Prin dispozitiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de masura speciala, dreptul chiriaoilor ale caror contracte de vânzare – cumparare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995; cu modificarile ...

Prin dispozitiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de măsură specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995; cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiintate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finantelor Publice, motiv pentru care în astfel de situatii, este atrasă incidenta normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare – potrivit regulii generale acceptate specialia generalibus derogant – norma generală, în spetă, dreptul comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evictiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea părtilor în situatia anterioară.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECtIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.33295/3/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.705/A/22.09.2011)

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 Bucureşti la data de 10.04.2008 sub nr.3412/302/2008 reclamanta S.N.M. a chemat în judecată pe pârâtii M.F.P., M.B. prin P.G. şi S.C. A.V.L. "B." SA, solicitând instantei ca prin hotărârea pe care o va pronunta să dispună obligarea pârâtului M.F.P. la restituirea sumei de 2.177,64 lei, sumă ce reprezintă pretul plătit de defunctii săi părinti conform contractului de vânzare - cumpărare nr.1622/1997, pret actualizat în functie de indicele de inflatie la data efectuării plătii; obligarea pârâtei SC AVL B. SA la plata valorii actualizate a comisionului de 1% din plata apartamentului, retinut de acesta; obligarea pârâtului M.B. prin P.G. la plata contravalorii sporului de valoare adus imobilului situat în Bucureşti, sector 4, str. P.U. nr.5, et.1, ap.3; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esentă că părintii săi au încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr.1622/1997 privind imobilul situat în Bucureşti, sector 4, str. P.U. nr.5, et.1, ap.3, pretul imobilului fiind achitat integral. Au mai arătat reclamanta că prin sentinta civilă nr.641/2001 Tribunalul Bucureşti – Sectia a V-a Civilă şi de Contencios Administrativ a fost admisă actiunea în revendicare formulată de M.I.E. împotriva autorilor săi. A mentionat reclamanta că în conformitate cu dispozitiile legale în vigoare are dreptul la restituirea de la pârâtul M.F.P. a pretului plătit în baza contractului de vânzare cumpărare, pârâta SC AVL B. SA având obligatia de a achita comisionul aferent perfectării vânzării,  pârâtul M.B. prin P.G. având obligatia de a achita suma reprezentând  sporul de valoare adus imobilului.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispozitiile art.998-999 C.Civ, art.51 şi 48 din Legea nr.10/2001.

În sustinerea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei înscrisuri.

Pârâtul M.E.F. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în cuprinsul căreia prin care a invocat exceptia prescriptiei şi exceptia lipsei calitătii sale procesuale pasive, arătând că în cauză trebuie instituită răspunderea vânzătorului pentru evictiune, conforma art.1337 C.civ., deoarece nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare. S-a precizat că potrivit art.48 alin.1 şi 3 din Legea nr.10/2001, obligatia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinatia de locuintă prin îmbunătătiri necesare şi utile revine statului sau unitătii detinătoare, astfel încât nu poate fi atrasă răspunderea M.E.F.

Totodată, pârâtul a solicitat chemarea în garantie a SC AVL B. SA, comisionul de 1% aferent perfectării contractului de vânzare cumpărare nr.1622/1997 fiind încasat de aceasta.

În drept, au fost invocate prevederile art.1337 C.civ., Legea nr.10/2001,  art.274 şi 60-63 Cod procedură civilă.

Pârâta chemată în garantie SC AVL B. SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat exceptia lipsei calitătii sale procesuale pasive,  arătând că a vândut apartamentul în discutie în calitate de mandatar al PMB şi nu în calitate de proprietar.

În drept, pârâta a invocat dispozitiile art.115 şi următoarele, art.242 pct.2 Cod procedură civilă.

În şedinta publică din data de 17.06.2009 pârâtul M.B. prin P.G. a invocat exceptia lipsei calitătii sale procesuale pasive, arătând că în cauză are calitate doar pârâtul M.F.P.

În şedinta publică din data de 24.02.2009 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare, în cuprinsul căreia a arătat în esentă că solicită în raport de dispozitiile  Legii nr.1/2009 obligarea pârâtului M.F.P. la plata valorii de piată a apartamentului nr.3 situat în Bucureşti, str. P.U. nr.5, et.1, sector 4.

În drept, reclamanta a invocat dispozitiile art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009, art.132 Cod procedură civilă.

În şedinta publică din data de 24.03.2009 pârâtul M.B. prin P.G. a invocat exceptia lipsei calitătii sale procesuale  pasive pe capătul de cerere privind restituirea contravalorii îmbunătătirilor.

Prin sentinta civilă nr.5974/29.07.2009, Judecătoria sector 5 Bucureşti a admis exceptia necompetentei materiale a instantei sesizate, a declinat competenta de solutionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti - Sectia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 09.07.2010.

