Prin acţiunea înregistrată la data de 24.07.2009, la Judecătoria Piteşti, reclamanta g.m.c. a chemat în judecată pe pârâtul g.r.a., solicitând să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate la 09.09.2001, din vina exclusivă a pârâtului, încredinţ...

Prin acţiunea înregistrată la data de 24.07.2009, la Judecătoria Piteşti,  reclamanta

 G.M.C. a chemat în judecată pe pârâtul G.R.A., solicitând să se dispună desfacerea

căsătoriei încheiate la 09.09.2001, din vina exclusivă a  pârâtului, încredinţarea către

 reclamantă a minorei G.A.I., născută la 22.01.2002, spre creştere şi educare, reluarea

 numelui avut anterior căsătoriei şi obligarea pârâtului  la plata pensiei de întreţinere

 în favoarea minorei în procent de 25% din venitul net realizat din muncă, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că părţile s-au căsătorit în anul 2001 şi din aceasta

căsătorie s-a născut minora, relaţiile dintre soţi nu au fost niciodată bune, dar au

convieţuit 8 ani de zile în speranţa ca pârâtul îşi va schimba atitudinea faţa de

reclamantă.

În realitate, între părţi nu exista nici un fel de relaţie, paratul îşi petrecerea

concediile şi sfârşitul de săptămână în alte părţi, departe de domiciliu, fiecare îşi

gestiona banii săi, reclamanta fiind nevoită să plătească toate utilităţile şi să se

îngrijească de copil.

În ultimele 3-4 luni pârâtul a avut o atitudine necorespunzătoare faţă de reclamantă, era

agresiv verbal şi fizic, îi adresa injurii şi nu mai exista nici un fel de comunicare între părţi, nici măcar în ceea ce priveşte copilul.

În prezent minora se află la mătuşa pârâtului, întrucât reclamanta este încadrată în muncă

şi a depus toate diligenţele ca această viaţa de familie să existe.

La data de 12.10.2009 reclamanta a formulat cerere de completare a acţiunii solicitând

acordarea beneficiului contractului de închiriere pentru garsoniera nr.33 situată în

Piteşti, bloc ANL.

În motivarea cererii s-a arătat  că în timpul căsătoriei pârâtul a încheiat cu Consiliul

 Local Piteşti prin serviciul public de exploatare a patrimoniului contract de închiriere

 nr.8288/2003 pentru garsoniera de mai sus.

O perioadă de timp părţile au locuit în acest imobil până la data introducerii acţiunii de

 divorţ când pârâtul  a  plecat din imobil, iar toate utilităţile  garsonierei sunt plătite de către reclamantă.

La aceeaşi data pârâtul a formulat cerere reconvenţională solicitând desfacerea căsătoriei

din vina reclamantei, încredinţarea minorei spre creştere şi educare, obligarea pârâtei la

 plata pensiei de întreţinere.

În motivarea cererii s-a arătat că această căsătorie s-a încheiat după o foarte scurtă

prietenie, timp în care s-a născut minora şi au locuit împreună la mama acestuia, iar până

la vârsta de 6 luni de minoră s-au ocupat părţile.

Deoarece ambele părţi erau încadrate în muncă, de comun acord au hotărât ca de minoră să

se ocupe mătuşa pârâtului care era pensionată, nu avea copii şi avea un spaţiu locativ

corespunzător. Minora a fost crescută până în prezent de mătuşa pârâtului şi este elevă în

 clasa I, iar părţile o vizitau ocazional, luând-o la plimbare, după care era adusă în

domiciliul acesteia.

Hotărârea ca minora să fie crescută de mătuşă s-a realizat în perioada concediului de

aternitate când reclamanta avea timp suficient să se ocupe de copil, perioadă în care până

la data introducerii cererii de divorţ reclamanta nu şi-a exprimat dorinţa ca minora să fie alături de părinţi, de copil ocupându-se numai mătuşa pârâtului, care a înconjurat-o cu dragoste şi afecţiune, fără a simţi lipsa părinţilor.

În prezent minora este înscrisă la Şcoala nr.5 din Piteşti, are o îngrijire specială şi

 este ataşată de pârât şi de mătuşa acestuia.

Pârâtul a arătat că împreună au fost în concedii, în străinătate, în Turcia, Bulgaria,

 Italia şi înainte de divorţ au fost plecaţi în Bulgaria împreună cu alte persoane.

