Litigiu de muncă. Acordare ajutor material aferent „zilei feroviarului” pentru angajaţii c.f.r.

Litigiu de muncă. Acordare ajutor material aferent „zilei feroviarului” pentru angajaţii C.F.R.

Prin sentinţa civilă nr. 911 din 25 iunie 2009, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A.I. ş.a., prin reprezentant legal Federaţia Feroviară Naţională Mişcare Comercială, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, a obligat pârâta la plata în favoarea fiecărui reclamant a ajutorului material aferent Zilei Feroviarului, cuvenit pentru anii 2005-2008, respectiv 330 lei pentru anul 2006, 307 lei pentru anul 2007 şi 500 lei pentru anul 2008.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate şi trimiterea dosarului spre judecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Tribunalul Bucureşti.

În motivarea recursului a arătat că îşi întemeiază recursul pe prev. art. 304 pct. 3 şi 9, teza a doua Codul de Procedură Civilă, cu aplicarea art. 304 ind. 1 Codul de Procedură Civilă.

Cu privire la primul motiv de recurs, în temeiul art. 159 pct. 3 Codul de Procedură Civilă, au invocat excepţia de ordine publică privind necompetenţa teritorială a Tribunalului Mureş. În cauza dedusă judecăţii nu salariaţii lor, cu domiciliul în raza de activitate a Tribunalului Mureş au calitate procesuală activă, ci FNFMC, cu sediul în Bucureşti, care prin cererea adresată Tribunalului Mureş a solicitat drepturi băneşti pentru membrii de sindicat. Instanţa competentă, potrivit art. 284 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, este instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are sediul.

Din dispoziţiile art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003 rezultă că acţiunea promovată de un sindicat sau organizaţie sindicală este una de substituire şi nu de reprezentare.

Dreptul material la acţiunea al reclamantei s-a prescris pentru pretenţiile aferente anului 2005, în raport de norma legală specială – art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii coroborat cu norma generală – dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă şi prevederile CCM şi HG nr. 300/1999, care au stabilit că ziua feroviarului va fi în data de 23 aprilie a fiecărui an. Acţiunea reclamantei a fost depusă în luna octombrie 2008, iar dreptul material la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 2005 s-a prescris în luna aprilie 2008.

Reclamanta şi-a restrâns pretenţiile aferente anului 2005, în sensul renunţării la acestea, în toate dosarele aflate pe rolul tribunalelor din ţară, disjunse din dosarul nr. 36013/3/2008 al Tribunalului Bucureşti.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, invocă prev. art. 65 prima liniuţă din CCM 2007-2008 şi invederează faptul că nivelul salarizării la calea ferată, valorile claselor de salarizare, precum şi modalităţile concrete de stimulare a salariaţilor se stabilesc de comun acord cu sindicatele reprezentative, ţinând seama de faptul că nivelul salariilor se raportează la posibilităţile financiare ale companiei şi la prevederile legale.

Pârâta a fost agent economic monitorizat în sensul prev. din OUG nr. 79/2001, în vigoare şi în perioada anilor 2006-2008, fiind companie naţională la care statul este acţionar majoritar.

A indicat prev. art. 11 alin. 3 din OUG nr. 79/2001 art. 6 din OUG nr. 79/2008, care a abrogat OUG nr. 79/2001, precum şi prev. HG nr. 142/2005 şi HG nr. 50/2006.

CNCF CFR SA a acordat salariaţilor ajutoare materiale în fiecare an. Astfel, pe anul 2006 suma acordată a fost de 2,9 ori mai mare decât cea la care aveau dreptul, pe anul 2007 şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin CCM încheiate la nivel de unitate, pe anul 2007 pentru ziua feroviarului s-a acordat suma de 100 lei /salariat în luna aprilie.

Având în vedere fondul limitat de salarii, CFR SA a fost în imposibilitate de a acorda ajutoare, altele decât cele menţionate şi care au fost efectiv plătite salariaţilor.