Prin sentinta civilă nr.391/25.02.2011, Tribunalul Bucureşti - Sectia a V-a Civilă a admis în parte actiunea formulată şi precizată de către reclamanta S.N.M., a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 23.372,84 lei RON, reprezentând pretul achitat pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, str.P.U. nr.5, et.1, ap.3, reactualizat cu indicele de inflatie, a obligat pârâtul M.B. prin P.G. la plata către reclamantă a sumei de 13.880 lei, reprezentând contravaloare îmbunătătiri aduse imobilului, a respins cererea de chemare în garantie ca nefondată şi a obligat pârâtii M.F.P., M.B. prin P.G., la plata către reclamanti a sumei de 1.500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru  a dispune astfel, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare - cumpărare nr.1622/1997, autorii reclamantei  au dobândit  imobilul situat în Bucureşti, sector 4, str. P.U. nr.5, et.1, ap.3, pretul imobilului  in sumă 21.776.482 lei ROL, fiind achitat integral.

Prin sentinta civilă nr.641/2001 Tribunalul Bucureşti – Sectia a V-a Civilă şi de Contencios Administrativ a fost admisă actiunea în revendicare formulată de M.I.E., împotriva autorilor reclamantilor, aceştia fiind obligate a preda imobilul în proprietatea lui M.I.E.

Această hotărâre a fost schimbată în parte prin decizia nr.118/13.03.2003 pronuntata de Curtea de Apel Bucureşti – Sectia a IV-a Civilă în dosar nr.800/2002, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1622/1997, decizia nr.118/13.03.2003 rămânând irevocabilă prin decizia nr.1177/24.05.2006 pronuntată de Curtea de Apel Bucureşti - Sectia a III-a Civilă.

În spetă, contractul încheiat în baza Legii nr.112/1995 nu a fost încheiat cu respectarea acestei legii, în considerentele deciziei civile nr. 118/13.03.2003,stabilindu-se că, autorii reclamantei, cumpărătorii acestui imobil, au  fost  de rea credintă la cumpărare prin lipsa lor de diligentă în aflarea situatiei juridice a imobilului, retinându-se că imobilul nu putea face obiectul Legii nr.112/1995 întrucât era trecut în proprietatea statului fără titlu, situatie ce a atras constatarea nulitătii absolute a acestui contract, astfel că nu sunt incidente disp.art.50/1(1) din Legea nr.10/2001, reclamantii nefiind îndreptătiti la obtinerea pretului de piata al imobilului.

Cu privire la restituirea la valoarea indexată cu indicele de inflatie a pretului achitat, tribunalul a constatat incidenta dispozitiilor art. 501 (1) din Legea nr.10/2001, astfel  cum erau în vigoare la data precizării cererii de chemare în judecată, 24.02.2010.

În spetă, contractul de vânzare - cumpărare încheiat de autorul reclamantei a fost constatat nul absolut prin decizia civilă nr. 118/13.03.2003, autorii reclamantei fiind considerati de rea credintă la cumpărare câtă vreme nu au verificat situatia juridică a imobilului, situatie ce nu era clarificată la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare şi deci au fost încălcate dispozitiile Legii nr.112/1995.

În consecintă, s-a apreciat  că în acord cu disp.art.50. (2)  din Legea nr. 10/2001, reclamanta are dreptul doar la restituirea pretului achitat, indexat cu indicele de inflatie, care potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert  I.A.  este de 23.372, 84 lei RON, restituirea pretului reactualizat  făcându-se de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel  că  cererea acesteia de acordare a contravalorii de piată a imobilului, a fost apreciată nefondată.

În ce priveşte capătul de cerere privind plata contravalorii lucrărilor de îmbunătătire aduse imobilului, s-a retinut  că potrivit dispozitiilor art.48 (1) din Legea nr.10/2001 astfel cum  erau reglementate la data promovării actiunii, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuintă prin îmbunătătirile necesare şi utile.

În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligatia de despăgubire revine statului sau unitătii detinătoare.

Cum în spetă s-a stabilit irevocabil că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului fără titlu valabil, obligatia de despăgubire revine statului sau unitătii detinătoare.

Fată de cele retinute, tribunalul a obligat pârâtul M.B., ca unitate detinătoare la plata acestor despăgubiri, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert A.B., la suma de 13.880 lei.

Referitor la cererea de chemare în garantie, s-a retinut că  obligatia de restituire a pretului actualizat revine M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, în acord cu disp.art.50 (2) din Legea nr.10/2001, astfel că acest petit a fost  apreciat  ca nefondat.

De  asemenea s-a constatat că SC AVL B.  a încasat comisionul în cadrului unui contract de prestări servicii încheiat cu P.M.B., pentru operatiunile de vânzare, (un mandat cu plată) ori câtă vreme acest contract nu a fost desfiintat, iar pârâta a efectuat serviciul pentru care a fost mandatată, restituirea comisionului este nejustificată, cererea în acest sens fiind nefondată.

Retinându-se că  pârâtii au căzut în pretentii,  acestora apartinându-le culpa procesuală, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, au fost obligati la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei, reprezentând onorariu expert - în limita cererilor admise.

