Limitele răspunderii Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii în cazul accidentelor de circulaţie.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 10386/99/2010, reclamantul  C D. C Ş, în contradictoriu cu intimata S.C. TEXACOM TRADE S.R.L. Iaşi,  a contestat decizia nr. 1/15.12.2010.

Tribunalul Iaşi, văzând că domiciliul reclamantului  este în  Suceava,  din oficiu,  a invocat excepţia necompetenţei teritoriale  a Tribunalului Iaşi în soluţionarea prezentei cauze.

Prin sentinţa civilă nr.439 din 23.02.2011, Tribunalul Iaşi a declinat în favoarea Tribunalului Suceava, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale competenţa de soluţionare a  acţiunii formulate de reclamantul C D. C Ş.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. 2 din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei în a cărei circumscripţie teritorială reclamantul îşi are domiciliul sau, după caz, sediul.

Indiferent că reclamantul este salariatul sau angajatorul, competenţa materială în conflictele de muncă constituie o derogare de la  regula generală prevăzută de art. 5 din Codul de procedură civilă, conform căreia cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului şi se aplică cu prioritate, conform principiului de drept conform căruia „specialia generalibus derogant”.

Interpretând sistematic dispoziţiile art. 5 Cod procedură civilă şi art. 284 şi 291 din Codul muncii, rezultă că în materia conflictelor de muncă competenţa teritorială nu este alternativă, ci absolută şi revine exclusiv instanţei pe raza  căreia îşi are  domiciliul reclamantul. Acesta fiind regimul său juridic, competenţa teritorială poate fi pusă în discuţie oricând în timpul procesului de oricare dintre părţi şi, mai ales, de către instanţă din oficiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 3.03.3011 sub nr.10386/99/2010.

Reclamantul, prin acţiunea formulată a contestat decizia de concediere nr.1 din 15.12.2010, întrucât aceasta a fost emisă fără acordarea termenului de preaviz de 15 zile lucrătoare, iar numele de pe această decizie nu corespunde cu numele său de pe cartea de identitate, precum şi cu numele din contractul individual de muncă.

Mai arată acesta că nu i-au fost achitate drepturile salariale cuvenite pentru perioada lucrată la societatea pârâtă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acţiunii întrucât decizia nr.1 din 15.12.2010 pe care o contestă reclamantul nu a fost pusă în aplicare, nu a fost înregistrată la I.T.M. Iaşi la acea dată întrucât preavizul corespunzător s-a emis la data de 23.11.2010 şi a fost refuzat de către angajat, astfel încât societatea a reluat procedurile emiţând o altă decizie de concediere în baza art.65 din codul muncii la data de 13.01.2011 şi care nu a fost contestată de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 933 din 11 mai 2011, Tribunalul Suceava a admis contestaţia având ca obiect „contestaţie decizie de concediere” privind pe contestatorul C D. C Ş, în contradictoriu cu intimata SC TEXAROM TRADE SRL IAŞI - prin administrator C P A.

A dispus anularea deciziei de concediere nr.1 din 15.12.2010 emisă de pârâtă.

A obligat pârâta să-i achite contestatorului drepturile salariale aferente perioadei 15.12.2010 - 13.01.2011, precum şi să-i plătească suma de 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Suceava a reţinut  că reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte începând cu data de 5.11.2010, pe perioadă nedeterminată, în funcţia de agent vânzări.

Prin decizia nr.1/15.12.2010, pârâta a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părţi, începând cu aceeaşi dată, în temeiul dispoziţiilor art.65 din codul muncii arătând că tot atunci expiră şi preavizul de 15 zile lucrătoare.

Prin decizia de concediere nr.1/13.01.2011 pârâta decide încetarea contractului de muncă încheiat cu reclamantul, începând cu data de 13.01.2011, dată la care expiră preavizul de 15 zile lucrătoare acordat pe 23.12.2010, în temeiul dispoziţiilor art.65 din codul muncii.

Rezultă aşadar că pârâta, în calitate de angajator, a emis două decizii de concediere în mod consecutiv, doar prima fiind contestată de reclamant.

Într-adevăr, conform dispoziţiilor art.73 alin.1, salariaţii concediaţi în temeiul dispoziţiilor art.65 alin.1, situaţie în care se regăseşte şi reclamantul, trebuie să beneficieze de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.

Câtă vreme pârâta nu a acordat reclamantului acest drept înseamnă că a nesocotit prevederile legale sus arătate, iar decizia nr.1/15.12.2010 este nelegală, motiv pentru care prima instanţă a dispus anularea, în temeiul dispoziţiilor art.78 din codul muncii.

Referitor la acela de al doilea capăt de cerere, instanţa de fond a reţinut că prin nici un mijloc de probă pârâta nu a făcut dovada că a achitat reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 15.12.2010 – dată la care a fost emisă în mod nelegal decizia nr.1 şi 13.01.2011, dată la care a fost emisă ultima decizie şi a expirat termenul de preaviz.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.78 raportat la art.281 cod procedură civilă, a fost admis şi acest din urmă capăt de cerere.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs SC TEXAROM TRADE SRL IAŞI, prin administratorul C P A, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivare a arătat, în esenţă, că pentru perioada în care contestatorul a lucrat în cadrul societăţii, respectiv 05 noiembrie 2010 – 15 decembrie 2010, acesta a primit corect şi la timp drepturile salariale, potrivit contractului individual de muncă; că, deşi i s-a comunicat prin intermediul societăţii de curierat FAN COURIER preavizul privind încetarea activităţii începând cu data de 13 ianuarie 2011, având cunoştinţă şi despre faptul că pe perioada preavizului are toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul individual de  muncă, inclusiv obligaţia prezentării la serviciu până la expirarea preavizului, acesta nu s-a conformat, în sensul că nu s-a prezentat la locul de muncă şi nici nu şi-a exprimat opţiunea de a  reîncepe lucrul. De asemenea,  nu s-a prezentat la sediul societăţii nici la data de 11 ianuarie 2011, în vederea efectuării cercetării prealabile, deşi fusese convocat în acest sens la data de 07 ianuarie 2011.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Analizând recursul, sub aspectul motivelor invocate, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1 din 15 decembrie 2010 emisă de societatea recurentă s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 65 din Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, începând cu data de 15 decembrie 2010.

Această decizie, arată recurenta, nu a produs nici un efect, nefiind înregistrată la Inspectoratul Teritorial de Muncă  Iaşi.

Ulterior, societatea reia procedura de concediere pentru motive neimputabile salariatului, înştiinţând  contestatorul în legătură cu perioada de preaviz şi cu obligaţia pe care o are de a se prezenta la locul de muncă în această perioadă.

Această înştiinţare a fost făcută prin adresa nr. 1 din 23 decembrie 2010 (fila 12 dosar fond), contestatorului comunicându-i-se faptul că, începând cu data de 23 decembrie 2010 este în perioada de preaviz, urmând ca, la data de 13 ianuarie 2011, să înceteze activitatea în cadrul societăţii, conform art. 65 din Codul muncii.

Astfel, reţine Curtea, angajatorul, constatând, ca urmare a unei sesizări din proprie iniţiativă, unele inadvertenţe în ceea ce priveşte respectarea dreptului la preaviz la emiterea primei decizii de concediere, a revenit asupra acesteia, nepunând în executare această decizie.

Putem vorbi practic de o revocare a deciziei iniţiale de concediere.

Această revocare poate interveni chiar după sesizarea instanţei cu soluţionarea contestaţiei împotriva concedierii.

Este posibil un asemenea act, deoarece, pe de o parte, nici un text legal nu opreşte revocarea, iar pe de altă parte, decizia de concediere nu este un act jurisdicţional, care, se ştie, prin esenţă, este irevocabil.

În legătură cu noul termen de preaviz, contestatorul a fost înştiinţat la data de 23 decembrie 2010, aşa cum rezultă din dovada depusă la fila 13 dosar fond.

Dacă până la această dată contestatorul putea considera că îşi produce efectele prima decizie de concediere, începând cu 23 decembrie 2010, trebuia să se prezinte la serviciu, pe perioada preavizului beneficiind de toate drepturile şi fiind ţinut de toate obligaţiile ce decurg din contractul individual de muncă.

Or, contestatorul nu a mai prestat nici o activitate în favoarea societăţii recurente ulterior datei de 15 decembrie 2010, aşa cum a arătat recurenta şi chiar contestatorul în cererea introductivă de primă instanţă: „în perioada 05 noiembrie 2010 – 15 decembrie 2010 mi-am desfăşurat activitatea în cadrul firmei”.

În perioada 15 decembrie 2010 – 23 decembrie 2010 atitudinea pasivă a contestatorului este justificată de faptul că la data de 15 decembrie 2010 i-a fost înmânată prima decizie de concediere, data încetării raporturilor de muncă fiind chiar 15 decembrie 2010.

Însă după data de 23 decembrie 2010, dată la care a primit înştiinţarea de preaviz, nu mai are nici o justificare pentru lipsa de la serviciu.

De asemenea, după această dată nu mai exista nici un temei legal pentru obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Temeiul despăgubirilor impuse de dispoziţiile art. 78 alin. 2 din Codul muncii îl constituie anularea concedierii pentru netemeinicie sau/şi nelegalitate.

Or, concedierea, în speţa de faţă, a fost afectată de nelegalitate până la data la care angajatorul, sesizându-se din proprie iniţiativă, a înştiinţat salariatul de obligaţia pe care o are de a se prezenta la locul de muncă.

Refuzul contestatorului de a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu începând cu data de 23 decembrie 2010 nu-i poate fi imputată tot angajatorului care a adus la cunoştinţă salariatului că, de la această dată, se află în termenul de preaviz.

Cum salariul constituie totalitatea drepturilor băneşti cuvenite pentru munca prestată, muncă pe care salariatul a refuzat să o presteze începând cu data de 23 decembrie 2010, neexistând nici un impediment din partea angajatorului în acest sens, reţine Curtea că nu există niciun temei pentru acordarea despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, după data de 23 decembrie 2010.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, coroborată cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ, instanţa a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a obligat  pârâta să plătească contestatorului drepturile salariale aferente perioadei 15 – 23 decembrie 2010, în loc de perioada 15 decembrie 2010 – 13 ianuarie 2011.

Domenii speta

Spete similare