Comportamentul reclamantei determina o stare de nemulţumire, generând discuţii şi

contradicţie între părţi.

La data de 23.11.2009, completul investit cu soluţionarea cererii de divorţ a  formulat

cerere de abţinere, întrucât a pronunţat sentinţa civilă nr.7681/2009, dosar

 nr.12374/280/2009, având ca obiect ordonanţa preşedinţială prin care s-a respins cererea

 formulată de reclamantă privind încredinţarea minorei până la soluţionarea divorţului -

10269/280/2009.

La data de 19.02.2010 pârâtul a  formulat  cerere completatoare, solicitând acordarea

beneficiului contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Piteşti, bloc ANL şi

 încredinţarea minorei spre creştere şi educare.

 În motivarea cererii s-a arătat că în timpul căsătoriei pârâtul  a încheiat cu Consiliul

Local Piteşti prin serviciul public de exploatare a patrimoniului contract de închiriere

nr. 8288/2003 pentru garsoniera de mai sus,  când pârâta a formulat plângere la poliţie

motivat de faptul că nu poate să intre în domiciliu să-şi ia lucrurile personale.

Datorită acestui fapt pârâtul s-a mutat la o altă adresă, în garsonieră rămânând să

locuiască reclamanta care s-a preocupat în mod permanent de preconstituirea unor probe

în procesul de divorţ, provocând certuri, scandaluri, reclamaţii la diverse  instituţii.

O perioadă de timp părţile au locuit în acest imobil până la data introducerii acţiunii

de divorţ, când pârâtul  a  plecat din imobil, iar toate utilităţile  garsonierei sunt

plătite de către reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr.5997/02.07.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, s-a admis în

parte acţiunea principală aşa cum a fost completată, introdusă de reclamantă, s-a admis

 cererea reconvenţională formulată şi completată de pârât, s-a dispus desfacerea

căsătoriei încheiată între părţi, din culpă comună, a fost încredinţată  minora G.A.I.

 născută la data de 22.01.2002,  spre creştere şi educare pârâtului, reclamanta fiind

 obligată la plata pensiei de întreţinere stabilită în cota procentuală de 25% din venitul

 net lunar, începând cu data de 02.07.2010, până la majorat.

 S-a dispus ca reclamanta să  reveni  la numele avut anterior căsătoriei.

A fost acordat beneficiul contractului de închiriere pentru  garsoniera situată în Piteşti, str. Aleea Căminelor, pârâtului. Cheltuielile de judecată au fost compensate. 

 În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că vinovate de destrămarea

relaţiilor de familie se fac ambele părţi.

În ceea ce priveşte cererea de încredinţare a minorei rezultată din căsătoria părţilor,

 instanţa luând în considerare interesul superior al acesteia, vârsta fragedă şi

ataşamentul acesteia faţă de ambii părinţi, posibilităţile materiale ale acestora, a 

apreciat că de creşterea şi educarea acesteia se poate ocupa pârâtul ajutat de mătuşa sa,

întrucât minora a fost  crescută  de aceasta, care îi  cunoaşte necesităţile şi

preocupările.

În raport de soluţia adoptată de instanţă cu privire la acest capăt de cerere,

reclamanta  a fost obligată la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei până

 la majorat.

În baza art.30 alin.3 Codul familiei, instanţa a dispus  revenirea  reclamantei la  numele

avut anterior căsătoriei.

De asemenea, instanţa a acordat beneficiul contractul de închiriere nr.8288/2003, pârâtului.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel reclamanta, care a criticat-o

 pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

1. În mod nelegal instanţa de fond a dispus desfacerea căsătoriei din  culpă comună,

deoarece din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu că

pârâtul a fost acela care a manifestat pe tot parcursul  căsniciei un comportament

necorespunzător faţă de apelantă.

2. În mod greşit s-a dispus încredinţarea minorei către pârât, instanţa făcând o greşită

aplicare a legii în ceea ce priveşte interesul superior al minorei.

Astfel, din considerentele hotărârii se constată că instanţa de fond a soluţionat cauza

fără a intra în cercetarea fondului, rezumând-se să preia motivarea soluţiei din dosarul

de ordonanţă preşedinţială, cu raportare doar la  probele administrate în acea cauză de

către pârât.