Împotriva sentintei primei  instante au formulat apel reclamanta S.N.M. şi pârâtul M.B. prin P.G.

Apelanta – reclamantă S.N.M., critică sentinta apelată pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:

Referitor la respingerea capătului de cerere privitor la obligarea pârâtului M.F.P. la plata pretului de piată pentru imobilul ce a apartinut autorilor săi, consideră că instanta de fond în mod eronat a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozitiile art. 50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 aşa cum a fost republicată, ca efect al  modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009.

Consideră că aceste dispozitii se aplică şi prezentei cauze, întrucât părintii săi pe de-o parte au fost evinşi pierzând dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză în favoarea reclamantului din actiunea în revendicare, iar pe de altă parte li s-a desfiintat acest contract de vânzare-cumpărare, deşi fusese încheiat cu respectarea dispozitiilor Legii nr.112/1995.

Această solutie se impune în cauză, întrucât atât desfiintarea contractelor de vânzare-cumpărare cât şi admiterea actiunii în revendicare produc acelaşi efect şi anume pierderea proprietătii şi redobândirea imobilului de către adevăratul proprietar.

Apreciază apelanta – reclamată că sustinerile instantei referitoare la reaua credintă nu pot fi primite, întrucât nu au relevantă în cauză, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat de părintii săi cu respectarea conditiilor de formă şi de fond prevăzute de dreptul comun, precum şi de Legea nr.112/1995. Faptul că aceştia nu au depus diligente (gen probationem diabolica) nu dovedeşte reaua-credinta a părintilor săi. În 1997 nu exista sistem de carte funciară în Bucureşti şi chiar dacă ar fi existat apartamentele din fondul locativ nu sunt înscrise în cartea funciară.

Mai mult decât atât, fostul proprietar nu i-a adus la cunoştintă faptul că ar fi depus vreo cerere de restituire în natură a imobilului, iar singurul în măsură să comunice acest aspect ar fi fost vânzătorul sau mandatarul acestuia. Mai mult decât atât, acesta avea obligatia legală să verifice dacă ar fi existat o astfel de cerere şi să nu permită vânzarea în această ipoteză.

În aceste conditii, sustine  reclamanta că  în calitate de succesoare în drepturi a defunctilor săi părinti este îndreptătită la restituirea valorii de piată al imobilului situat în Bucureşti, str. Principatele Unite nr.5, corp B, et.1 , ap.3, sect.4, compus din 3 camere şi dependinte, în suprafată utilă de 113,77 mp , precum şi 78,26 mp teren situat sub constructie.

Un alt motiv de apel priveşte acordarea partială a cheltuielilor de judecată. Astfel solicită să se observe că deşi a solicitat pe lângă plata onorariului de expert şi plata onorariului de avocat,  instanta în mod surprinzător a acordat doar plata onorariului de expert, în limita cererilor admise, nepronuntându-se şi asupra cererii referitoare la plata onorariului de avocat.

Potrivit dispozitiilor art. 274 C.pr.civ., instanta trebuia să oblige pârâtii şi la plata onorariului de avocat, având în vedere că admis actiunea chiar şi partial.

Fată de aceste aspecte solicită instantei de apel admiterea apelului precum şi desfiintarea partială a sentintei atacate, cu consecinta admiterii primului capăt de cerere şi a obligării pârâtului M.F.P. la plata contravalorii pretului de piată pentru apartamentului nr.3 situat în Bucureşti, P.U. nr.5, corp B, et.1, sect.4 în cuantum de 145.753 Euro (echivalentul a 608.154 Lei), precum şi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Apelantul – pârât M.B. prin P.G. critică sentinta invocând o  greşită aplicare în cauza a prevederilor art.39 pct.1 lit.a din H.G. nr. 20/1996 republicată,  art.51 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi Ordonanta de Urgentă nr.184/12.12.2002, pct. 14 si 17 din Legea nr. 1/2009 ce modifică dispozitiile Legii nr. 10/2001, arătând că nu  are calitate procesuală pasivă în cauză.

Consideră apelantul - pârât că, sumele la care a fost  obligat  prin sentinta apelată,  nu pot fi restituite decât de câtre cei care le-au încasat, respectiv M.F.P. (persoana juridica în patrimoniul căreia l-a produs efectiv aceasta îmbogătire), actiunea in restituirea pretului nefiind altceva decât o aplicare a principiului evitării îmbogătirii fără justa cauză aplicabil în dreptul civil român.

Oricum atât timp cât aceasta sumă obtinută din vânzarea apartamentului în temeiul Legii nr.112/1995 nu a fost însuşită de institutia pârâtă aceasta nu poate fi obligă la restituirea ei, tot astfel cum nu poate fi obligată fată de disp. art. 48 din  Legea nr. 10/2001 modificat prin pct. 14 din Legea nr. 10/2001 la plata îmbunătătirilor efectuate, acestea căzând în sarcina persoanei îndreptătite.

