Tulburare de posesie. Tulburarea folosintei locuintei

Tulburare de posesie. Tulburarea folosintei locuintei.

Prin sentinta penala nr. 488/9.06.2008 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti s-a dispus admiterea plângerii formulate de petentul D.M.

În temeiul art. 2781 al 8 lit. b C.p.p. s-a dispus desfiinţrea ordonanţei din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Rezoluţiei din 15.04.2008 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de învinuitul D.L., pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 al.1, 3 Cod penal, precum şi în vederea începerii urmăririi penale faţă de făptuitoarea D.M., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art.26 raportat la art.220 al.1, 3 Cod penal, şi a infracţiunii de tulburarea folosinţei locuinţei, prevăzută de art.320 al.1 din Codul penal, şi faţă de făptuitorul D.L., pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea folosinţei locuinţei, prevăzută de art.320 al.1 din Codul penal.

Pentru a pronunta aceasta solutie instanta a retinut că prin plângerea formulată la 12.05.2008 petentul D.M. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să infirme soluţia de scoatere de sub urmărire penală dispusă prin Ordonanţa din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de intimatul D.L., pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 al.1 Cod penal, în măsura în care probele existente la dosar nu sunt suficiente pentru reţinerea cauzei spre judecare.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că, în mod nelegal le-a fost respinsă plângerea împotriva ordonanţei din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, de către prim-procuror, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În urma cercetărilor efectuate în cauză, la data de 24.05.2007 prin ordonanţă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul art.249, art.11 pct.1 lit.b şi art.10 lit.d C.p.p., a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de intimatul D.L., pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 al.1 Cod penal, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în raport de latura obiectivă, soluţie împotriva căreia petentul a înţeles să formuleze plângerea ce face obiectul prezentei cauze.

Prin Rezoluţia din 15.04.2008 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul D.M. împotriva soluţiei menţionate anterior.

În temeiul art.2781 alin.7 C.p.p. instanţa, procedând la judecarea plângerii formulate de petentul D.M. împotriva ordonanţei din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că aceasta este întemeiată.

Soluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, de scoatere de sub urmărire penală faţă de faţă de intimatul D.L., pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 al.1 Cod penal, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în raport de latura obiectivă, este nelegală şi netemeinică, având la bază cercetări incomplete şi fiind dată cu încălcarea principiilor procesual penale referitoare la aflarea adevărului şi la rolul activ al organelor de urmărire penală, prevăzute la art.3 şi art.4 din Codul de procedură penală.

Astfel, la data de 16.12.2005, petentul D. M. a formulat o plângere penală, pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 al.1 Cod penal, sesizând că, în fapt, fiul său, D. L., a ocupat împotriva voinţei sale, dar cu acceptul soţiei sale, D. M. – mama făptuitorului, o cameră şi holul de la intrarea în locuinţa petentului, proprietate codevălmaşă cu soţia sa, refuzând eliberarea acestora. A mai arătat petentul că ocuparea acestor părţi din imobil s-a făcut din a treia decadă a lunii martie 2000, făptuitorul părăsindu-şi apartamentul său, proprietate personală, cu două camere şi dependinţe, situat în cartierul F., unde îşi are domiciliul stabil.

De asemenea, la data de 25.07.2000, în absenţa sa, lucrurile personale ale sale au fost mutate într-o altă cameră, în camera lui mutându-se soţia sa, din vara anului 2000 petentul nemaiavând acces în camera fiului său şi în holul ce desparte camera fiului său de cea a mamei sale – soţia petentului.

Prin Rezoluţia din data de 11.10.2006 s-a început urmărirea penală împotriva învinuitului D. L. pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 al.1 Cod penal, măsură confirmată de procuror la data de 16.10.2006, reţinându-se că învinuitul refuză să părăsească imobilul situat în Bucureşti, str. G.M.

Fiind audiată, D. M. – mama învinuitului şi soţia părţii vătămate – a arătat că ea este cea care i-a cerut fiului său să se mute în imobilul aparţinând ei şi soţului, fiind dobândit în timpul căsătoriei, şi nu este de acord ca acesta să îl părăsească, în ciuda refuzului soţului de a-l tolera.

Petentul a apelat la instanţa civilă, printr-o acţiune în evacuare, prin sentinţa civilă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti dispunându-se evacuarea intimatului din imobilul din Bucureşti, str. G. M., cu respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de D.M..

S-a reţinut, în considerentele acestei hotărâri, că „în condiţiile în care doar tatăl are un drept de proprietate, alături de intervenientă, asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. G. M., pârâtului-reclamant revenindu-i doar statutul juridic de tolerat (şi statutul faptic de „intolerat”), întrucât unul dintre coproprietari nu acceptă prezenţa în imobil a unei persoane fără drepturi locative proprii, chiar dacă este vorba despre propriul fiu, instanţa apreciază că se impune pentru a da eficienţă deplină tuturor prerogativelor dreptului de proprietate şi, nu în ultimul rând, pentru a pune capăt unei stări permanente de tensiune, dispunerea evacuării. (...) Reţinând că pârâtul reclamant nu are un drept locativ propriu, că între unul dintre coproprietari şi persoana tolerată (în fapt, netolerată) există o permanentă stare de conflict care este de natură să stânjenească folosinţa apartamentului de către reclamantul-pârât, instanţa urmează să admită acţiunea şi să dispună evacuarea pârâtului-reclamant în temeiul art.44 din Constituţie, care ocroteşte şi garantează dreptul de proprietate. Singura modalitate prin care reclamantul pârât îşi poate asigura folosinţa liniştită a bunului proprietatea sa este îndepărtarea din imobil a persoanei care nu are niciun drept locativ propriu. (...) prin depunerea cererii de intervenţie în interes propriu, coproprietarul devălmaş în persoana soţiei reclamantului şi mamei pârâtului a demonstrat dezacordul proprietarului faţă de acţiunea reclamantului, ceea ce nu afectează temeinicia acesteia. Chiar dacă ambii soţi se bucură de un drept de proprietate devălmaşă în privinţa apartamentului, acest lucru nu înseamnă că unul dintre ei, în speţă reclamantul, trebuie să fie silit să accepte folosirea spaţiului aflat în coproprietate, de o terţă persoană cu care nu a încheiat niciun contract de locaţiune. Dacă intervenienta doreşte să locuiască împreună cu pârâtul-reclamant are posibilitatea de a solicita instanţei competente, în condiţiile legii, sistarea stării de coproprietate devălmaşă, urmând a permite folosirea spaţiului ce-i va fi atribuit, de către pârâtul reclamant. (...) Nu se poate accepta ideea grevării dreptului de folosinţă al unui coproprietar ce rezultă din dreptul de proprietate ca efect al unui consimţământ unilateral din partea altui coproprietar în privinţa folosinţei bunului comun.”

În aceste condiţii, în cauză în mod corect a fost începută urmărirea penală faţă de învinuit, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tulburare de posesie, cu privire la existenţa cărora sunt date şi indicii temeinice, dar cercetările – limitate doar la încadrarea juridică şi făptuitorul indicate de petent – au fost incomplete, de natură a o prejudicia pe partea vătămată.

Astfel, potrivit art.220 al.1 din Codul penal, infracţiunea de tulburare de posesie constă în ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat, obiectul juridic principal constând în relaţiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor imobile.

Elementul material se poate realiza fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune. În modalitatea comisivă, fapta constă în acţiunea de ocupare de luare în stăpânire, a unui imobil aflat în posesia altuia. Ocuparea imobilului, totală sau parţială, trebuie să fie efectivă, adică să aibă o anumită durată. Ocuparea imobilului trebuie să se realizeze fără drept, fără consimţământul persoanei care are posesia respectivului imobil sau fără aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii. Ca modalităţi concrete, fapta se săvârşeşte prin alte mijloace decât cele care determină forma agravantă din alin. (2), putând consta, de exemplu, în împrejmuirea cu gard a terenului ocupat, instalarea într-un imobil, efectuarea lucrărilor de întreţinere a terenului ocupat etc. În modalitatea omisivă, fapta constă în refuzul de a elibera imobilul ocupat în condiţiile textului de incriminare. În această modalitate, după ocuparea imobilului, făptuitorul refuză eliberarea acestuia. Este necesară o cerere de eliberare a imobilului, cerere care trebuie să fie expresă şi să provină de la titularul dreptului încălcat. Dacă cererea de eliberare a imobilului trebuie să fie expresă, refuzul de eliberare a acestuia poate fi explicit sau implicit.

Faptul că unul din coproprietarii imobilului îşi dă acordul la ocuparea acestuia nu poate duce la înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului, câtă vreme prezumţia – relativă – cu privire la acordul şi al celuilalt (celorlalţi) coproprietar(i) este răsturnată de refuzul manifest al acestuia(acestora) din urmă de a tolera o asemenea ocupare, refuz concretizat în cauză inclusiv prin intentarea unei acţiuni în evacuare de către petent împotriva intimatului.

Soluţia de netrimitere în judecată a învinuitului sub acest aspect nu poate decât să încurajeze atitudinea acestuia, de nerespectare a legii penale şi, nu în ultimul rând, de sfidare a dispoziţiilor unei instanţe judecătoreşti, atitudine care va culmina, probabil, cu opoziţia la executarea hotărârii judecătoreşti de evacuare şi, deci, comiterea şi a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art.271 din Codul penal.

De asemenea, potrivit art.320 al.1 din Codul penal, infracţiunea de tulburarea folosinţei locuinţei constă în fapta prin care se tulbură în mod repetat folosinţa locuinţei locatarilor dintr-un imobil, ori prin care se împiedică normala folosinţă a locuinţei, obiectul juridic constând în relaţiile sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane de a-şi folosi locuinţa în mod liniştit, nestingherit.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapte alternative, prin care: se tulbură în mod repetat folosinţa locuinţei locatarilor dintr-un imobil, ori se împiedică normala folosinţă a locuinţei. Dacă aceste acte constituie prin ele însele infracţiuni, se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni. Actele prin care se tulbură folosirea locuinţei locatarilor dintr-un imobil trebuie să aibă caracter repetat, în caz contrar, fapta neconstituind infracţiune. Actele repetate pot prezenta forme distincte şi pot aduce stânjeniri variate folosinţei locuinţei. Fapta poate privi un imobil cu mai mulţi locatari, dar şi un imobil locuit de o singură persoană, iar calitatea de locatar o are numai persoana care ocupă imobilul în baza unui titlu legal. Împiedicarea normalei folosinţe a locuinţei presupune o activitate prin care se face imposibilă folosinţa normală a locuinţei. Spre deosebire de fapta prin care se tulbură folosinţa locuinţei locatarilor dintr-un imobil, care presupune o stânjenire adusă în general folosinţei locuinţei locatarilor, o atingere adusă liniştii şi vieţii lor domestice, cotidiene, fapta prin care se împiedică folosinţa normală a locuinţei presupune o stânjenire adusă folosinţei unei anumite locuinţe, punerea titularului dreptului de folosinţă în situaţia de a nu-şi putea exercita în mod firesc dreptul său. Această faptă poate consta în împiedicarea accesului în locuinţă sau într-o anumită încăpere prin punerea de obstacole, în întreruperea nejustificată a apei, gazului sau energiei electrice, în interzicerea accesului în unele dependinţe etc. Fapta prin care se împiedică normala folosinţă a locuinţei realizează latura obiectivă a infracţiunii chiar dacă este săvârşită şi o singură dată, deoarece cerinţa săvârşirii în mod repetat se referă numai la fapta prin care se tulbură folosirea locuinţei locatarilor dintr-un imobil. Urmarea imediată constă într-o încălcare a libertăţii persoanei, sub aspectul normalei folosinţe a locuinţei.

Acestea fiind spuse, instanţa apreciază că trebuia ca organele de urmărire penală să facă o corectă încadrare juridică a faptelor reclamate de partea vătămată, care, pe lângă faptul că sunt de natură a întruni elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie, acordul unuia dintre coproprietari cu fapta învinuitului şi chiar înlesnirea ei neputând duce la înlăturarea caracterului penal al acesteia, ci la cercetarea şi a coproprietarului pentru complicitate la infracţiunea de tulburare de posesie, se circumscriu şi infracţiunii de tulburarea folosinţei locuinţei, prevăzută la art.320 al.1 din Codul penal, cu care se află în concurs.

Potrivit art.222 din Codul de procedură penală, plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. (alin.1)

Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă. (alin.2)

De asemenea, potrivit art.283 din Codul de procedură penală, plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.

Prin urmare, nu persoana vătămată stabileşte încadrarea juridică a faptelor de care înţelege să se plângă, iar în măsura în care o face organele judiciare nu sunt ţinute de aceasta.

Or, în cauză, organele de urmărire penală nu au procedat la stabilirea încadrării juridice corecte a faptelor descrise în plângere, după cum am arătat anterior, omiţând că aceasta a reclamat şi că îi este împiedicat accesul la anumite părţi ale locuinţei, de către fiul şi soţia sa.

Cu privire la soluţia dată în prezenta cauză, trebuie menţionat că plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, reglementată de art.2781 din Codul de procedură penală, are natura juridică a unei căi de atac. Soluţionând plângerea, judecătorul se limitează la examinarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei sau ordonanţei atacate, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosar şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Având în vedere limitele controlului judiciar, instanţa nu poate extinde obiectul verificării în privinţa unor fapte sau persoane necuprinse în rezoluţia sau ordonanţa atacată şi invocate cu prilejul judecării plângerii, în privinţa altor persoane sau fapte petiţionarul trebuind să sesizeze separat organul de urmărire penală. Interpretând per a contrario practica instanţei supreme în acest sens rezultă că, soluţionând plângerea, instanţa poate extinde obiectul verificării în privinţa unor fapte sau persoane care, deşi invocate în plângerea penală formulată iniţial de petent, nu au fost cuprinse în rezoluţia sau ordonanţa atacată ca urmare a omisiunii organelor de urmărire penală, cum este în speţă cazul numitei D.M..

Or, potrivit art.131 al.4 din Codul penal, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele. Partea vătămată are la dispoziţie calea împăcării cu privire la făptuitoarea D.M..

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 2781 al 8 lit. b C.p.p., instanţa va desfiinţa Ordonanţa din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Rezoluţia din 15.04.2008 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi va trimite cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de învinuitul D.L., pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 al.1, 3 Cod penal, precum şi în vederea începerii urmăririi penale faţă de făptuitoarea D.M., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art.26 raportat la art.220 al.1, 3 Cod penal, şi a infracţiunii de tulburarea folosinţei locuinţei, prevăzută de art.320 al.1 din Codul penal, şi faţă de făptuitorul D. L., pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea folosinţei locuinţei, prevăzută de art.320 al.1 din Codul penal.

Art. 2781 al 8 lit. b C.p.p. mai prevede că judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă.

În acest text de lege, legiuitorul s-a referit la obligaţia instanţei de a motiva soluţia pronunţată (în speţă cea de trimitere a cauzei pentru completarea actelor premergătoare), motivare care trebuie să fie cuprinsă potrivit art.356 Cod de procedură penală în expunerea hotărârii judecătoreşti. Astfel, art.356 al.1 lit.c din Codul de procedură penală prevede că expunerea trebuie să cuprindă analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea cauzei penale, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză.

Dispozitivul unei hotărâri penale trebuie să cuprindă datele prevăzute de art.357 Cod de procedură penală, precum datele privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă, date referitoare la măsuri preventive, măsuri asiguratorii, cheltuieli judiciare, calea de atac, data la care hotărârea a fost pronunţată.

A menţiona împrejurările la care se referă art. 2781 al 8 lit. b teza a II-a Cod de procedură penală (faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă prin care se va face constatarea, motivele soluţiei adoptate) în dispozitivul hotărârii înseamnă a încălca dispoziţiile art.356 şi art.357 Cod de procedură penală, incluzând motivarea hotărârii atât în expunere cât şi în dispozitivul sentinţei penale.

În consecinţă, instanţa apreciază că în cazul admiterii plângerii împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată, urmată de trimiterea cauzei la procuror, dispozitivul sentinţei va cuprinde strict soluţia adoptată, urmând ca în considerente să se arate aspectele menţionate de art. 2781 al 8 lit. b teza a II-a Cod de procedură penală.

În acest sens s-a pronunţat de altfel şi Î.C.C.J., statuând, într-o decizie recentă, că sentinţa pronunţată în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. este legală, atunci când faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate, precum şi mijloacele de probă sunt indicate în considerente, chiar dacă nu sunt indicate în dispozitiv. (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1260 din 7 martie 2007).

Cu privire la soluţia de reţinere a cauzei spre judecare, potrivit art. 2781 al 8 lit. c C.p.p., în condiţiile în care nu s-au efectuat acte de urmărire penală cu privire la infracţiunea prevăzută de art.320 al.1 din Codul penal şi nici faţă de făptuitoarea Dudău Maria, aceasta nu poate fi dată, având în vedere că prin Decizia nr. XLVIII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că dispoziţiile art.2781 alin.8 lit.c din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: În cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art.2781 alin.8 lit.c din Codul de procedură penală.

În baza art. 192 alin. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Domenii speta

Spete similare