Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Cazuri

Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Cazuri.

C. pr. pen., art. 300, art. 332, art. 197

Stricta legalitate şi durata rezonabilă a procedurilor impune instanţei ca, încă de la primirea sesizării, să examineze integral legalitatea atât a sesizării cât şi a actelor specifice efectuate în faza de urmărire penală, să constate eventualele nereguli şi să ia de îndată măsurile necesare remedierii acestora. Interesul procesual al unui asemenea demers este dat, la rândul său, atât de nevoia restabilirii cât mai urgente a legalităţii, cât şi de imperativul soluţionării pe fond a pricinii într-un termen rezonabil. O asemenea interpretare exclude un formalism excesiv care nu face decât să prelungească nejustificat procedurile şi nu este contrazisă sub nicio formă de plasarea sub secţiuni diferite a textelor art. 300 şi art. 332 C. pr. pen., de vreme ce legiuitorul nu interzice expres ridicarea şi soluţionarea împreună a neregulilor formale ţinând de actul de sesizare, dar şi de tot cuprinsul fazei prealabile judecăţii.

Rechizitoriul nu numai că trimite litigiul într-o fază superioară, aceea a judecăţii, dar şi fixează limitele în care judecata va avea loc cu privire la fapta/faptele şi persoana/persoanele la care se referă. Delimitarea clară a obiectului judecăţii îi incumbă procurorului, ca titular al funcţiei de acuzare şi nu poate fi lăsată pe seama judecătorului, fiind incompatibilă cu funcţia de jurisdicţie pe care acesta din urmă o exercită. În acelaşi timp, stabilirea cu puterea evidenţei a obiectului judecăţii prezintă importanţă nu numai sub aspect teoretic, ci mai ales din punct de vedere practic: pentru instanţa de judecată care va şti în ce limite are loc judecata, pentru procurorul de şedinţă care va cunoaşte în ce limite să exercite acuza şi pentru părţi care vor avea cunoştinţă de limitele în care îşi vor construi apărările.

Prin sentinţa penală nr. 76/1 aprilie 2011, tribunalul Harghita:

- în baza art. 300 alin. 2 Cod procedură penală, a restituit dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Structura centrală, pentru refacerea actului de sesizare.

- a respins ca premature cererile privind nulitatea actului de sesizare şi nulitatea urmăririi penale.

- în baza art. 139 alin. 2, art. 1451 Cod procedură penală, a înlocuit cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, măsura obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpaţii: B.R., D.A., D.T., D.Gh.I., R.C., R.D., D.M.C., D.P., M.I., N.M., N.M., R.M., S.F., S.S., S.M., S.N., V.I., S.C. şi N.A..

- pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, a impus inculpaţilor următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la Tribunalul Harghita, la altă instanţă de judecată sau la organul de urmărire penală ori de câte ori sunt chemaţi;

b) să se prezinte la organul de poliţie în circumscripţia îşi au domiciliul sau reşedinţa, care este desemnat cu supravegherea, ori de câte ori sunt chemaţi;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

e) să nu se apropie de ceilalţi inculpaţi şi de martori şi să nu comunice cu aceste persoane direct sau indirect;

- a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare a măsurii sau a obligaţiilor care le revin, se va lua faţă de ei măsura arestării preventive.

- a respins cererile de revocare a măsurii preventive formulate de inculpaţi. Respinge cererile de modificare a obligaţiei de a nu lua legătura cu ceilalţi inculpaţi.

- a respins sesizarea Poliţiei oraşului Ţăndărei privind pe inculpatul D.T.

- a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului S.N..

- a respins contestaţiile formulate de inculpaţii R.M., D.M.C., S.S. împotriva măsurilor asigurătorii.

- a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 3 Cod procedură penală.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Potrivit art. 263 alin. 1 Cod procedură penală, rechizitoriul trebuie să cuprindă fapta reţinută în sarcina inculpatului şi probele pe care se întemeiază învinuirea. Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, aşa cum este în cauza de faţă, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute de art. 260 C. pr.pen., iar, conform art. 267 alin. 4, procurorul este obligat să dispună „asupra menţinerii sau revocării … măsurilor asigurătorii”.