Pe de altă parte, apelantul – pârât consideră că răspunderea pentru contravaloarea îmbunătătirii duse imobilului nu este întrunită. Actiunea de fată este una în pretentii, respectiv obtinerea unei sume de bani care potrivit textelor de lege mai sus mentionate nu au intrat în bugetul PMB, ci în contul M.F.

Altfel, s-ar favoriza îmbogătirea fără justă cauză a reclamantului întrucât acesta a dobândit şi beneficiat de imobil în conditiile Legii nr.112/1995, lege prin care vânzarea imobilelor se efectua la preturi preferentiale, chiar derizorii şi în nici un caz la valoarea de circulatie al imobilului la acel moment.

Consideră că M.B. prin P.G. nu se afla în culpă procesuală, iar în subsidiar  solicită  să se aibă în vedere art.274 alin.3 în sensul de a  se diminua cuantumul cheltuielilor de judecată.

Solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, desfiintarea sentintei apelate, iar pe fond, respingerea actiunii ca neîntemeiată.

Apelantul – pârât M.F.P. critică sentinta pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

În mod greşit instanta de fond nu s-a pronuntat pe exceptia lipsei calitătii procesuale pasive a M.F.P.

Arată că deşi în practica instantelor şi chiar a Înaltei Curti de Casatie si Justitie (decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), s-a conturat şi opinia conform căreia obligatia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evictiune, în conditiile anularii contractului de vânzare-cumpărare si constatării relei-credinte a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozitiilor art. 1337 si urm. C. civ., întrucât obligatia de restituire a pretului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulitătii actelor juridice, anume al retroactivitătii, astfel încât părtile raportului juridic trebuie să ajungă în situatia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza si regula îmbogătirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere pretul actualizat, având în vedere în acest sens şi dispozitiile art. 970 C.civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substantial, pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de actiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speta P.M.B. si prin mandatar S.C. AVL B. SA), nicidecum M.F.P., acesta nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecatii,  astfel că nu  îi  revine obligatia de restituire a prestatiilor efectuate în baza actului constatat nul.

Se arată că  în cauză,  ne aflam în fata unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoana (institutie) răspunzătoare; că prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.; că  prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligational direct între persoanele îndreptătite să primească restituirea pretului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinta judecătorească şi M.F.P. care numai administrează fondul cu aceasta destinatie.

Arata apelantul  că pentru a retine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuala pasiva a Ministerului Finantelor Publice, ar însemna ca prin lege s-ar realiza o novatiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. or, novatiunea nu operează fără consimtământul expres al creditorului (art. 1132 C.civ) si, în plus, novatiunea nu se prezumă, vointa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situatii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novatiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novatiunea.

Prin urmare, P.M.B. are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecatii, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1622/1997 cu părintii reclamantei.

În conformitate cu dispozitiile art. 1337 din Codul civil, solicită să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totală sau partială prin fapta unui tert, arătând că această dispozitie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispozitie speciala contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabila între părtile din prezentul litigiu.

Se mai  sustine că  dispozitiile art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să-i acorde calitate procesuală pasivă, cât timp obligatia de garantie pentru evictiune are un continut mult mai larg.

Mai  arată  apelantul că deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte conditiile unei tulburări de drept prin fapta unui tert. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea pentru evictiune totală a celui care ar fi avut calitatea de vânzător, respectiv P.M.B., fată de pretentiile privind plata.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta actiune nu există culpa acestei institutii.

De asemenea, solicită să se aibă în vedere si dispozitiile art. 1344 din Codul Civil, potrivit cărora: " Daca lucrul vândut se afla, la epoca evictiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul (P.M.B.) este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă pretul vânzării, excedentele valorii în timpul evictiunii."

Mai mult de atât, în spetă reclamanta a arătat ca mandatarul P.M.B., S.C. AVL B. SA, a încheiat contract de vânzare cumpărare demonstrând ca aceste institutii sunt în culpa.

Un alt motiv de apel  vizează  respingerea cererii de chemare în garantie.

Arată că potrivit prevederilor art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 instanta trebuia să dispună ca procentul de 1%, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului şi nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi să oblige partea care a încasat comisionul, să îl restituie din pretul actualizat.

Fata de argumentele prezentate solicită admiterea apelului, schimbarea sentintei, în parte, în sensul admiterii exceptiei lipsei calitătii procesuale pasive a M.F.P. şi respingerea actiunea, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Examinând sentinta apelată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea retine următoarele:

În ceea ce priveşte apelul  declarat  de apelantul  pârât M.F.P.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând exceptia lipsei calitătii procesuale pasive a apelantului, în actiunea promovată de către reclamantă.

Apelantul invocă în acest sens pe de o parte faptul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 şi prin urmare nu poate răspunde pentru evictiune în conditiile stabilite de Codul civil, contractul producând efecte relative, iar pe de altă parte, faptul că în cauză Legea nr. 10/2001, nu  cuprinde norme cu  caracter procesual, prin care apelantului  pârât  să  i se acorde calitate procesuală  pasivă, nefiind îndeplinită nici  cerinta ca novatiunea  prin schimbare de debitor să fie realizată cu  consimtământul  creditorului.