Cu nerespectarea principiului egalităţii de tratament a părţilor, instanţa de fond a luat

în considerare doar probele administrate de pârât în interesul vădit al acestuia  şi

 ignorând în totalitate probele propuse de reclamantă, din cuprinsul cărora rezultă că 

este în interesul minorei să-i fie încredinţată  acesteia spre creştere şi educare.

3. Soluţia de acordare a beneficiului contractului de închiriere

pentru garsoniera din Piteşti, str.Aleea Căminelor, nu a fost motivată.

Prin cererea depusă la dosar la data de 15.11.2010, apelanta-reclamantă a detaliat 

motivele de apel mai sus precizate.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.7 din 17 ianuarie 2011, Tribunalul Argeş a admis apelul şi a

schimbat în parte sentinţa, în sensul că a fost încredinţată reclamantei spre creştere

şi educare minora A.I.

Pârâtul a fost obligat  la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cotă

procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 2.07.2010 şi până la

majoratul acesteia.

S-a acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Piteşti,

str.Aleea Căminelor, reclamantei. A fost menţinută în rest sentinţa.

Pentru a pronunţa această decizie tribunalul a reţinut următoarele:

Primul motiv de apel a fost respins ca nefondat.

Astfel, în raport de depoziţiile martorilor audiaţi la fond, în mod corect prima instanţă

 a reţinut că ambele părţi se fac vinovate de destrămarea relaţiilor de familie.

În timp ce martorii  audiaţi la propunerea  reclamantei, respectiv N.C. şi D.N.A.,  au

arătat că  relaţiile dintre părţi sunt vătămate întrucât pârâtul are o relaţie

extraconjugală cu o altă persoană, aspect confirmat şi de minoră cu ocazia audierii sale

 în apel, martorii audiaţi la cererea pârâtului, Z.B.F. şi M.E., au afirmat că şi

reclamanta ar avea o  relaţie extraconjugală.

Susţinerile reclamantei în sensul că pârâtul ar fi avut manifestări violente faţă de

 aceasta atât verbale, cât şi fizice, deşi sunt confirmate de martorii audiaţi la

propunerea sa, nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluţiei adoptată de instanţa

de fond pentru considerentele mai sus reţinute.

Cel de-al doilea motiv de apel care vizează soluţia adoptată de instanţa de fond  cu

privire la cererea de încredinţare a minorei s-a constatat a fi întemeiat.

Din probatoriul administrat atât în faţa instanţei de fond, cât şi apel, rezultă cu

 certitudine că ambii părinţi au condiţii materiale pentru creşterea şi educarea minorei,

 constând în locuinţă şi venituri realizate din muncă.

De asemenea, din depoziţiile tuturor martorilor audiaţi la ambele instanţe s-a reţinut că

 minora a fost crescută cu acordul ambilor soţi, de la vârsta de 1 an şi 8 luni, de familia Z. ( mătuşa şi unchiul intimatului), întrucât reclamanta este cadru medical şi lucrează pe ture, neavând posibilitatea să se descurce singură.

Aceeaşi martori au declarat că atât reclamanta cât şi pârâtul contribuie financiar la

 întreţinerea şi educarea minorei şi că aceasta din urmă este ataşată şi îşi iubeşte ambii

 părinţi, aspect ce rezultă şi din interogatoriul ce i-a fost administrat în apel.

Însă, având în vedere vârsta fragedă a minorei, care presupune schimbări  de ordin

 fiziologic ce necesită o atenţie sporită şi o comunicare mai intensă cu mama sa, că

starea sănătăţii sale presupune un regim de viaţă adecvat, tribunalul a apreciat că este

în interesul superior al minorei ca aceasta să fie încredinţată spre creştere şi educare

mamei sale, mai ales avându-se în vedere şi formaţia sa profesională, aceea de cadru

 medical, chiar dacă minora cu ocazia  audierii  şi-a exprimat dorinţa de a rămâne cu

tatăl său, doar pentru că-i face toate poftele.

A menţine soluţia instanţei de fond ar însemna practic ca minora să fie încredinţată

 familiei Z., la care aceasta a locuit în permanenţă de la vârsta de 1 an şi 8 luni şi

 nu pârâtului, care locuieşte la mama sa, potrivit depoziţiei martorei D.N. Mai mult,

atât mătuşa, cât şi unchiul intimatului sunt oameni în vârstă  (martora Z. – 59 ani )

 care au probleme serioase de sănătate.

Astfel, din cuprinsul adeverinţei medicale aflată la fila 105 doar fond, rezultă că mătuşa

 intimatului suferă de astm bronşic infecto alergic (NTA  şi nevrită optică).