În ce priveşte menţiunile privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, a constatat că dispoziţiile legale au în vedere descrierea actelor materiale, acţiunilor sau inacţiunilor pe care procurorul le reţine ca alcătuind elementul material şi celelalte condiţii ale laturii obiective a infracţiunii. Enunţarea elementului material prevăzut în conţinutul legal al infracţiunii nu reprezintă o arătare a faptei concrete.

Totodată, în materie penală funcţionează principiul fundamental al răspunderii personale, astfel că arătarea faptelor în actul de sesizare trebuie să se raporteze la persoana fiecărui inculpat. Chiar dacă se reţine că inculpaţii au acţionat în grup, răspunderea acestora funcţionează individual, numai pentru faptele concrete la care au participat şi care trebuie arătate în rechizitoriu. Nu există o răspundere penală a grupului.

Interpretând literal textul legal tribunalul constată, de asemenea, că se referă la fapta „reţinută în sarcina” inculpatului. Prin urmare, pe lângă descrierea ei, fapta trebuie reţinută în sarcina inculpatului. Tribunalul consideră că aceste dispoziţii implică o manifestare de voinţă a procurorului care trebuie să indice în mod expres care acte, activităţi sau atitudini înţelege să le reţină ca alcătuind fapta. Această sarcină aparţine acuzării, iar instanţa nu va putea să alcătuiască ulterior conţinutul faptei judecate dacă prin actul de sesizare nu se indică expres conţinutul acuzei.

În ce priveşte probele pe care se întemeiază învinuirea instanţa a avut în vedere definiţia legală a probelor conţinută în art. 63 Cod procedură penală. Interpretând astfel sistematic dispoziţiile legale, cerinţa art. 263 Cod procedură penală are în vedere indicarea elementelor de fapt cu privire la care procurorul consideră că demonstrează existenţa fiecărei infracţiuni, identitatea persoanei care a săvârşit-o precum şi existenţa celorlalte împrejurări de fapt la care face referire. Totodată, legea are în vedere indicarea mijloacelor de probă din care rezultă aceste elemente de fapt.

Tribunalul a subliniat că un rechizitoriu care cuprinde doar o enumerare a probelor administrate de organul de urmărire penală este inform. Actul de sesizare a instanţei trebuie să precizeze care sunt probele pe care se sprijină fiecare dintre acuzaţiile formulate, astfel încât aceste probe să poată fi dezbătute în contradictoriu şi eventual, inculpatul să-şi exercite dreptul de a demonstra lipsa lor de temeinicie, potrivit art. 66 alin. 2 Cod procedură penală.

Pe de altă parte, ţinând seama de principiul separării funcţiunilor judiciare de acuzare şi judecată, nu se va putea cere instanţei să aleagă care dintre probele administrate la urmărirea penală ar putea susţine o anume acuzaţie. Instanţa nu ar putea exercita funcţiunea acuzării, alegând dintre probe pe acelea pertinente pentru a susţine o anume învinuire, fără o manifestare de voinţă în acest sens a procurorului acuzator. Procurorul este cel ţinut să-şi întemeieze învinuirea pe probele pe care le consideră pertinente şi concludente, urmând ca instanţa, exercitând funcţia de jurisdicţie, să decidă dacă respectivele probe pot conduce la constatarea existenţei faptei, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la stabilirea vinovăţiei.

Desigur, exercitându-şi rolul activ, instanţa poate să dispună din oficiu administrarea de noi probe pentru lămurirea unor împrejurări dar această atribuţie nu poate veni în contradicţie cu principiul enunţat mai sus.

După un examen amănunţit al rechizitoriului, tribunalul a constatat că niciuna dintre cerinţele obligatorii la care s-a făcut referire, privitoare la conţinutul actului de sesizare nu este îndeplinită în cauză.

Asupra măsurilor restrictive de libertate, Tribunalul Harghita a constatat că numărul mare de inculpaţi îngreunează semnificativ desfăşurarea procedurii. Necesitatea ascultării acestora impune participarea lor la proceduri şi implicit restricţionarea libertăţii lor de mişcare în acest scop. Pentru realizarea scopului bunei desfăşurări a procesului penal, avut în vedere conform art. 136 Cod procedură penală, tribunalul consideră suficientă impunerea obligaţiei de a nu părăsi ţara. În cauză nu se impune nicio altă măsură preventivă mai restrictivă.