Sub acest aspect, Curtea a retinut că una dintre conditiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a actiona şi în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita actiunea. Calitatea procesuală presupune existenta unei identităti între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecătii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenta unei identităti între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Raportat la criticile concrete formulate, Curtea a apreciat că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligatia de răspundere pentru evictiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 Cod civ.), care în spetă este M.B.

Cu toate acestea, în spetă,  Curtea apreciază  că  trebuie avută în vedere situatia specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ele neconstituind pentru unitatea detinătoare, o expresie a libertătii contractuale, ci executarea unei obligatii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitătile detinătoare actionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispozitia M.F., constituit prin dispozitiile art. 13 alin. 6 din  Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost ratiunea pentru care, prin art. 50 alin. 3 din  Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea pretului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi care au fost desfiintate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din  Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin dispozitiile art. 50 din  Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiintate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care în astfel de situatii, este atrasă incidenta normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în spetă, dreptul comun, reprezentat  de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evictiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea  părtilor în situatia anterioară.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozitiilor Codului civil în materie de garantie pentru evictiune şi a art. 50 alin. 3 din  Legea nr. 10/2001, se retine că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând pretul de cumpărare actualizat, este pârâtul M.F.P.

Asa fiind,  în mod corect prima instantă a apreciat că în spetă sunt incidente prevederile art. 50 alin. 3 din  Legea nr. 10/2001,  modificate prin Legea nr. 1/2009 – în vigoare la data introducerii actiunii,  norme care au şi caracter procesual.

De altfel, în conditiile în care fondul extrabugetar mentionat este constituit din pretul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („pretul de piată”) rezultă că singura ratiune a modificărilor legislative aduse  Legii nr. 10/2001, prin  Legea nr. 1/2009, a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile, foştilor proprietari care au achizitionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de vânzare-cumpărare, desfiintate ulterior, ca urmare a recunoaşterii în justitie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedati abuziv în perioada regimului politic comunist.

Fată de cele expuse anterior privind normele legale incidente în spetă, apar ca vădit neîntemeiate şi sustinerile apelantului privind incidenta în cauză a regulilor din materia evictiunii şi răspunderea vânzătorului, conform dreptului comun – Codul civil, respectiv cele vizând neîndeplinirea în cauză a conditiilor  prevăzute de Codul  civil, în materia novatiei prin schimbare de debitor.

Pe de altă parte, critica apelantului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evictiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., urmează a fi înlăturată, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un tert asupra obiectului vânzării, cerinta care nu este îndeplinită în cauză, în raport de constatările intrate în putere de lucru judecat din litigiul care a avut ca obiect constatarea nulitătii contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorii  reclamantei.

Întrucât în spetă contractul de vânzare-cumpărare nu mai este în vigoare, fiind desfiintat prin constatarea nulitătii absolute a acestuia, se pune problema repunerii în situatia anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulitătii, devenind incidentă astfel obligatia de restituire a prestatiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulitătii actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogătirii fără justă cauză.

Având în vedere că banii proveniti din vânzarea apartamentului, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au fost virati într-un fond al pârâtului M.F.P., art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, tocmai făcând o aplicare fidelă a acestui principiu, prevede că plata pretului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiintate se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, astfel că se justifică în cauză calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Repunerea în situatia anterioară presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către persoana în al cărei patrimoniu au intrat, consecintă a modului în care au fost reglementate prin lege raporturile juridice născute ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare, neexistând niciun argument logic care să constituie un impediment în a considera că repunerea în situatia anterioară nu poate viza şi alte persoane decât părtile contractului.

Dată fiind existenta acestei dispozitii legale exprese care stabileşte debitorul obligatiei de restituire a pretului imobilului, este lipsit de relevantă faptul că M.F.P. nu ar avea nicio culpă.

Ca atare, criticile  acestui apelant pârât  referitoare la lipsa calitătii sale procesuale pasive în cauză, sunt nefondate.

Referitor la critica vizând solutia  adoptată  de prima instantă de în ceea  ce  priveşte cererea  de chemare în garantie  formulată de acest  apelant  împotriva SC AVL B. şi  care avea ca obiect  obligarea chematului  în garantie la restituirea comisionului de 1% încasat  la momentul  încheierii  contractului  de vânzare cumpărare nr. 1622/1997.

Sub acest  aspect,  Curtea  retine că  potrivit art.  41  alin. 1  din HG nr. 20/1996: „unitătile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligatia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să retină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-mentionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitătile B.C.R. - S.A., după caz.

Procentul de 1% reprezintă aşadar remuneratia cuvenită societătii  pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului  de vânzare cumpărare, respectiv pretul  mandatului  cu  titlu  oneros, acordat  societătii  în temeiul  legii.

În cauză, acest  mandat  nu  a fost  revocat  iar  obligatiile asumate de SC AVL  B. SA în  temeiul  acestui mandat  au  fost  îndeplinite, prin  încheierea contractului  de vânzare-cumpărare.

