficiul conferit de art. 275 C.proc.civ.

Nici poziţia procesuală a recurentului pârât V. M. nu poate fi calificată drept o recunoaştere neîndoielnică şi explicită a pretenţiilor reclamantei, întrucât prin notele scrise din 28.06.2012 pârâtul a susţinut că reclamanta a dat dovadă de pasivitate şi că avea posibilitatea să verifice evidenţele notariale, pentru ca, mai apoi, să  invoce art..275 C.proc.civ, arătând că, pe fondul cauzei, recunoaşte pretenţiile reclamantei.

Or, finalitatea art..275 C.proc.civ. rezidă într-o exonerare legală a pârâtului de plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta recunoaşte necondiţionat susţinerile reclamantei, dreptul subiectiv afirmat de  acesta; recunoaşterea făcută de acest pârât în acest context este un veritabil act procesual de dispoziţie, pentru că el este apt să pună capăt litigiului, iar raţiunea pentru care legiuitorul a  instituit această iertare de plata cheltuielilor de judecată  constă tocmai în  încurajarea formulării unei poziţii procesuale sincere, apte să faciliteze stingerea litigiului.

Aşa fiind, în speţă nu se pune problema aplicării principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", ci a principiului "ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex",  iar cum raţiunea textului de lege analizat nu mai subzistă în situaţia unei recunoaşteri prin care nu se tinde spre stingerea litigiului (ci doar spre evitarea cheltuielilor de judecată), el nu devine incident.

Faţă de cele expuse, în temeiul art.312, alin.1 raportat la art.3041 C.proc.civ, recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art.274 C.proc.civ, fiecare din cei doi recurenţi va fi obligat la plata a jumătate din cheltuielile efectuate de intimată în această fază a procesului, în considerarea faptului că fiecare a formulat o cerere de recurs separată, prin care a tins spre apărarea propriei poziţii procesuale.

Domenii speta

Spete similare