Din depoziţia martorei D.N. s-a reţinut că unchiul intimatului suferă de inimă.

Aşa fiind, tribunalul a apreciat că mama este cea mai în măsură să-şi crească fetiţa în

 vârstă de doar 9 ani, de care aceasta este foarte ataşată, care are disponibilitate

datorită vârstei şi profesiei să se ocupe de creşterea şi educarea sa, dispunându-se

modificarea sentinţei instanţei de fond în acest sens.

Pe cale de consecinţă, intimatul-pârât a fost obligat la plata pensiei de întreţinere

în favoarea minorei.

Şi ultimul motiv de apel  s-a reţinut a fi întemeiat.

Astfel, deşi prin răspunsul dat la interogatoriul ce i-a fost administrat, pârâtul a

 recunoscut că a părăsit domiciliul conjugal situat în garsoniera din Piteşti, str.Căminelor, bloc ANL, din luna august 2009, aspect confirmat şi de inspectorii Primăriei Piteşti care au efectuat  ancheta socială, cât şi de martorii Z.F. şi B.M., iar reclamanta, cu chitanţele depuse la dosar a făcut  dovada că plăteşte chirie şi utilităţile la acest imobil, în mod nelegal instanţa de fond a acordat beneficiul contractului de închiriere privind  garsoniera din Aleea  Căminelor  pârâtului.

 Pentru toate aceste motive, în temeiul art.296 Cod procedură civilă a admis apelul şi

a schimbat în parte sentinţa în sensul că a dispus încredinţarea spre creştere şi educare

a minorei A.I. către reclamantă.

Pârâtul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cotă

procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 02.07.2010 şi până la

majoratul minorei.

A fost acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Piteşti,

 str.Aleea Căminelor, reclamantei.

Împotriva acestei decizii în termen legal a formulat recurs pârâtul G.R.A., susţinând că

este nelegală în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că este lipsită de

 temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor

art.42 din Codul familiei, precum şi a dispoziţiilor art.6 lit.h din Legea nr.272/2004,

aşa cum a fost modificată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o

gravă interpretare a textelor de lege sus menţionate, că nu s-a avut în vedere decât unul

 din argumente, anume vârsta fragedă a minorei, de 9 ani, care nu este concludent în speţa

 de faţă, întrucât minora este la şcoală, nu se află în primii ani ai vieţii, nu este

 alăptată şi schimbările de ordin fiziologic, care apar mult mai târziu raportat la vârsta

 actuală a minorei, profesia mamei, aceea de cadru medical.

Se susţine că este nelegală motivarea instanţei de apel raportat la celelalte criterii

esenţiale pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere în ansamblul lor, aşa cum le-a

 argumentat şi respectiv să aibă în vedere interesul major al fetiţei.

Nu s-a avut în vedere că fetiţa nu a crescut în domiciliul comun al părţilor, ci la mătuşa

 sa, a obţinut performanţe deosebite, premii şcolare, iar măsura la care s-a oprit

tribunalul înseamnă ruperea din mediul în care aceasta a crescut şi s-a dezvoltat şi

mutarea în garsoniera închiriată unde va trebui să locuiască în afară de mamă şi fetiţă,

 probabil şi bunica maternă a acesteia, pe când în fostul domiciliu are propria sa cameră

unde poate învăţa şi desfăşura activităţi specifice vârstei.

Nu s-a avut în vedere că spaţiul acestei garsoniere are doar 20 m.p., în timp ce

 apartamentul unde a crescut şi se află fetiţa are peste 100 m.p., astfel că interesul

de creştere, instruire şi educare al fetiţei este în favoarea tatălui său.

De asemenea, cuantumul veniturilor şi contribuţia financiară este un argument favorabil

 recurentului, întrucât veniturile acestuia sunt mai mari şi este ajutat de rudele sale.

Nu s-a avut în vedere că în perioada despărţirii în fapt reclamanta o vizita rar pe fetiţă, au petrecut puţin timp împreună, nu o ajuta la teme, recurentul fiind cel care s-a ocupat îndeaproape de acest lucru şi tot acesta a înscris-o la un program şcolar „after school”, pentru care plăteşte lunar suma de 750 lei.