În aceste conditii, prin raportare şi la prevederile art. 1547 din Codul  civil, cererea de chemare în garantie formulată de apelantul  pârât a fost  corect  solutionată.

În ceea ce  priveşte apelul  formulat  de apelantul  pârât M.B.

Curtea a retinut că ulterior înregistrării actiunii formulate de reclamantă pe rolul Judecătoriei sector 5 Bucureşti, dar anterior înregistrării acesteia pe rolul instantei competente material să solutioneze pricina în primă  instantă, conform art. 2  pct. 1  lit.  b din Codul  de procedură  civilă - Tribunalul Bucureşti  Sectia  a V- a Civilă, a fost  adoptată  Legea nr. 1/2009, care a fost publicată în Monitorul Oficial  nr. 63 din 3 februarie 2009, intrând astfel în vigoare, la data de 6 februarie 2009.

Pe de altă parte, Curtea constată faptul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată prezente, astfel cum a fost ea precizată prin cererea precizatoare din data de 24.02.2009 (fila 138 dosar fond), îl reprezintă şi Legea 1/2009, indicată în mod expres de către reclamantă. Cu alte cuvinte, cererea de precizare a cadrului procesual, a fost determinată tocmai de aparitia acestei legi noi.

Potrivit art. 48, alineatul 2, din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost  acest  text  de lege modificat  prin Legea nr. 1/2009: „indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligatia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptătite."

Curtea retine aşadar că acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul solutionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează  un  raport juridic în curs de desfăşurare.

Cu toate acestea, reclamanta nu a înteles să îşi precizeze în virtutea noii legi, cadrul procesual şi în ceea ce priveşte sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătătirile necesare şi utile. Acest fapt echivalează cu asumarea riscului ca în privinta despăgubirilor reprezentând contravaloarea  acestor îmbunătătiri, exceptia lipsei calitătii procesuale pasive să fie admisă.

Într-adevăr, deoarece temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat şi de Legea 1/2009, temei indicat în virtutea principiului disponibilitătii, de către reclamantă, Curtea este obligată să aplice prevederile acestei legi, la speta dedusă judecătii.

În aceste conditii, câtă vreme, prin lege specială, anterior investirii instantei competente să solutioneze pricina, prin această  normă  cu  caracter special, s-a statuat  în sensul  că în litigiile care au  drept obiect  restituirea contravalorii îmbunătătirilor aduse imobilelor cumpărate în temeiul Legii  nr. 112/1996, are calitate procesuală pasivă, persoana  îndreptătită  la restituire - fostul  proprietar deposedat de stat, care redobândind imobilul, beneficiază de aceste îmbunătătiri, concluzia care se impune este aceea că, în mod eronat prima instanta a retinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului M.B., în ceea ce priveşte acest  petit.

În consecintă, nu  se poate retine nici  culpa procesuală a acestui  pârât, astfel că acesta în mod eronat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în fond.

În aceste limite, apelul declarat de acest  pârât, va fi admis, urmând a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 296  din Codul  de procedură  civilă, schimbarea în parte a sentintei  civile apelate, în sensul  respingerii  cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul M.B. având ca obiect îmbunătătiri, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi a  cererii  formulate  împotriva acestui pârât, având ca obiect cheltuieli  de judecată, ca nefondată.

În ceea ce priveşte apelul  formulat  de apelanta reclamantă.

Verificând considerentele deciziei civile nr. 1177/2006 pronuntată de  Curtea de Apel  Bucureşti Sectia a III a Civilă, Curtea constată că, prin această hotărâre judecătorească a fost respins recursul  declarat  de  autorii  reclamantei împotriva  deciziei  civile  nr. 118/2003  pronuntată de  Tribunalul Bucureşti  Sectia  a IV- a Civilă, prin care schimbându-se în parte  sentinta civilă nr. 641/26.09.2001 a  Tribunalului Bucureşti  Sectia  a V - a Civilă,  prin care a fost actiunea în revendicare formulată de formulată de fostul proprietar al imobilului, deposedat de stat M.E.I. în contradictoriu cu autorii  reclamantei B.L.Y. şi  B.N., SC AVL B. SA şi P.M.B.şi s-a dispus constatarea  nulitătii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1622/24.03.1997, încheiat între autorii  reclamantei  şi  SC AVL  B.  SA .

Prin această decizie, irevocabilă, s-a retinut că: „autorii  reclamantei  au  cumpărat  imobilul  în conditiile în care fostul  proprietar (reclamant  în acea cauză), înregistrase anterior  încheierii  contractului, cerere de restituire în natură a imobilului, respectiv la data de 24.05.1996 şi la data de  21.04.1996, iar  faptul  că până  în anul 2000, când reclamantul a  promovat  actiunea în revendicare şi constatarea nulitătii, nu a făcut alte demersuri pentru  a dovedi  intentia  de  a revendica bunul  nu  îndreptătea pe pârâti (autorii  reclamantei)  să încheie contractul  de vânzare cumpărare”.

