Recurs. Casare integrală. Trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente

Recurs. Casare integrală. Trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente

Prin decizia penală nr.94/25 aprilie 2006, pronunţată în dosarul nr.83/2006 al Tribunalului Harghita, s-a admis apelul declarat de inculpatele D. E. şi C. E. împotriva sentinţei penale nr.577/15.12.2005 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi desfiinţându-se integral sentinţa atacată, în rejudecaree, s-a dispus în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală, achitarea inculpatelor D. E. şi C. E. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii, prev.de art.292 Cod penal.

 Cu referire la cheltuielile judiciare, s-a dispus rămânerea acestora în sarcina statului.

 Impotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au declarat apel inculpatele D. E. şi C. E., invocând împrejurarea că judecătorul care a soluţionat cauza la instanţa de fond este incompatibil, întrucât a respins cererea de perfectare a antecontractului.

 S-a invocat de asemenea împrejurarea că nu există un temei de fapt şi de drept care să justifice soluţia de condamnare, nefiind evidenţiat elementul privind inducerea în eroare.

 Instanţa de apel a apreciat că apelul declarat este fondat, reţinând că înscrisul sub semnătură privată, încheiat la sfârşitul lunii iulie 2002, este nul, nefiind încheiat în formă autentică, astfel că nu produce consecinţe juridice şi nu are un efect translativ de proprietate.

 S-a reţinut în aceste condiţii că în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, autentificat în faţa notarului public, inculpata C. E. avea calitatea de proprietar, astfel că nu s-a putut  reţine că a declarat în fals.

 Cu referire la cele două înscrisuri sub semnătură privată, despre care s-a reţinut că sunt antedatate, s-a arătat că nu întrunesc condiţiile prevăzute de art.292 Cod penal, care impun cerinţa ca declaraţiile să fie făcute unui organ sau instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art.145 Cod penal.

 Cu referire la declaraţia autentificată dată de apelanta D. E. s-a menţionat că nu constituie un fals în declaraţii în sensul prevăzut de art.292 Cod penal, întrucât nu produce consecinţe juridice.

 Instanţa de apel a arătat că este apt să producă consecinţe juridice doar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.893 din 23.04.2003, care este real, întrucât la momentul încheierii acestuia, apelanta C. E. era proprietara tabulară a imobilului, iar declaraţia dată de cele două apelante, autentificată sub nr.1090 din 11 mai 2004, face parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.893/2004, astfel că este apt să producă consecinţe juridice cu acest din urmă act.

 S-a arătat astfel că lipseşte latura obiectivă a infracţiunii de fals în declaraţii, considerent în raport de care s-a dispus admiterea apelului şi achitarea inculpatelor pe temeiul prevăzut de art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală.

 Impotriva deciziei penale menţionate, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita.

In motivarea cererii de recurs formulate s-a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel sub aspectul nelegalităţii, arătând că, deşi actul sub semnătură privată încheiat în luna iulie 2002 nu are efect translativ de proprietate, constituie o promisiune sau un antecontract de vânzare-cumpărare, care este valabil şi produce consecinţe juridice între părţi, fiind unanim acceptată în practica judiciară confirmarea unui asemenea înscris prin hotărâre judecătorească.

 S-a invocat în motivele de recurs, sub aspectul realizării elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.292 Cod penal, împrejurarea că este suficient în sensul textul de incriminare ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie făcută în vederea producerii de consecinţe juridice şi să servească acestui scop, chiar dacă, în final, acea consecinţă nu s-a produs.

 In ceea ce priveşte cele două acte sub semnătură privată antedatate, din 2 iulie 2002 şi respectiv 4 august 2002, s-a specificat faptul că nu s-a reţinut nici prin actul de inculpare şi nici prin hotărârea primei instanţe că ar întruni condiţiile cerute de art.292 Cod penal, acestea constituind mijloacele frauduloase folosite pentru a întări convingerea părţilor interesate.

 S-a arătat că declararea necorespunzătoare a adevărului a avut loc, în prima fază, prin consfinţirea afirmaţiilor mincinoase făcute în cele două acte sub semnătură privată, antedatate, şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.893/23.04.2004, prin aceea că s-a trecut un alt preţ decât cel real, s-a declarat în mod mincinos că vânzătoarea a stăpânit continuu imobilul vândut, iar declaraţia autentificată sub nr.1090/11 mai 2004 conţine afirmaţii mincinoase cu referire atât la preţul de vânzare cât şi la faptul că părţile s-ar fi prezentat personal şi ar fi semnat actul în faţa notarului.

 Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate şi din oficiu în limitele investirii sale şi anume conform dispoziţiilor art.385/6, 385/8 şi 385/9 Cod procedură penală, s-a constatat următoarele :

 Inculpatele C. E. şi D. E. au fost deduse judecăţii prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de fals în declaraţii, prev.de art.292 Cod penal, deşi din considerentele actului de sesizare rezultă că presupusa declarare necorespunzătoare a adevărului făcută în scopul impus de textul de incriminare vizează atât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.893/23 aprilie 2004 cât şi declaraţia autentificată dată în faţa notarului public la data de 11 mai 2004.

 In condiţiile în care consumarea infracţiunii de fals în declaraţii are loc în momentul când declaraţia mincinoasă scrisă a fost primită sau declaraţia mincinoasă verbală a fost consemnată de organul competent, se justifica o clarificare de prima instanţă a obiectului judecăţii cu referire la fapta ce formează obiectul sesizării, întrucât cele două înscrisuri autentificate reţinute şi de prima instanţă ca incluzând declaraţii false, cu consecinţa anulării acestora, au fost încheiate la date diferite, respectiv la data de 23 aprilie 2004 şi 11 mai 2004.

 Se justifica aşadar, în raport de ambiguitatea actului de sesizare a instanţei, clarificarea obiectului judecăţii în accepţiunea definită de art.317 Cod procedură penală, cu precizarea că, potrivit textului de lege specificat, prin faptă arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor unei persoane, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil a produce consecinţe juridice, de a investi instanţa, o atare condiţie nefiind îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată.

 Clarificarea obiectului judecăţii se impunea a fi realizată de prima instanţă prin aplicarea fie a dispoziţiilor art.334 Cod procedură penală, fie prin aplicarea dispoziţiilor art.332 alin.2 Cod procedură penală în raport de concluziile rezultate din analiza actului de sesizare, prin prisma cerinţelor impuse de art.317 Cod procedură penală, în ideea garantării dreptului la apărare al inculpatelor, în condiţiile în care atât actul de sesizare a instanţei cât şi hotărârea instanţei de fond nu specifică cu certitudine care dintre cele două fapte realizează conţinutul infracţiunii pentru care au fost condamnate inculpatele.

 Omisiunea instanţei de fond de a clarifica obiectul judecăţii contravine garanţiei instituite de art.6 paragraful 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care instituite dreptul „acuzatului” de a fi informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei care i se aduc, „fapt care presupune aducerea la cunoştinţă atât a faptelor materiale ce i se reproşează cât şi a calificării juridice ce li se dau” (în acest sens cauza Bricmont contra Belgiei).

 In accepţiunea instanţei de contencios european, dispoziţiile acestui text evidenţiază necesitatea ca „autorităţile naţionale să depună o maximă diligenţă cu privire la modul în care se face „notificarea” acuzaţiei către cel interesat, actul de acuzaţie având un rol determinant în procedura penală” (cauza Mattoccia contra Italiei).

 Informarea precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi a calificării lor juridice, reprezintă o condiţie esenţială a unui proces echitabil, existând o legătură evidentă între dispoziţiile art.6 paragraful 1 lit.a şi cele ale art.6 paragraful 3 lit.a şi b în sensul că dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei trebuie privit în lumina dreptului recunoscut acuzatului de a-şi pregăti apărarea.

 In raport de considerentele enunţate, subzistând cazurile de casare prevăzute de art.385/9 pct.9, 10 şi respectiv 12 Cod procedură penală, potrivit prevederilor art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, s-a casat integral decizia atacată şi s-a desfiinţat integral sentinţa penală nr.577/15.12.2005 a Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Domenii speta

Spete similare