Pe fondul cauzei, apreciază acţiunea reclamantei ca neîntemeiată şi nelegală, deoarece obligaţia contractuală asumată de angajator nu mai este susceptibilă de executare, întrucât împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată de angajator la data semnării contractului, când circumstanţele economico-financiare erau diferite. Obligaţia angajatorului de a achita contravaloarea sumelor pretinse de reclamant apare ca o obligaţie imposibil de executat, fiind incidente disp. art. 1156 alin. ultim Cod civil. Pe aceste aspecte invocă teoria impreviziunii. Cauza impreviziunii nu le este imputabilă, fiind exoneratoare de răspundere deoarece evenimentul economico-financiar care determină neîndeplinirea obligaţiei nu se datorează societăţii lor, modificarea împrejurărilor care a generat dezechilibrul financiar neputând fi anticipată la data asumării obligaţiilor.

Fondul de salarii al companiei a fost şi este limitat şi din această cauză sunt în imposibilitatea de a acorda pentru anii 2006-2008 alte ajutoare decât cele acordate anterior. Acest fapt rezultă şi din înscrisul depus la dosarul cauzei privind evoluţia fondului de salarii pentru perioada 2006-2008 şi efortul financiar pentru plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului pe perioada 2006-2008.

Principiul forţei obligatorii a contractului, statuat prin disp. art. 969 Cod civil se circumscrie legii, neputându-se deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.  Intimata a avut şi are cunoştinţă de fondul de salarii, care nu a permis acordarea de alte ajutoare materiale.

În drept, a invocat disp. Codului de Procedură Civilă, Codului Muncii, OUG 79/2001.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând admiterea în parte a recursului, desfiinţarea în parte a sentinţei atacate, în sensul anulării obligaţiei pârâtei la plata ajutorului material aferent Zilei Feroviarului, pentru anul 2005, celelalte considerente fiind temeinice şi legale.

Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş, au invocat prev. art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003, art. 284 alin. 2 din Codul Muncii, arătând că titular al drepturilor procesuale şi al drepturilor deduse judecăţii este cel reprezentat iar nu persoana reprezentantului. Acţiunea promovată de sindicat este exclusiv una de reprezentare şi nu una de substituire.

ÎCCJ Bucureşti s-a pronunţat cu privire la conflictul negativ de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj – Decizia ÎCCJ nr. 207/2010.

Pe fondul cauzei, a invocat prev. art. 40 alin. 2 lit.c, raportat la art. 243, 236 alin. 1, art. 241 alin. 1 lit. 1, art. 155 Codul Muncii, art. 41 alin. 3 din Constituţie, art. 30 din Legea nr. 130/1996, art. 969 Cod Civil, art. 65 alin. 2 din CCM 2005-2006, art. 64 alin. 2 din CCM 2007-2008, executarea CCM fiind obligatorie pentru părţi.

La data de 8.03.2010 recurenta a depus la dosar note de şedinţă, prin care a arătat că din verificările efectuate rezultă că nu toţi membrii de sindicat au avut calitatea de salariat. Astfel, pentru anul 2006 nu sunt îndreptăţite să primească acest ajutor numiţii H.A. – angajat la data de 14.09.2006, L.L.C. – angajat la data de 08.05.2006 şi P.I.T. – angajat la data de 01.02.2007. În evidenţele lor nu figurează numiţii S.E. şi G.I.G.

Mai arată că în sentinţa de fond sunt scrise greşit numele mai multor persoane (filele 93-94).

La dosar s-au depus xerocopiile contractelor individuale de muncă ale angajaţilor H.A., L.L.C. şi P.I.T. (filele 102-110).

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu, conform prev. art. 304 ind. 1 Codul de Procedură Civilă, Curtea constată următoarele:

Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş în soluţionarea acţiunii deduse judecăţii este neîntemeiată. Acţiunea promovată de sindicat este una de reprezentare, şi nu de substituire, cum în mod greşit a invocat recurenta în cadrul motivelor de recurs. Aceasta rezultă şi din disp. art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003 – Legea sindicatelor, potrivit cărora sindicatele pot reprezenta în justiţie pe membrii săi, în vederea soluţionării unor conflicte de muncă intervenite între aceştia şi angajatorii lor. În virtutea acestui text de lege, calitate procesuală activă au membrii de sindicat iar sindicatul are calitatea doar de reprezentant al acestora. Cum în cauză membrii de sindicat îşi au domiciliul în raza teritorială de competenţă a Tribunalului Mureş, în mod corect această instanţă a apreciat că este competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza, conform cu prevederile art. 284 alin. 2 din Codul Muncii.

Nu îl ultimul rând trebuie menţionat că şi ÎCCJ Bucureşti a stabilit, prin decizia nr. 207/18.01.2010, competenţa teritorială de soluţionare a cauzelor având un astfel de obiect în favoarea tribunalelor de la domiciliul membrilor de sindicat.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anul 2005 este fondată, urmând a fi admisă, potrivit prev. art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii şi Decretului nr. 16771958, având în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor CCM, ziua feroviarului s-a stabilit a fi în data de 23 aprilie a fiecărui an. Pentru anul 2005, dreptul material la acţiune s-a prescris în luna aprilie a anului 2008 iar acţiunea s-a înregistrat la instanţă în luna octombrie 2008.

Pe fondul cauzei, recursul este întemeiat doar în privinţa persoanelor care nu apar ca fiind angajate ale pârâtei şi în privinţa persoanelor care au fost angajate ulterior lunii aprilie 2006, acestea din urmă nefiind îndreptăţite la plata ajutorului cuvenit pentru anul 2006 de Ziua Feroviarului.

Ceilalţi reclamanţi sunt membri de sindicat ai Federaţiei Naţionale Feroviare Mişcare Comercial. În conformitate cu art. 65 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2005-2006, respectiv art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2007-2008, salariaţii CNCF CFR SA vor beneficia de Ziua Feroviarului, de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare.

Potrivit disp. art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prin raportare la art. 236 Codul Muncii, contractul colectiv de muncă reprezintă convenţia încheiată între angajator şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicat sau în alt mod prevăzut de lege, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă, constituind, în conformitate cu aliniatul 4 al aceluiaşi articol, legea părţilor. Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c, art. 243 Codul Muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996, angajatorul trebuie să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.

Nici în cadrul cererii de recurs pârâta nu a contestat existenţa acestor drepturi de natură salarială solicitate de reclamanţi, motivând doar că nu s-a putut respecta îndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauza insuficienţei resurselor financiare. Acest aspect nu este de natură a absolvi societatea pârâtă de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin actele sus-menţionate.

Ca atare, în mod corect instanţa de fond a constatat că sumele prevăzute în contractele colective de muncă nu au fost acordate salariaţilor de către societatea pârâtă.

Teoria impreviziunii invocată de pârâtă nu poate fi aplicabilă în cauză, întrucât pârâta putea solicita exonerarea de la plata drepturilor salariale sau încetarea clauzei contractuale.

Pentru toate cele reţinute mai sus, Curtea, în baza art. 304 pct. 9 Codul de Procedură Civilă, va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anul 2005, cu consecinţa respingerii acţiunii în ceea ce priveşte pretenţiile aferente anului 2005, ca prescrisă.

Va respinge acţiunea civilă formulată de reclam. S.E. şi G.I.G., întrucât aceştia nu sunt angajaţi ai societăţii pârâte.

Va respinge pretenţiile aferente anului 2006 pentru reclamanţii H.A., L.L.C. şi P.I.T., deoarece aceştia au fost angajaţi ulterior lunii aprilie 2006, conform copiei contractelor individuale de muncă.

Va menţine restul dispoziţiilor din hotărârea atacată, ca legale şi temeinice.

Cererea recurentei de îndreptare a greşelilor materiale strecurate în tehnoredactarea numelor şi prenumelor reclamanţilor nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, această cerere putând fi soluţionată de către instanţa de fond ca o cerere de îndreptare a erorii materiale, în conformitate cu prev. art. 281 Codul de Procedură Civilă.

Domenii speta

Spete similare