S-a  retinut  că:  „dispozitiile  substantiale ale Legii  nr. 112/1995, art. 1, art. 9 şi  respectiv art. 15-18,  impuneau  analiza cu  precădere a cererilor formulate de foştii  proprietari, inclusiv a încadrării  imobilului în categoria celor care formau obiectul  de reglementare al  acestei  legi”,  iar  potrivit art. 13  din Normele de aplicare a  acesteia adoptate prin HG nr. 20/1996  şi  modificările prin HG nr.632/1996 şi HG nr. 1011/1996, solutionarea cererilor formulate de chiriaşi se putea  realiza doar după clarificarea situatiei juridice a unor asemenea locuinte, or, cererea reclamantului a fost solutionată cu mult timp după încheierea contractelor de vânzare cumpărare şi  anume la data de  04.12.1999”.

S-a constatat  totodată că: „toate aceste elemente erau  de natură a crea viitorilor cumpărători ai imobilului cel putin un dubiu, dacă nu  convingerea asupra faptului  că  titlul  de proprietate al  statului  era contestat;  că  nu  era necesară o notificare  suplimentară din partea fostului  proprietar, prin care să atentioneze  chiriaşii  care locuiau  în imobil  asupra intentiei  de a obtine retrocedarea imobilului atât timp cât acesta îşi exprimase vointa de a reintra în posesie, prin demersul adresat organelor competente; că în disputa dintre fostul proprietar al imobilului preluat fără titlu valabil şi  cumpărătorul actual al  bunului, are prioritate titlul de proprietate al acestuia din urmă numai în conditiile în care a fost  înstrăinat cu bună credintă, adică în conditiile unei  reprezentări mai presus de orice dubiu asupra calitătii de titular al dreptului  de proprietate în favoarea autorului său, respectiv statul, ceea ce însemna o  verificare efectivă a documentelor în baza cărora statul  detinea imobilul care urma să fie achizitionat; că în acest caz, pârâtii-autorii reclamantei ar  fi  putut  cunoaşte cu  uşurintă că  fostul proprietar  contestă  titlul  statului”.

Curtea retine în acelaşi timp că potrivit reglementării actuale, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale – respectiv, aceea de exceptie procesuală (conform art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.proc.civ.) şi aceea de prezumtie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părti.

Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o actiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justitiei.

Această a doua formă de reglementare a autoritătii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Potrivit prezumtiei lucrului judecat (art.1200 pct.4, cu referire la art.1202 alin.(2) Cod civil), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părti (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, fată de caracterul absolut al prezumtiei (art.1202 alin.(2) Cod civil).

Raportând  aceste consideratii  teoretice la pricina de fată, Curtea a constatat că, prin decizia civilă nr. 1177/24.05.2006, pronuntată de Curtea de Apel Bucureşti Sectia a  III- a Civilă, s-a procedat la analiza conduitei autorilor reclamantei din cauza de fată, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 1622/1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, statuându-se în sensul  nerespectării  prevederilor înscrise în art. 1, art. 9  art. 15-18 din Legea nr. 112/1995  şi  că aceştia  nu  se pot prevala de  bună credintă,  câtă  vreme Legea nr. 112/1995  şi  Normele de aplicare a acesteia impuneau în sarcina lor, o verificare efectivă a  documentelor  în baza cărora statul  detinea imobilul care urma a  fi  achizitionat, or, aceştia, în acest  caz, ar  fi  putut  cunoaşte cu  uşurinta, că  fostul  proprietar  contesta  titlul statului.

Or, câtă vreme în litigiul anterior, în care autorii  reclamantei au avut calitatea de parte, hotărârea fiindu-i, prin urmare, pe deplin opozabilă acesteia, dată fiind calitatea sa de succesoare a celor doi  cumpărători, a fost analizat acest aspect litigios, principiul autoritătii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilitătii raporturilor juridice, că această chestiune odată tranşată de o instantă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecătii, iar pe de altă parte că, ceea ce s-a stabilit prima instantă să nu mai poată fie contrazis prin hotărârea unei instante ulterioare.

Curtea are în vedere în acest sens şi jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie, care în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, Curtea a statuat, că: „(…) instantele ar fi trebuit să tină cont de constatările făcute anterior de instante asupra situatiei bunului”, o conduită contrară fiind apreciată ca o încălcare a prevederilor art. 6 din Conventia  Europeană a Drepturilor  Omului.

 Fată de cele retinute anterior, Curtea constată că sustinerea apelantei reclamante, vizând greşita apreciere în sensul  că a fost de rea credintă la încheierea contractului de vânzare cumpărare respectiv că au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului  de vânzare cumpărare, este nefondată, puterea de lucru judecat  de care se bucură hotărârea anterior evocată, fiind obligatorie în prezenta cauză, nemaiputându-se repune în discutie aceeaşi chestiune.