Excepţie de la considerentele de mai sus face inculpatul S.N.. Pentru motivele arătate în încheierea ultimei şedinţe, măsura arestării acestui inculpat a fost menţinută.

Relativ la contestaţiile în contra măsurilor asiguratorii formulate de inculpaţii R.M., D.M.C. şi S.S., prima instanţă a constatat că bunurile ridicate de la inculpaţi au o valoare economică astfel că pot servi la despăgubirea persoanelor vătămate sau pot fi confiscate în situaţia în care se va dovedi că au fost obţinute din venituri ilicite. În ce priveşte persoanele vătămate, chiar dacă ele nu au fost indicate şi nu s-au constituit până în acest moment părţi civile, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 17 alin. 3 Cod procedură penală. Ţinând seama de faptul că în cauză se face referire la traficul a căror victime sunt minori, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă victima minoră nu este constituită parte civilă.

Referitor la susţinerile inculpaţilor vizând nulitatea absolută a urmăririi penale şi cererile lor de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii fazei prealabile, potrivit art. 332 C. pr. pen., tribunalul a considerat că examinarea motivelor de nulitate privind actele de urmărire penală poate fi făcută abia după învestirea legală a instanţei cu judecarea cauzei. Pentru acest considerent, tribunalul a examinat cu întâietate actul de sesizare, iar pentru vicii de fond ale acestuia s-a desesizat, fără să efectueze şi o analiză a valabilităţii actelor de urmărire penală contestate de inculpaţi.

În ceea ce priveşte nulitatea actului de sesizare invocată de inculpaţi, din cauza verificării efectuate de procurorul-şef al Serviciului de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate, în condiţiile în care procurorul-şef al DIICOT, procuror ierarhic superior primului, a efectuat acte de urmărire în cauză, tribunalul a subliniat că,  aşa cum s-a reţinut în decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea recursului în interesul legii, această este o neregularitate care, dacă există, poate fi înlăturată de îndată sau prin acordarea unui termen, un astfel de rechizitoriu fiind, prin urmare, apt să învestească instanţa. Aşa fiind, tribunalul a considerat necesar să examineze cu întâietate acele aspecte de neregularitate care duc la imposibilitatea învestirii instanţei şi la restituirea dosarului, restul chestiunilor fiind prematur formulat.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs inculpaţii B.R., D.M.C. şi R.M.; Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (în continuare D.I.I.C.O.T.), Biroul Teritorial Harghita; inculpaţii S.C., D.Gh.I., N.M., N.M., N.A., S.N., S.F., S.S., S.N., S.M. şi M.I.

În motivarea recursului primilor trei inculpaţi, inculpatul R.M. contestă dispoziţia primei instanţe de respingere a contestaţiei acestuia în contra sechestrului asigurator. Ceilalţi doi inculpaţi nu şi-au prezentat motivele pentru care au atacat hotărârea Tribunalului Harghita.

În motivarea recursului procurorului, acesta contestă temeinicia sentinţei Tribunalului Harghita de desesizare, sub două aspecte: în primul rând, susţine că rechizitoriul parchetului cuprinde toate elementele prevăzute de art. 263 C. pr. pen. În aceeaşi ordine de idei, precizează că verificarea actului de sesizare înseamnă obligaţia instanţei de a stabili, din oficiu, modul în care a fost sesizată, respectiv dacă au fost respectate dispoziţiile art.263-264 Cod procedură penală, condiţiile de fond şi de formă, de a căror respectare depinde legala sesizare şi investire a instanţei. În acest context, modul în care s-au luat, ori nu s-au luat diferite măsuri procesuale de către organul de urmărire penală, ori modul în care s-au administrat probele nu sunt aspecte care vizează regularitatea actului de sesizare. Se face o confuzie a momentului în care se verifică toate aceste aspecte. În cauza din faţă, actul de sesizare al instanţei cuprinde toate elementele prevăzute de art.263 Cod procedură penală şi doar aceste aspecte trebuiau verificate la acest moment procesual de către instanţa de fond. De asemenea, conform art. 264 Cod procedură penală, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior celor care au întocmit rechizitoriul. Cum nimeni nu are dreptul să ceară unui judecător să motiveze hotărârea în vreun anumit fel, la fel, nimeni nu are dreptul să impună magistratului procuror un anumit mod în care să se exprime prin rechizitoriul pe care îl întocmeşte. Atâta timp cât rechizitoriul respectă acele elemente prevăzute de lege în art.263-264 Cod procedură penală, restul este expresia propriei sale gândiri, expresia convingerii intime a magistratului procuror, iar modul în care se exprimă nu trebuie cenzurat în momentul în care se face verificarea regularităţii actului de sesizare al instanţei, aceste aspecte urmând a fi verificate cu ocazia cercetării judecătoreşti, odată cu administrarea probelor. Tot ceea ce a consemnat procurorul va fi cenzurat sub aspectul temeiniciei, la momentul în care se va da o soluţie în cauză. În nici un caz, această cenzurare nu-şi are locul în momentul în care se verifică legalitatea actului de sesizare al instanţei, respectiv al înscrisului prin care s-a sesizat instanţa de judecată.

În al doilea rând, este criticată dispoziţia tribunalului de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura procesual preventivă a obligării inculpaţilor de a nu părăsi ţara, o asemenea dispoziţie fiind considerată de procuror ca netemeinică, de vreme ce nu a intervenit niciun element nou care să schimbe temeiurile primei şi să ducă la înlocuirea ei cu obligarea de  a nu părăsi ţara.

În motivarea recursurilor celorlalţi inculpaţi, este criticată dispoziţia primei instanţe de respingere ca premature a cererilor lor de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, întemeiate pe prevederile art. 332 C. pr. pen. Subliniază că cel puţin trei vicii ale urmăririi penale justifică o desesizare a instanţei, cu consecinţa reactivării urmăririi penale.

Analizând recursurile pendinte, se reţin următoarele:

A. Asupra recursurilor inculpaţilor B.R., D.M.C. şi R.M.. Potrivit părţii introductive a încheierii de şedinţă din data de 30 martie 2011, când au avut loc dezbaterile judiciare în faţa Tribunalului Harghita, cei trei inculpaţi au fost prezenţi la dezbateri. Ei nu se află în niciuna din situaţiile speciale prevăzute de art. 3823 raportat la art. 363 alin. 3 C. pr. pen., astfel pentru aceştia termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la pronunţare. În considerarea deciziei nr. nr. XXVIII/16 aprilie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 570/29 iulie 2008), termenul de recurs împotriva sentinţei de desesizare nu este cel general de 10 zile, ci unul special de 3 zile. Cum sentinţa penală nr. 76/2011 a Tribunalului Harghita a fost pronunţată în 1 aprilie 2011, el s-a împlinit pentru cei trei inculpaţi la data de 5 aprilie 2011, calculul realizându-se pe zile libere, conform art. 186 alin. 2 C. pr. pen. Cu toate acestea, d-nii B.R., D.M.C. şi R.M. au promovat calea de atac abia în 8 aprilie 2011 (primii doi) şi, respectiv, în 6 aprilie 2011 (ultimul), fără să indice niciun motiv care să justifice repunerea în termenul de recurs. În acest sens, indicarea în mod greşit în sentinţa tribunalului a termenului de 10 zile, în loc de 3 zile, nu reprezintă o cauză temeinică de împiedicare a exercitării recursului în timp util, de vreme ce hotărârea Înaltei Curţi este obligatorie pentru toţi, iar inculpaţii aveau posibilitatea rezonabilă să o cunoască, ea fiind previzibilă şi accesibilă.

În considerarea celor expuse, în conformitate cu art. 38515 pct. 1, lit. a C. pr. pen., vom respinge ca tardive recursurile formulate de inculpaţii B.R., D.M.C. şi R.M. împotriva sentinţei penale nr. 76/1 aprilie 2011 pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 2483/96/2010*.

B. Asupra recursului declarat de D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Harghita.

a) Recursul promovat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 76/1 aprilie 2011 a Tribunalului Harghita este fondat pentru următoarele motive:

Suplimentar viciilor actului de sesizare împărtăşite de prima instanţă, inculpaţii au invocat şi omisiunea efectuării verificărilor pretinse de art. 264 alin. 3 C. pr. pen., de către procurorul ierarhic superior competent. În acest sens, au subliniat că, în condiţiile în care procurorul-şef de secţie a efectuat acte de urmărire penală în cauză, el nu mai avea căderea legală să supună rechizitoriul examenului legalităţii şi temeiniciei, acest atribut revenind procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, alături de nulitatea rechizitoriului, inculpaţii au alegat şi nulitatea urmăririi penale, solicitând, în temeiul art. 332 C. pr. pen., restituirea cauzei la procuror pentru refacerea fazei prealabile judecăţii, în principal pentru următoarele motive: în primul rând, deşi aveau avocaţi aleşi, iar art. 172 alin. 1 C. pr. pen. impune încunoştiinţarea avocatului inculpatului despre efectuarea actelor de urmărire penală, procurorul nu s-a conformat acestei obligaţii, astfel încât avocaţii nu au avut posibilitatea rezonabilă să exercite în mod plenar apărările. În al doilea rând, cu prilejul efectuării expertizelor informatice, organele de urmărire penală nu i-au informat pe inculpaţi că pot să formuleze obiective proprii şi obiecţiuni la rapoartele de expertiză şi nici nu le-au oferit posibilitatea să ceară numirea câte unui expert recomandat de ei. În al treilea rând, comisiile rogatorii interne şi internaţionale nu s-au efectuat după exigenţele art. 132 C. pr. pen., autorităţile rogate nefiind de aceeaşi natură şi de acelaşi grad cu cele care au efectuat urmărirea penală în cauză. În sfârşit, în faţa Tribunalului Harghita a mai fost invocată necompetenţa funcţională a procurorului din cadrul D.I.I.C.O.T. de efectuare a urmăririi penale în speţă, o asemenea competenţă aparţinând Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în raport de natura infracţiunilor cu care autorităţile judiciare s-au sesizat iniţial şi de autoritatea judiciară prima sesizată.

Cele două chestiuni au fost considerate de către instanţa de prim grad prematur formulate şi respinse ca atare.

Admiţând corectitudinea distincţiei dintre sesizare şi învestire, făcută de prima instanţă, contrar susţinerilor acesteia, subliniem însă că stricta legalitate şi durata rezonabilă a procedurilor impune instanţei ca, încă de la primirea sesizării, să examineze integral legalitatea atât a sesizării cât şi a actelor specifice efectuate în faza de urmărire penală, să constate eventualele nereguli şi să ia de îndată măsurile necesare remedierii acestora. Interesul procesual al unui asemenea demers este dat, la rândul său, atât de nevoia restabilirii cât mai urgente a legalităţii, cât şi de imperativul soluţionării pe fond a pricinii într-un termen rezonabil. O asemenea interpretare exclude un formalism excesiv care nu face decât să prelungească nejustificat procedurile şi nu este contrazisă sub nicio formă de plasarea sub secţiuni diferite a textelor art. 300 şi art. 332 C. pr. pen., de vreme ce legiuitorul nu interzice expres ridicarea şi soluţionarea împreună a neregulilor formale ţinând de actul de sesizare, dar şi de tot cuprinsul fazei prealabile judecăţii.

În considerarea acestei idei şi având în vedere că recursul procurorului devoluează integral cauza, desigur în limitele chestiunilor dezlegate acest moment al procedurilor, în prezenta pricină instanţa de recurs va proceda şi la analiza celorlalte neregularităţi invocate de inculpaţi şi va aduce acestora un răspuns în substanţă.

Astfel, faptul că procurorul-şef de secţie a îndeplinit sporadic anumite acte de urmărire penală, independent dacă acestea sunt procesuale sau procedurale, din moment ce el nu a efectuat în întregime urmărirea penală şi nici nu a întocmit rechizitoriul nu îl împiedică pe acelaşi procuror să procedeze la verificarea valabilă a actului de sesizare a instanţei, în temeiul art. 264 alin. 3 C. pr. pen. Prin urmare, verificarea în cauză a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului s-a efectuat de către procurorul ierarhic competent potrivit legii.

Dispoziţiile art. 172 alin. 1 C. pr. pen. sunt ocrotite sub sancţiunea nulităţii relative. Pentru ca actul contestat să fie anulabil, trebuie ca persoana interesată să afirme şi să dovedească existenţa unei vătămări procesuale concrete pe care i-a produs-o acel act. Inculpaţii nu au arătat şi nici nu au demonstrat în ce ar consta vătămarea pe care omisiunea procurorului de a încunoştinţa avocaţii despre efectuarea anumitor acte de urmărire penală a provocat-o asupra drepturilor lor procesuale. Invocarea generică a lezării drepturilor apărării nu este suficientă, atâta timp cât acuzaţii nu au specificat care a fost în particular vătămarea. Mai mult, dacă inculpaţii ar fi considerat că drepturile lor procesuale au fost lezate de omisiunea procurorului, aveau posibilitatea să conteste această omisiune cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală şi să ceară atunci refacerea actelor pretins viciate.

În aceeaşi ordine de idei, prevederile art. 120 alin. 2 C. pr. pen. sunt protejate sub sancţiunea nulităţii relative. Instanţa nu cunoaşte care este vătămarea provocată inculpaţilor prin efectuarea expertizelor tehnice informatice. În plus, nemulţumirea lor relativ la concluziile rapoartelor de expertiză putea fi valorificată la prezentarea materialului de urmărire penală, când puteau să solicite contraexpertize sau să prezinte obiecţiuni la rapoartele de expertiză deja existente. În orice caz, pot manifesta o asemenea atitudine şi în cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de judecată, în cazul în care se va dispune din nou trimiterea lor în judecată.

Inculpaţii nu au fost consecvenţi cu privire la care acte procedurale le contestă, au invocat iniţial comisii rogatorii interne, pentru ca apoi să facă trimitere la comisii rogatorii internaţionale. Cât priveşte actele procedurale efectuate de organele poliţiei judiciare, acestea au fost îndeplinite în baza delegării, şi nu a comisiei rogatorii, dispuse valabil de către procurorul titular al urmăriri penale, un astfel de procedeu fiind permis de lege. Referitor la actele obţinute prin comisie rogatorie internaţională şi pe baza unei echipe comune de anchetă, amintim d-lor avocaţi că acestea se realizează pe teritoriul statului în relaţie după normele de procedură ale acelui stat şi nu după procedura penală română şi ele trebuie să fie conforme legii statului străin, nu legii statului solicitant, aceasta întrucât autorităţile judiciare române nu au uzat de facultatea de a solicita aplicarea dreptului nostru de către autorităţile statului străin.

În fine, această instanţă nu a identificat niciun motiv de necompetenţă a D.I.I.C.O.T. În acest sens, subliniem că niciun text de lege nu se opune disjungerii operate în faţa procurorului, iar infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor sunt de competenţa de urmărire penală a D.I.I.C.O.T.

În lumina acestor considerente, susţinerile acuzaţilor după care actul de sesizarea nu ar fi fost verificat de către procurorul ierarhic competent sunt inexacte şi nu atrag nici refacerea şi nici complinirea rechizitoriului. Mai mult, sunt nefondate apărările lor potrivit cărora urmărirea penală ar fi viciată sub cele patru aspecte dezvoltate mai sus şi exclud o dispoziţie a instanţei, întemeiată pe prevederile art. 332 C. pr. pen., de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii fazei prealabile judecăţii.

b) Asupra motivelor de recurs invocate de procuror, nu le vom primi şi, în primul rând,  constatăm că Tribunalul Harghita a realizat o radiografie exactă a rechizitoriului parchetului, evidenţiind în mod corect şi complet viciile care îl afectează, a căror repararea nu poate avea loc în alt mod decât prin refacerea lui.

Dacă absenţa datelor suplimentare prevăzute de art. 260 C. pr. pen. era posibil să fie acoperită fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest sens, nu acelaşi lucru se poate afirma despre lipsa stări de fapt şi a analizei adecvate a probatoriului instrumentat în cauză, pentru că o prezentare riguroasă a stării de fapt şi un examen detaliat al probelor atrag practic emiterea unui nou rechizitoriu.

În acest context, subliniem că rechizitoriul nu numai că trimite litigiul într-o fază superioară, aceea a judecăţii, dar şi fixează limitele în care judecata va avea loc cu privire la fapta/faptele şi persoana/persoanele la care se referă. Delimitarea clară a obiectului judecăţii îi incumbă procurorului, ca titular al funcţiei de acuzare şi nu poate fi lăsată pe seama judecătorului, fiind incompatibilă cu funcţia de jurisdicţie pe care acesta din urmă o exercită. În acelaşi timp, stabilirea cu puterea evidenţei a obiectului judecăţii prezintă importanţă nu numai sub aspect teoretic, ci mai ales din punct de vedere practic: pentru instanţa de judecată care va şti în ce limite are loc judecata, pentru procurorul de şedinţă care va cunoaşte în ce limite să exercite acuza şi pentru părţi care vor avea cunoştinţă de limitele în care îşi vor construi apărările.

În prezenta cauză, constatăm şi noi că, exceptând o expunere generică a imaginii de ansamblu a acţiunilor grupului infracţional, ignorând faptul că răspunderea penală este individuală şi nu colectivă, în rechizitoriu nu s-a precizat în concret şi în mod detaliat, cu trimitere pertinentă la probele care o susţin, în ce constă activitatea infracţională care i se reproşează fiecărui inculpat în parte şi, cu referire la infracţiunea de rezultat de trafic de minori, care sunt actele de trafic calificat ale fiecărui inculpat în raport de fiecare victimă minoră. Sunt invocate peste 600 de pagini ale actului de sesizare, dar amintim că, pentru conturarea limitelor în care va avea loc judecata, prezintă importanţă nu numărul paginilor, ci calitatea conţinutului acestora, care lipseşte însă actului de sesizare în discuţie. Mai este invocată complexitatea cauzei, dar aceasta nu reprezintă o dispensă pentru procuror de la respectarea prevederilor art. 263 C. pr. pen. şi pentru judecător de la efectuarea verificărilor cerute de art. 300 C. pr. pen. Totodată, arătarea faptelor nu înseamnă indicarea denumirii acestora cu referire la acte generice şi interpretabile (cum sunt, de exemplu „s-a ocupat de transportul în străinătate, în calitate de şofer sau însoţitor a unui număr de …., având un număr de … ieşiri/intrări în/din România”), ci înseamnă descrierea fiecărui act infracţional într-o manieră exactă, care să excludă echivocul. De asemenea, indicarea probelor pe care se întemeiază acuza nu poate sub nicio formă să se limiteze la o enumerare a mijloacelor de probă instrumentate în cauză şi nici la o reproducere fidelă şi într-un context generic a conţinutului anumitor probe, cum este cazul în speţă, ci trebuie să cuprindă o analiză particulară şi pertinentă a împrejurărilor de fapt din care rezultă un anumit comportament care i se impută unui anumit inculpat.

În al doilea rând, procurorul critică dispoziţia primei instanţe de înlocuire a măsurii obligării inculpaţilor B.R., D.A., D.T., D.Gh.I., R.C., R.D., D.M.C., D.P., M.I., N.M., N.M., R.M., S.F., S.S., S.M., S.N., V.I., S.C. şi N.A. de a nu părăsi localitatea cu măsura procesual preventivă a obligării lor de a nu părăsi ţara. Procurorul nu a semnalat şi nici instanţa de control nu a identificat care sunt acele impedimente în calea bunei desfăşurări a procedurilor penale în ipoteza concretă în care inculpaţii sunt supuşi obligării de a nu părăsi ţara. Astfel că, singură o mai mare posibilitate de a se deplasa pe teritoriul ţării nu împiedică desfăşurarea optimă a actelor specifice procesului penal, din moment ce ei sunt ţinuţi aproape autorităţilor judiciare prin limitarea libertăţii lor de circulaţie şi prin obligaţiile care le-au fost impuse, iar nerespectarea măsurii şi a obligaţiilor are drept consecinţă rearestarea, consecinţă despre care inculpaţii au fost informaţi.

C. Asupra recursurilor promovate de inculpaţii, S.C., D.Gh.I., N.M., N.M., N.A., S.N., S.F., S.S., S.N., S.M. şi M.I.. Constatăm că inculpaţii recurenţi contestă dispoziţia de respingere ca prematură a cererii de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea rechizitoriului, susţinând că viciile evidenţiate de ei trebuiau să fie cercetate în substanţă şi să atragă o dispoziţie de desesizare a instanţei şi pentru aceste motive. Am recunoscut anterior că toate neregulile de procedură descoperite şi invocate în cauză trebuiau tratate de către instanţa de prim grad şi am procedat noi la cercetarea acestora ajungând la concluzia că sunt nefondate. Astfel, şi recursurile acestor inculpaţi sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1, lit. b C. pr. pen.

Domenii speta

Spete similare