Se apreciază că interesul fetiţei este de a fi încredinţată spre creştere şi educare

 tatălui, raportat la comportarea părinţilor înainte de desfacerea căsătoriei, în timpul

căsătoriei, gradul de ataşament şi de interes pe care tatăl l-a manifestat faţă de copil,

legăturile afective care s-au stabilit între fiică şi tată, posibilităţile materiale

superioare, chiar şi vârsta fiind un criteriu în favoarea acestuia, minora nefiind la o

vârstă fragedă.

Recurentul-pârât susţine că decizia dată în apel este nelegală şi sub aspectul datei

acordării pensiei de întreţinere în favoarea minorei, deoarece nu s-a avut în vedere că

aceasta se află în îngrijirea sa exclusivă, astfel încât în raport de dispoziţiile

 art.86-94 din Codul familiei trebuia să fie obligat la pensie începând cu data

 pronunţării deciziei – 17 ianuarie 2011, iar nu din 02.07.2010.

Prin decizia civilă nr.517/R-MF din 23 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti –

ecţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru

 cauze cu minori şi de familie a respins recursul formulat de pârâtul G.R.A.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă

 a dispoziţiilor art.42 din Codul familiei, precum şi art.6 din Legea nr.272/2004,

astfel cum a fost modificată, în ceea ce priveşte măsura încredinţării minorei rezultată

din căsătoria părţilor, raportat la situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului

dministrat în cauză atât la instanţa de fond, cât şi în apel.

Nu s-a constatat în speţă faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi

aplicare a textelor de lege enunţate anterior.

Deşi recurentul invocă interpretarea greşită a textelor de lege menţionate, în dezvoltarea

 motivului de nelegalitate susţine că în mod greşit a fost schimbată soluţia instanţei

de fond, urmare a greşitei stabiliri a situaţiei de fapt şi a ignorării probatoriului

efectuat cu privire la condiţiile materiale ce le oferă acesta minorei, ceea ce a condus

la o concluzie greşită cu privire la interesul minorei.

Deşi aceste susţineri nu pot fi avute în vedere în materia recursului ca o încălcare a

dispoziţiilor art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, analizând totuşi dispoziţiile

art.42 din Codul familiei şi art.6 din Legea nr.272/2004, se constată că acestea au fost

 aplicate corect în speţă şi nu se impune modificarea soluţiei adoptată de instanţa de apel.

Conform principiului ce rezultă din dispoziţiile art.42 din Codul familiei, stabilirea

 interesului minorului se face în urma analizării tuturor criteriile materiale şi morale

 pe care fiecare părinte le poate asigura pentru o bună dezvoltare intelectuală şi fizică,

â ataşamentul faţă de copil şi al copilului faţă de părinte, interesul şi grija manifestată de părinţi în timpul convieţuirii şi după desfacerea căsătoriei şi alte asemenea împrejurări legate de interesul copilului.

În legătură cu voinţa exprimată de minor, referitoare la încredinţarea acestuia în cazul

divorţului părinţilor, când a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie analizată cu multă grijă,

ţinând seama de influenţarea psihică a copilului la această vârstă, în special în perioada

 de pubertate, astfel că dorinţa lor nu poate avea o influenţă majoră la încredinţare,

ceea ce trebuie să primeze fiind interesul acestuia, care se determină în

funcţie de criteriile menţionate  anterior.

Potrivit art.6 lit.i din Legea nr.272/2004, unul din principiile prin care se realizează

respectarea şi garantarea drepturilor copilului este asigurarea sănătăţii şi continuităţii

în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului.

S-a constatat că în speţă au fost analizate criteriile materiale şi morale ale fiecărui

părinte şi respectiv toate condiţiile prevăzute de textele de lege enunţate anterior şi

 în mod corect instanţa de apel a concluzionat că minora trebuie să fie încredinţată spre

 creştere şi educare reclamantei, aceasta putând să se ocupe în mod corespunzător de minoră, care este ataşată de ambii părinţi, dar este în interesul acesteia să fie sub îngrijirea şi supravegherea atentă a mamei.

S-a stabilit cu probatoriul administrat în cauză faptul că intimata-reclamantă prezintă

garanţii materiale şi morale necesare creşterii şi educării minorei, că aceasta a fost

preocupată şi a avut grijă permanent de minoră, chiar dacă aceasta a locuit la mătuşa

recurentului-pârât (cu acordul ambilor soţi), iar faptul că acesta ar avea venituri mai

mari decât ale mamei nu constituie un criteriu determinant a fi avut în vedere la

încredinţarea minorei, având în vedere şi obligaţia acestuia de întreţinere rezultată din

dispoziţiile art.86 din Codul familiei.

De asemenea, faptul că spaţiul de locuit al mamei împreună cu minora îl constituie o

 garsonieră de doar 20 m.p. faţă de apartamentul unde a crescut minora, care are circa

 100 m.p., nu are relevanţă în cauză din moment ce acest apartament nu aparţine nici unuia

dintre cei doi soţi, ci unor terţe persoane cărora nu le poate fi încredinţată minora

 spre creştere şi educare.

Curtea a mai constatat că şi critica referitoare la nelegalitatea deciziei pronunţată în

apel sub aspectul datei acordării pensiei de întreţinere în favoarea minorei, este nefondată şi urmează a fi respinsă întrucât în mod corect instanţa de apel a aplicat în speţă dispoziţiile art.86 şi 94 din Codul familiei, obligând pe pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cotă procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 02.07.2010, neimpunându-se modificarea soluţiei sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că instanţa de apel a pronunţat

o soluţie legală, motiv pentru care, în baza art.312 (1) Cod procedură civilă, a  respins

ca nefondat recursul.

La data de 8 aprilie 2011, s-a formulat contestaţie în anulare de către contestatorul

 G.R.A. în contradictoriu cu intimata G.M.C., solicitând admiterea acesteia şi anularea

deciziei civile nr.517/MF/23 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,

cu consecinţa rejudecării recursului.

Ulterior, şi-a precizat şi completat contestaţia în anulare, invocând dispoziţiile art.318

 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, în sensul că instanţa atunci când a respins recursul formulat de către contestator a omis să se pronunţe pe o parte din criticile formulate de către acesta.

În motivarea contestaţiei se arată că instanţa a formulat consideraţii de ordin general

nerăspunzând în mod concret la criticile invocate de către acesta, cu privire la

 aplicabilitatea dispoziţiilor art.42 din Codul familiei, precum şi ale art.6 din

Legea nr.272/2004. Mai bine spus, aceasta a analizat doar art.6 lit.i din Legea nr.272/2004,  omiţând să se pronunţe pe lit.a, b, c, h din aceeaşi lege.

În plus, instanţa nu a răspuns la critica care vizează acordarea pensiei de întreţinere,

în sensul că deşi minora a locuit în permanenţă la contestator, acesta a fost obligat în

 mod nelegal la 25% din venitul net realizat, începând cu data de 2.07.2010.

S-a mai precizat de către contestator că instanţa de recurs s-a pronunţat în mod vag cu

 privire consimţământul minorei, deşi acesta era hotărâtor în încredinţarea spre creştere

 şi educare a uneia dintre părinţi, precum şi cu privire la beneficiul folosinţei

garsonierei.

În fine, s-a concluzionat în sensul că şi atunci când instanţa face consideraţii de ordin

general cu privire la criticile invocate de către contestator, se poate susţine că ne aflăm în prezenţa unei reale omisiuni, în motivele de recurs.

S-a formulat întâmpinare de către intimata D.(fostă G.) M., prin care s-a solicitat

respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, precizându-se că instanţa de recurs

a analizat în mod expres toate criticile invocate de către contestator, iar faptul că

nu ar fi răspuns la fiecare argument invocat de către acesta, nu înseamnă că sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de art.318 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă;

se solicită cheltuieli de judecată.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate de către

contestator, Curtea a respins ca nefondată contestaţia pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art.318 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, hotărârile

 pronunţate în recurs, pot fi atacate cu contestaţia, atunci când instanţa respingând

recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze  vreunul din

 motivele de modificare şi de casare.

Calea contestaţiei în anulare este deschisă atât pentru omisiunea de cercetare a motivelor

 de casare sau de modificare formulate în termen de către recurent, cât şi pentru cele de

 ordine publică, invocate din oficiu de către instanţă, conform dispoziţiilor art.306

 alin.2 Cod procedură civilă.

Practic se invocă de către contestator faptul că instanţa de recurs nu  s-a pronunţat

pe critica ce derivă din aplicabilitatea dispoziţiilor art.42 din Codul familiei, însă

rezultă în mod clar că aceasta a fost analizată şi s-a răspuns în mod expres; de asemenea

se invocă faptul că nu s-ar fi răspuns la dispoziţiile art.6 din Legea nr.272/2004, însă şi acest motiv este nefondat, deoarece instanţa a analizat în mod concret toate literele din cuprinsul acestui articol, şi anume consimţământul copilului, stabilitatea în creşterea şi educarea acestuia, celelalte litere din cuprinsul articolului, reprezentând consideraţii de ordin general, care au fost deja analizate şi înglobate în dispoziţiile art.42 din Codul familiei.

De asemenea, există pronunţarea în mod expres a instanţei de recurs cu privire la spaţiul

de locuit, respectiv al garsonierei, al cărui beneficiu de închiriere a fost atribuit

intimatei-reclamante.

În fine, instanţa s-a pronunţat şi cu privire la critica ce vizează obligarea

contestatorului la plata pensiei de întreţinere, iar faptul că nu a răspuns la toate

argumentele invocate de către contestator, nu înseamnă că ne aflăm în ipoteza unei

 omisiuni, aşa cum este ea reglementată de dispoziţiile art.318 alin.1 teza a II-a

 Cod procedură civilă.

Practic contestatorul critică soluţia pronunţată de către instanţa de recurs, ceea

ce nu echivalează cu neanalizarea instanţei privind motivele de recurs din perspectiva

 referirii pe care o face acesta cu privire la fiecare argument în parte, iar din analiza

aplicabilităţii dispoziţiilor art.318 teza finală, este imperios necesar a se face

 distincţie între motive şi argumente, deoarece textul de lege are în vedere numai

omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau modificare şi nu argumentele

 de fapt şi de drept pe care le invocă fiecare parte.

A da astfel părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea

 de modul în care a fost soluţionată pricina şi s-au stabilit raporturi litigioase, ar

 însemna practic să se deschidă dreptul de a prova rejudecarea căii de atac, lucru care

 nu este prevăzut în actul sistem al procedurii civile, sens în care contestaţia

în anulare nu poate fi admisă, decât pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

De altfel, pe calea contestaţiei în anulare numai pot fi valorificate probleme de fond,

întrucât de esenţa căii extraordinare de atac este aşa cum s-a arătat mai sus, remedierea

 unei neregularităţi procedurale săvârşite de către instanţă şi nicidecum reluarea

 judecăţii fondului litigiului.

Mai mult decât atât, în jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza M. împotriva României,

s-a statuat că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea

 principiului res iudicata, conform căreia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite

o retractare a unei hotărâri definitive şi irevocabile obligatorii şi mai ales nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzelor.

Se concluzionează de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că promovarea unei contestaţii în anulare în dreptul intern poate fi exercitată numai în mod strict pentru motivele reglementate de dispoziţiile art.317 şi art.318 Cod procedură civilă şi în niciun caz nu se referă la greşeli de judecată, chiar dacă ele există pentru a se proceda ulterior la o reformare a hotărârii irevocabile.

Faţă de cele arătate mai sus, în baza dispoziţiilor art.320 Cod procedură civilă Curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare şi în baza dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, a obligat pe contestator să plătească intimatei-reclamante suma de 700 lei cheltuieli de judecată.

7. Înţelesul sintagmei „greşeală materială” prevăzute de art.318 teza I din Codul de procedură civilă

Art.318 teza I din Codul de procedură civilă

Curtea reţine că prin „greşeală materială”, ca temei al unei contestaţii în anulare în

 sensul art.318 Cod procedură civilă, se înţelege orice eroare materială evidentă pe care

 o săvârşeşte instanţa, cum ar fi de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deşi la

 dosar se găseşte recipisa de plată a taxelor legale de timbru, ori respingerea recursului

 ca tardiv, deşi a fost depus în termen la poştă, dar instanţa nu a observat recipisa

scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac.

Textul se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale

 judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca

insuficient timbrat, iar pentru aceste situaţii nu este necesară reexaminarea fondului

 sau o apreciere a probelor.

În speţă, contestatoarea nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă legată

de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci critică modul în care Curtea a dezlegat

o anumită problemă referitoare la contractul individual de muncă al intimatului, care

este o problemă de judecată şi de apreciere a instanţei de recurs.

Rezultă că această motivare a contestatoarei nu se poate încadra în sintagma de „greşeală materială”, aşa cum este prevăzută de art.318 teza I din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.320 Cod procedură civilă, Curtea a respins contestaţia în anulare.

Decizia civilă nr.1503/R-CM/19.09.2011

Domenii speta

Spete similare