În acelaşi sens, buna credintă a autorilor reclamantei întemeiată pe o pretinsă imposibilitate de a verifica cartea funciară sau lipsa înştiintării acestora de către vânzător sau mandatarul acestuia în sensul existentei cererii  de restituire formulată de către fostul  proprietar, putea fi invocată în litigiul mentionat mai sus, ea neputând fi reanalizată, fată de puterea de lucru judecat a deciziei civile sus citate, care a retinut, contrar sustinerilor reclamantei, răsturnarea prezumtiei de buna credintă de care autorii  reclamantei  s-au prevalat, dedusă din omisiunea acestora de a efectua diligente la momentul cumpărării bunului pentru a afla situatia juridică a acestuia, în conditiile în care s-a apreciat că o atare diligentă nu numai că se impunea a fi efectuată dar şi că era posibilă (instanta anterioară raportându-se la cererile depuse de fostul  proprietar).

În aceste conditii, nu se poate retine o greşită apreciere a situatiei de  fapt de către prima instantă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la incidenta în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit art. 501din Legea 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiintate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piată al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale de evaluare.

Ca atare, potrivit acestor prevederi legale au dreptul la restituirea pretului de piată proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995.

În spetă însă, prin decizia civilă  nr. 118/13.03.2003 pronuntată de  Tribunalul Bucureşti  Sectia  a IV - a Civilă, irevocabilă  prin decizia civilă nr. 1177/24.05.2006 a Curtii  de  Apel  Bucureşti Sectia a  III a Civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că este nul contractul de vânzare – cumpărare încheiat de către autorii  apelantei  reclamante, în temeiul Legii 112/1995.

În acelaşi timp, nu poate fi retinută sustinerea apelantei reclamante că, deşi nul contractul de vânzare – cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozitiilor Legii 112/1995, întrucât în considerentele hotărârilor judecătoreşti arătate mai sus, nulitatea contractului s-a întemeiat pe constatarea încălcării dispozitiilor art. 1,art.  9 ,art. 15-18  din Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, problema nerespectării dispozitiilor Legii 112/1995 la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nu poate fi repusă în discutie, în raport de puterea de lucru judecat a hotărârilor anterior arătate, situatie în care în mod legal şi temeinic prima instantă a retinut că nu sunt aplicabile dispozitiile art. 50 1 din Legea 10/2001, aceasta norma legală,  fiind incidentă  doar  în acele situatii  în care, contractul  de vânzare cumpărare, desfiintat a fost  încheiat  cu  respectarea prevederilor  Legii  nr. 112/1995,  conditie neîndeplinită  în cauză.

În ceea ce priveşte critica referitoare la  greşita solutionare a cererii  reclamantei având ca obiect cheltuieli de judecată.

Critica  este  partial  fondată.

Astfel,  din verificarea considerentelor sentintei  apelate,  Curtea  constată că instanta de fond solutionând această cerere, s-a raportat exclusiv la  onorariul  de expert achitat  de această parte în cauză, deşi, la dosar  existau  dovezi  în sensul  că  aceasta a beneficiat  de asistenta juridică calificată a unui  avocat şi care atestau  şi  cuantumul  onorariului  de avocat, respectiv suma de 1500 lei,  achitat  în legătură cu  pricina - fila 285  dosarul Judecătoriei  sector 5  Bucureşti.

În plus, prin chiar cererea de chemare în judecată, s-a solicitat  obligarea pârâtilor chemati  în judecată la plata cheltuielilor de judecată, cererea  cu  acest  obiect fiind reiterată şi precizată în concluziile scrise formulate la data de 10.06.2009, în care se arată neechivoc faptul  că  se solicită  obligarea  pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata reprezentând onorariu  expert şi  onorariu  avocat.

Având în vedere cele anterior constatate, împrejurarea că pârâtul M.F.P., prin faptul că nu şi-a îndeplinit obligatia legală ce îi revenea conform celor expuse anterior (de a restitui pretul actualizat, chiar dacă nu a participat la încheierea contractului), punându-o astfel pe reclamantă în situatia de a solicita pronuntarea unei hotărâri judecătoreşti şi implicit de a efectua cheltuieli în legătură cu desfăşurarea procesului, se află în culpă procesuală dar şi faptul  că, cererea reclamantei  este întemeiată doar  în parte, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, aceasta căzând la rândul său partial în pretentii, în temeiul art. 274 coroborat cu art. 276 Cod procedură civilă, Curtea constatând, în aceste limite caracterul partial fondat al criticii apelantei reclamante, apreciază că aceasta este îndreptătită, să solicite obligarea acestui  pârât, la a suporta şi parte din onorariul  de avocat,  achitat  în cauză,  cu  titlul  de cheltuieli  de judecată.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 296 din Codul de procedură  civilă, va admite apelul declarat de apelanta reclamantă şi va dispune schimbarea în parte a sentintei civile care face obiectul  apelului, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată  în sensul că va  dispune obligarea acestui  pârât, la un cuantum total de 2.000 lei, cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare