Cerere pentru menţinerea popririi înfiinţată pentru executarea creanţelor bugetare. Competenţă.

Procedura menţinerii popririi  integrată Titlului VIII din Codul de procedură fiscală este distinctă faţă de contestarea celorlalte acte administrative fiscale, respectiv decizii de impunere, acte administrative fiscale asimilate deciziei de impunere sau titluri de creanţă privind datoria vamală, pentru contestarea cărora sunt aplicabile dispoziţiile Titlului IX din Codul de procedură fiscală intitulat ”Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

Aşadar, în aplicarea dispoziţiilor Titlului IX, coroborate şi cu art. 13 din codul de procedură fiscală, instanţa de contencios administrativ are competenţa expres arătată mai sus, în timp ce soluţionarea contestaţiilor prevăzute de Titlul VIII se face potrivit dreptului comun, deoarece acest titlu nu conţine dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în materie( art. 399 şi urm. Cod procedură civilă).

Reglementarea unei proceduri distincte de contestare a actelor referitoare la urmărirea silită are ca justificare faptul ca aceste acte, deşi sunt acte administrative fiscale, fiind emise de organele fiscale, prin natura procedurii de executare silită, ele îmbracă forma unor acte de gestiune cu caracter judiciar.

Ca urmare, contestaţiile la executare silită se introduc, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă, la instanţa judecătorească de executare, respectiv judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, mai precis judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul organului de executare.

Competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă de judecătorie aparţine instanţei civile, respectiv secţiei civile a tribunalului, potrivit art. 299 alin 2 Cod procedură civilă.

Prin cererea formulată la data de 14.06.2007, creditoarea D.G.F.P. Dolj a solicitat instanţei să dispună, în contradictoriu cu debitoarea SC L. B. SRL Craiova şi terţul poprit SC Q & M I. SRL, menţinerea popririi împotriva terţului poprit.

În fapt, creditoarea DGFP Dolj a arătat că debitoarea SC L.B. SRL Craiova îi datorează suma totală de 433.940 lei RON reprezentând taxe şi impozite către bugetul general consolidat, aşa cum rezultă din somaţia nr.16/35/1/2007/978-04.05.2007, precum şi din titlurile executorii nr.3245/18.04.2007 şi nr.11/11.08.2006 emise de AFP a Municipiului Craiova.

Creditoarea DGFP Dolj a arătat că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, cu adresele nr.649/16.05.2007 a fost înfiinţată poprirea asupra sumelor de bani datorate de SC Q & M.I. SRL, cu orice titlu, debitorului SC L. B. SRL Craiova, iar cu adresa nr.717/21.05.2007, terţul poprit a confirmat înfiinţarea popririi, menţionând că datorează către debitoarea SC L. B. SRL suma de 339.458 lei.

De asemenea, creditoarea DGFP Dolj a solicitat, faţă de faptul că terţul poprit SC Q & M I. SRL nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale prevăzute de art.145 pct.9 şi 10 din OG 93/2003, să se dispună menţinerea popririi înfiinţată de organul de executare.

În drept, creditoarea şi-a întemeiat acţiunea pe dispoz.art.146 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.

Debitoarea SC L. B. SRL Craiova şi terţul poprit SC Q & M I. SRL au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de menţinere a popririi ca neîntemeiată, solicitând pe cale reconvenţională, să se dispună desfiinţarea popririi.

Judecătoria Craiova prin sentinţa civilă nr.11001/05.09.2007 a admis în parte cererea de menţinere a popririi formulată de creditoarea DGFP Dolj.

A dispus menţinerea poprii faţă de terţul poprit SC Q & M I. SRL asupra sumei de 172.207 lei datorată creditoarei de către debitoarea SC L. B. SRL.

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de debitoarea SC L. SRL Craiova şi terţul poprit SC Q & M . SRL Craiova.

A dispus desfiinţarea popririi înfiinţate de creditoarea DGFP Dolj faţă de terţul poprit SC Q  & M. I. SRL cu privire la suma de 261.733 lei.

A admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de terţul poprit şi  a obligat DGFP Dolj la plata către acesta a sumei de 4544,77 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditoarea DGFP Dolj, debitorul SC L. B. şi terţul poprit SC Q & M. I.  SRL Craiova.

La termenul din data de 15.11.2008, a fost citată în cauză DGFP Bucureşti, urmare a transmisiunii calităţii procesuale active către această parte.

La acest termen de judecată a fost pusă în discuţia părţilor, faţă de natura litigiului şi faţă de dispoz.art.36 din Legea nr.304/2004, competenţa Secţiei Civile a Tribunalului Dolj în soluţionarea litigiului.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2008, Tribunalul Dolj a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul Secţiei Contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Dolj, spre competentă soluţionare.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere raţionamentul juridic conţinut în considerentele deciziei nr. XV din 7.02.2007 a ÎCCJ prin care a fost soluţionat recursul în interesul legii referitor la competenţa de soluţionare în primă instanţă a unor contestaţii la executare.

S-a arătat că nu există o prevedere legală expresă care să reglementeze competenţa secţiei civile în materie, iar aceasta este o secţie specializată din cadrul tribunalului, asemenea celorlalte secţii, neputându-se extinde competenţa asupra oricăror cauze. S-a considerat că la instanţa de control judiciar activitatea este specializată iar litigiul trebuie direcţionat spre secţia competentă, în funcţie de natura sa.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs debitoarea şi terţul poprit, motivând că încheierea a  fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 304/2004 deoarece cauza are natură civilă, iar nu administrativ  fiscală. S-a arătat că executarea silită  este de natură civilă, că dispoziţiile art. 149 şi 150 din Codul de procedură fiscală se referă la constrângerea terţului poprit de a vira sume de bani pe care le datorează debitorului, iar atunci când legiuitorul a dorit ca o anumită cerere să fie soluţionată de instanţa de contencios, a prevăzut expres competenţa, de pildă în Titlul IX din O.G. 92/2003.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente.

În speţa de faţă se pune  în discuţie competenţa de soluţionare a căii de atac promovate împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat  cererea de menţinere a popririi ce  a fost înfiinţată pentru executarea creanţelor bugetare, astfel că instanţa de recurs trebuie să  aleagă între instanţa civilă,  considerată instanţă de drept comun, sau instanţa de contencios administrativ.

Pentru  a lămuri această problemă trebuie  analizat conţinutul normelor cu caracter special, considerate aplicabile de către tribunal.

Articolul 1 alin 1 din  Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de  Codul fiscal, iar potrivit  art. 13, interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege. Aceasta înseamnă că normele codului de procedură fiscală, având caracter special şi derogatoriu de la normele de drept comun, pot fi aplicate numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de acesta, nu şi prin asimilare, altor categorii de raporturi juridice.

Codul de procedură fiscală reglementează, în cadrul Capitolului XI al Titlului VIII privind colectarea creanţelor fiscale, posibilitatea persoanelor interesate de a contesta, în faţa instanţei judecătoreşti, orice acte de executare silită efectuate cu încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală de către organele de executare. In aceleaşi condiţii şi după aceeaşi procedură, persoanele interesate pot face contestaţie şi împotriva actelor de înfiinţare şi de aducere la îndeplinire  a măsurilor asigurătorii sau împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost începută executarea silită, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre a instanţei şi nu există o procedură legală pentru contestarea sumei şi a naturii obligaţiei fiscale de plată înscrise in acesta.

 Art. 149 din OG nr. 9/2003, aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 19/27.02.2008 reglementează  executarea silită a sumelor ce se cuvin creditorilor. Trebuie făcută precizarea că, deşi Codul de procedură fiscală a suferit modificări  de la data soluţionării cauzei de către tribunal până în prezent, textele avute în vedere de  această instanţă nu au fost modificate sub aspectul conţinutului, astfel că referirile făcute la codul modificat  sunt diferite doar în ce priveşte  numerotarea textelor.

În alineatul  1 al textului se face vorbire despre sumele ce pot fi supuse executării prin  poprire, iar alineatul 5 stabileşte că poprirea se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit, împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu.

    Art. 150 , stabilind modalitatea de  executare  silită a terţului poprit, dă posibilitatea instanţei de  judecată în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi interesate, pe baza probelor administrate,  să pronunţe menţinerea sau desfiinţarea popririi, în cazul în care  acesta înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, precum şi în cazul în care se invocă alte neregularităţi privind înfiinţarea popririi. Acest text constituie temeiul legal al promovării cererii de menţinere  a popririi de faţă.

Ca urmare, procedura menţinerii popririi  integrată Titlului VIII este distinctă faţă de contestarea celorlalte acte administrative fiscale, respectiv decizii de impunere, acte administrative fiscale asimilate deciziei de impunere sau titluri de creanţă privind datoria vamală, pentru contestarea cărora sunt aplicabile dispoziţiile Titlului IX din Codul de procedură fiscală intitulat „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

Potrivit dispoziţiilor art. 205 Cod procedură fiscală,  împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii, contestaţia  fiind o cale administrativă de atac.  Procedura de soluţionare a acestei contestaţii este  diferită de cea a soluţionării contestaţiei de drept comun, în sensul că  ea este de competenţa organelor fiscale prevăzute expres de  lege,  care, potrivit   art. 210 se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz, iar împotriva acestei decizii,  art. 218  stabileşte că pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Aşadar, în aplicarea dispoziţiilor Titlului IX, coroborate şi cu art. 13 din Codul de procedură fiscală, instanţa de contencios administrativ are competenţa expres arătată mai sus, în timp ce soluţionarea contestaţiilor prevăzute de Titlul VIII se face potrivit dreptului comun, deoarece acest titlu nu conţine dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în materie( art. 399 şi urm. Cod procedură civilă).

Reglementarea unei proceduri distincte de contestare a actelor referitoare la urmărirea silită are ca justificare faptul ca aceste acte, deşi sunt acte administrative fiscale, fiind emise de organele fiscale, prin natura procedurii de executare silită, ele îmbracă forma unor acte de gestiune cu caracter judiciar.

Ca urmare, contestaţiile la executare silită se introduc, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă, la instanţa judecătorească de executare, respectiv judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, mai precis judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul organului de executare.

Competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă de judecătorie aparţine instanţei civile, respectiv secţiei civile a tribunalului, potrivit art. 299 alin 2 Cod procedură civilă.

La această concluzie se ajunge analizând logic dispoziţiile  Codului de procedură fiscală  mai sus expuse, deoarece, dacă Titlul VIII al acestui cod  dă în competenţa de drept comun soluţionarea contestaţiilor şi prevede o competenţă  specială  a instanţei de contencios administrativ doar în ipotezele reglementate de Titlu IX, este firesc ca normele de competenţă de drept comun să se aplice nu numai introducerii contestaţiei, ci şi procedurii de judecată şi competenţei în căile de atac.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d şi art. 3 Cod procedură civilă tribunalele  soluţionează în materie de contencios administrativ doar cauze în primă instanţă, nu şi în căile de atac, ceea ce exclude posibilitatea soluţionării recursului împotriva sentinţei de menţinere  a popririi de către secţia de contencios administrativ  a tribunalului.

Potrivit art.  399 alin 3 Cod procedură civilă,  în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, aşa cum este cazul în speţă, se pot invoca în contestaţia la executare, apărări de fond împotriva titlului, dacă legea nu prevede în acest scop o procedură specială.

Titlul executoriu de faţă, nefiind  este emis de o instanţă judecătorească, poate fi atacat în procedura specială  descrisă de Titlul IX al Codului de procedură fiscală , procedură care este diferită  cererea de menţinere a popririi. Prin urmare, în cadrul contestaţiei la executare de drept comun sau a cererii de menţinere a popririi, căreia i se aplică dispoziţiile de drept comun, nu pot fi aduse apărări de fond, ele făcând obiectul unei căi de atac speciale.

Aceasta duce la concluzia că nu se impune motivarea adusă de tribunal, prin raportare la decizia XV din 2007  a ÎCCJ pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, cât timp în  judecarea cererii pentru menţinerea popririi nu pot fi făcute apărări de fond, care să implice competenţa specializată a secţiei de contencios administrativ.

Cât priveşte aplicabilitatea deciziei în interesul legii, este de observat că ceea ce  are caracter obligatoriu potrivit art.  329 alin 3 Cod procedură civilă este dispozitivul deciziei, prin care problema de drept este rezolvată, iar prin decizia arătată s-a stabilit  care este instanţa competentă să soluţioneze  contestaţia la executare, în aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă. Instanţa supremă  a pus în discuţie  competenţa de soluţionare a acestei căi de atac atunci când ea este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale sau a altor titluri executorii în materie comercială, stabilind că atunci când este vorba despre contestaţie la executare propriu-zisă, competenţa de soluţionare  aparţine judecătoriei, ca instanţă de executare, potrivit art. 373 alin. 2 Cod procedură civilă.

Referirile  făcute în considerentele încheierii la motivarea deciziei în interesul legii nu duc la concluzia că instanţa de contencios administrativ este competentă în soluţionarea căii de atac, instanţa supremă stabilind că determinarea instanţei competente în căile de atac  se face după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3 şi art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă. S-a arătat, de asemenea, că în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială - dacă aceasta există - a instanţei competente. Exprimarea aleasă nu poate duce la concluzia că s-a stabilit o anumită regulă în materie, în sensul specializării competenţei în căile de atac, mai cu seamă că argumentul care a dus la o astfel de motivare era acela că există posibilitatea ca, într-o atare contestaţie, să se invoce şi apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.

Aşadar, Înalta Curte a considerat că se poate  soluţiona calea de atac  promovată împotriva contestaţiei la executare de către o altă secţie decât cea civilă  a tribunalului, dacă există posibilitatea invocării unor apărări de fond.

Aşa cum deja s-a arătat, într-o cerere pentru menţinerea popririi întemeiată pe prevederile art. 150 Cod procedură fiscală nu pot fi aduse apărări de fond,  acestea putând fi analizate doar într-o procedură specială, de competenţa  instanţelor de contencios administrativ.

Se constată astfel  că este întemeiat motivul de  recurs prevăzut  de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, deoarece tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi a făcut o greşită interpretare a deciziei în interesul legii nr. XV/2007. Soluţia care se impune este  aceea de admitere a recursului şi,  potrivit art. 312 Cod procedură civilă, de casare a  încheierii atacate, urmând a  se trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Secţia civilă a Tribunalului Dolj, în vederea soluţionării recursului.

1

Domenii speta

Spete similare