Actiune in granituire si revendicare. Caracterul accesoriu al capatului de cerere privind granituirea. Calificarea caii de atac careia îi era supusa hotarârea instantei de fond, dupa valoarea bunului revendicat. Incidenta art. 2821 Cpc.

Art. 2821 alin.(1) Cod pr. civila suprima calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotarâri date în prima instanta în cereri introduse pe cale principala, în litigii al caror obiect are o valoare de pâna la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, ca daca astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentala, pot fi cenzurate si în calea de atac a apelului, în functie desigur, de obiectul pretentiilor si din actiunea principala.

Prorogarea legala de competenta vizeaza nu doar judecata cauzei în prima instanta, ci si solutionarea cailor legale de atac al caror regim este dat de natura cererii principale: hotarârea va fi supusa apelului sau recursului si temeiului de exercitare a acestor cai de atac, în functie de obiectul cererii principale, chiar daca calea de atac priveste numai solutionarea data în cererea accesorie, care, exercitata separat ar fi fost supusa caii de atac si termenului de drept comun.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenta, a petitului actiunii în granituire cu cel al actiunii în revendicare tine de scopul aparent identic al celor doua demersuri procesuale, anume determinarea limitelor si întinderii proprietatilor limitrofe si delimitarea prin semne vizibile, care corespund situatiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însa de actiunea în revendicare, care urmareste în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor si doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea granitei dintre proprietatile carora li se confera întinderea dreptului, actiunea în granituire promovata separat si independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietati.

Pornind de la aceasta distinctie între actiunea în granituire si actiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a retinut ca atunci când „actiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor partilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fara ca vreuna din parti sa solicite proprietatea unei suprafete de teren determinate – actiunea va fi de granituire. Daca se solicita proprietatea asupra unei suprafete determinate, atunci actiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servitutile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Solutia este identica si în situatia în care ambele parti indica un anumit loc pe unde ar trebui sa fie linia separativa, dar aceste locuri indicate nu concorda, întrucât partile nu sunt de acord asupra întinderii proprietatilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind actiunea în granituire, pag.32).

Art. 2821 alin. 1 Cod procedura civila

Decizia Curtii Constitutionale nr. 1/1994

Prin actiunea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 7737/212/2008 reclamantii C.A. si C.A.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul U.N. granituirea prin reconstituirea hotarului real între proprietatea lor si a pârâtului, obligarea pârâtului sa le respecte dreptul de proprietate si posesie asupra unei suprafete de teren de aproximativ 7,34 m.p. si sa demoleze constructia edificata cu încalcarea granitei si care a fost construita abuziv. De asemenea, au solicitat reclamantii obligarea pârâtului la luarea masurilor care sa împiedice scurgerea apelor pluviale de pe acoperisul constructiei abuzive.

În motivarea actiunii reclamantii au aratat ca prin actul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 2641/2007 au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus din teren în suprafata de 437 m.p. din actele de proprietate si 407 m.p. din masuratori, precum si o constructie. Odata cu întocmirea schitelor cadastrale au constatat ca pârâtul a încalcat granita dintre cele doua proprietati în sensul ca a îngradit o suprafata de teren aflata în spatele casei si care era destinata accesului în spatele casei pentru reparatii si întretinere.

Au mai aratat reclamantii ca pârâtul, acaparând granita, a edificat abuziv o anexa lipita de spatele casei si de pe care apele pluviale se scurg la baza imobilului pe care îl degradeaza.

În drept au fost invocate dispozitiile art. 480, 584, 615 Cod civil.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii, aratând ca proprietatile partilor sunt clar demarcate prin semne exterioare, astfel ca actiunea reclamantilor are un caracter revendicativ.

Pârâtul a aratat ca a dobândit imobilul compus din teren indiviz de 400 m.p. în acte (640 m.p. din masuratori) prin mostenire de la parintii sai decedati. În anul 1959 parintii sai au cumparat în indiviziune si în parti egale cu O.D. suprafata de 400 m.p. prin actul autentificat sub nr. 3673/550/1959. Parintii sai au intrat în stapânirea terenului la aceeasi data si au edificat în decurs de un an constructia casa de locuit. Magaziile situate la limita proprietatii, pe linia de hotar si care delimiteaza proprietatea lor de cea a reclamantilor, au fost ridicate de parintii sai la 2-3 ani dupa edificarea casei de locuit, deci cu mai mult de 40 de ani în urma. De la edificarea magaziilor si pâna în prezent acestea au constituit în mod continuu si neîntrerupt semne exterioare a limitelor celor doua proprietati vecine, nefiind contestate de niciunul din detinatorii anteriori ai imobilului învecinat. A mai sustinut pârâtul ca dupa decesul parintilor sai a iesit din indiviziune cu O.D. si la masuratorile cadastrale a rezultat ca parintii sai detineau împreuna cu unchiul sau o suprafata mai mare decât cea consemnata în acte, respectiv suprafata de 640 m.p. în loc de 400 m.p.

Pârâtul a invocat ca aparare de fond exceptia de uzucapiune de 30 de ani si a solicitat sa se respinga cererea de revendicare întrucât a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafetei revendicate prin jonctiunea posesiei utile exercitate de autorii sai cu propria posesie.

A sustinut pârâtul ca dupa preluarea imobilului reclamantii au supraînaltat cu aproximativ 1 metru locuinta existenta, lipita de magazia lor si practicat 3 goluri de fereastra cu vedere spre proprietatea sa, lucrari realizate fara autorizatie de construire. În ceea ce priveste magazia, panta de scurgere a apelor pluviale este spre interiorul proprietatii sale, reclamantii nefiind lezati în niciun fel sub acest aspect.

Pe cale de cerere reconventionala pârâtul a solicitat obligarea reclamantilor la închiderea imediata a ferestrelor ce încalca servitutea de vedere pe proprietatea vecinului, sub sanctiunea unor daune cominatorii de 200 de lei pe zi de întârziere.

Partile au administrat proba cu înscrisuri, martori, interogatoriu si expertiza tehnica imobiliara.

Au fost depuse la dosar: contract de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 2641/2007, act de vânzare-cumparare nr. 3673/550/1959, certificat de mostenitor nr. 107/2005, certificat de mostenitor nr. 106/2003, adresa nr. 45689/2008, schite cadastrale.

Prin sentinta civila nr. 23423 din 22.12.2008 a Judecatoriei Constanta s-a admis în parte actiunea, s-a stabilit linia de hotar ca fiind segmentul de dreapta marcat între punctele AB, a fost obligat pârâtul sa lase în deplina proprietate si posesie reclamantilor terenul în suprafata de 6 m.p.; s-a respins capatul de cerere privind obligarea pârâtului sa faca streasina corpului de cladire C7 si s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecata.

Prin decizia civila nr. 1033/2009 a Tribunalului Constanta s-a admis recursul pârâtului, s-a casat sentinta mai sus-mentionata si s-a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrata sub nr. 4060/212/2010.

La termenul de judecata din 2303.2010 reclamantii au largit cadrul procesual pasiv prin introducerea în cauza a coindivizarului O.D. în calitate de pârât.

Au mai fost depuse la dosar urmatoarele acte: contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 5425/1965, contract de partaj voluntar autentificat sub nr. 4986/1996.

Prin sentinta civila nr. 14881/8.06.2010 Judecatoria Constanta a admis în parte actiunea reclamantilor C.A. si C.A.L. în contradictoriu cu pârâtii U.N. si O.D. S-a stabilit linia de hotar între proprietatile partilor ca fiind linia care cuprinde punctele 8,7,6,5,4 (cu lungime de 5,71 m. + 0,74 m.+ 8,84 m.+ 14,10 m.) identificata în planul de situatie  întocmit de ing. R.A.

S-au respins ca nefondate cererile reclamantilor de revendicare a suprafetei de 6 m.p. teren si de obligare a pârâtilor la demolarea constructiilor anexe.

S-a respins ca nefondata si cererea reclamantilor privind obligarea pârâtilor sa ia masuri pentru împiedicarea scurgerii apelor pluviale.

Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta a retinut, în esenta, ca reclamantii nu justifica un drept de proprietate asupra terenului în suprafata de  6 m.p. din spatele casei lor, acest teren fiind proprietatea pârâtului U.N., care l-a dobândit prin exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, conform art. 1847 Cod civil.

În raport de aceasta situatie de fapt si de drept, instanta de fond a stabilit linia de hotar dintre cele doua proprietati învecinate ca fiind aliniamentul 8,7,6,5,4 conform planului de situatie întocmit de ing. R.A.

Împotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii C.A. si C.A.L., cererea declarativa nefiind motivata în fapt si în drept.

Prin încheierea din 13.12.2010, Tribunalul Constanta a calificat calea de atac ca fiind recurs, în raport de valoarea obiectului cererii principale – revendicarea terenului în suprafata de 6 m.p., apreciind ca în speta sunt incidente dispozitiile art. 2821 Cod pr. civila.

Calea de atac exercitata împotriva sentintei civile nr. 14881/8.06.2010 pronuntata de Judecatoria Constanta a fost motivata la termenul de judecata din 15.11.2010.

Prin decizia civila nr. 164/31.01.2011 Tribunalul Constanta a constatat nul recursul reclamantilor, conform art. 306 Cod pr. civila.

Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de recurs a retinut ca potrivit dispozitiilor art. 303 al. (1) si (2) Cod pr. civila recursul se motiveaza prin însasi cererea de recurs sau înauntrul termenului de recurs de 15 zile, termen care se socoteste de la comunicarea hotarârii atacate.

Cum în speta hotarârea instantei de fond a fost comunicata reclamantilor la data de 2.07.2010, iar motivele de recurs au fost depuse la 15.11.2010, cu mult peste termenul de 15 zile prevazut de lege, Tribunalul Constanta a apreciat ca, în speta, sunt incidente dispozitiile art. 306 al.(1) Cod pr. civila si a anulat recursul.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs C.A. si C.A.L. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 5 si 9 Cod pr. civila, sub aspectul calificarii gresite a caii de atac careia îi era supusa sentinta civila nr. 14881/8.06.2010 a Judecatoriei Constanta.

Recurentii reclamanti au sustinut ca sentinta civila nr. 14881/8.06.2010 a Judecatoriei Constanta era supusa caii de atac a apelului, avându-se în vedere împrejurarea ca actiunea dedusa judecatii a avut ca principal capat de cerere granituirea proprietatilor învecinate ale partilor, iar revendicarea si demolarea constructiilor ridicate abuziv sunt doar o consecinta a solutiei date în cererea principala, acestea urmând a fi admise numai în masura în care din masuratori ar rezulta ca pârâtii au ocupat o anumita suprafata din terenul apartinând reclamantilor.

Prin urmare, în litigiul dedus judecatii, granituirea nu este o consecinta a revendicarii imobiliare, ci dimpotriva, stabilirea liniei de hotar între proprietatile partilor poate avea drept consecinta admiterea sau respingerea actiunii în revendicare.

Cum actiunea în granituire nu era evaluabila în bani, în speta nu erau incidente dispozitiile art. 2821 al.(1) Cod pr. civila, astfel încât calea de atac exercitata împotriva hotarârii de fond este apelul iar nu recursul, cum în mod gresit a stabilit Tribunalul Constanta.

Prin întâmpinare, intimatul U.N. a invocat exceptia inadmisibilitatii recursului declarat de reclamanti, raportat la dispozitiile art. 2821 al.(1) Cod pr. civila. Intimatul a mai aratat ca litigiul a mai parcurs anterior un alt ciclu procesual, în care hotarârea instantei de fond a fost de asemenea supusa exclusiv caii de atac a recursului, Tribunalul Constanta, ca instanta de recurs, dispunând casarea primei sentinte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Judecatoriei Constanta.

Analizând decizia recurata prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenti si exceptia inadmisibilitatii recursului în raport de dispozitiile art. 2821 al.1 Cod pr. civila, exceptie invocata de intimati prin întâmpinare, Curtea constata ca recursul este inadmisibil si urmeaza a-l respinge ca atare pentru urmatoarele considerente:

Pentru solutionarea exceptiei inadmisibilitatii prezentei cai de atac, invocata de intimati, se impun a se lamuri de catre Curte doua aspecte esentiale si anume: caracterul principal/accesoriu al celor doua capete de cerere ale actiunii reclamantilor – revendicare si granituire - si stabilirea caii de atac careia îi era supusa sentinta civila nr. 14881/8.06.2010 pronuntata de Judecatoria Constanta.

În referire la prima problema supusa analizei, Curtea retine ca reclamantii au învestit Judecatoria Constanta cu o actiune ce a avut ca obiect revendicarea unei suprafete de teren de aproximativ 7,34 m.p. si stabilirea liniei de granita dintre cele doua proprietati învecinate.

Chiar daca în petitul actiunii reclamantii au aratat ca solicita granituirea proprietatilor partilor, motivându-si pretentiile, acestia au aratat ca pârâtul U.N. foloseste o suprafata de 7,34 m.p. din proprietatea reclamantilor, situata în spatele casei si solicita obligarea acestuia la demolarea constructiei edificata cu încalcarea granitei. Reclamantii au sustinut ca potrivit actelor de vânzare-cumparare reclamantii sunt proprietarii unei suprafete de teren de 437 m.p., iar în fapt stapânesc de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare numai o suprafata de teren de 407 m.p., asa cum rezulta din masuratorile realizate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare si al documentatiei cadastrale.

Descrierea obiectului actiunii, expusa de reclamanti într-o modalitate „fireasca” raportat la motivarea acesteia si scopul real urmarit de acestia prin promovarea actiunii – reîntregirea proprietatii lor în limiteze rezultate din actele vânzatorilor, iar nu stabilirea liniei de hotar (stabilirea semnelor exterioare) corespunzatoare posesiei partilor (reclamant si pârât) la data încheierii contractului de vânzare-cumparare nr. 2641/14.12.2007, conduce la concluzia indubitabila ca cererea principala este revendicare, iar granituirea este o cerere accesorie.

Solutionarea acestei ultime categorii de cereri, împreuna cu cererea principala, este un imperativ ce rezulta din corelatia, legatura dintre cererea principala si cererile accesorii si incidentale având la baza ratiuni precum buna administrare a justitiei, economicitatea si operativitatea ei.

Desi în doctrina solutia stabilita de art. 17 Cod pr. civila este sintetizata prin folosirea adagiului „accesorium sequitur principale”, tocmai pentru ca, traditional, principiul enuntat se refera la situatia ca regimul juridic al unui bun sau al unui raport juridic este dependent de regimul juridic al unui alt bun/raport juridic (ex.: situatia bunurilor principale si accesorii sau regimul juridic al nulitatii unor contracte principale si accesorii) prevederile textului în discutie trebuie întelese doar prin prisma strânsei legaturi care exista între diferitele cereri.

Fata de cele aratate, va însemna ca cererile accesorii sunt acele solicitari care vor putea fi solicitate numai dupa admiterea cererii principale, care constituie o premisa indisolubila analizei cererilor accesorii.

În speta, este fara îndoiala ca petitul cererii având ca obiect granituirea proprietatilor, înteleasa ca o operatiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele învecinate, se afla în strânsa legatura si interdependenta cu cererea de revendicare imobiliara, prin care se pune în discutie însasi existenta si întinderea dreptului de proprietate al partilor asupra terenurilor în litigiu.

Chiar daca petitul de stabilire a granitelor este, privit în mod singular, neevaluabil în bani si având caracter de sine-statator, solutia ce urmeaza sa fie data în speta depinde, obligatoriu, de rezolvarea adusa celuilalt capat de cerere, în revendicare, în care se compara titlurile de proprietate invocate de parti.

Ca atare, în  mod judicios Judecatoria Constanta a retinut ca este prioritar sa clarifice cine este titularul dreptului de proprietate asupra portiunii de teren revendicata, iar, accesoriu acestei chestiuni, sa determine semnele exterioare ale liniei de hotar dintre imobilele partilor. În acelasi sens, invocam decizii de speta (decizia civila nr. 1518/R/25.06.2007 pronuntata de Curtea de Apel Cluj publicata în Buletinul curtilor de apel nr. 3/2007, pag.66; decizia nr. 483/C/7.11.2007 si decizia civila nr. 119/C/1.03.2010 ale Curtii de Apel Constanta, nepublicate).

Din perspectiva actiunii întemeiate pe dispozitiile art. 584 Cod civil este irelevant daca suprafetele efectiv detinute de proprietari respecta sau nu întinderea titlului; ceea ce este determinant este sa se stabileasca daca prin efectul actelor de proprietate s-au generat raporturi de vecinatate si care este limita de demarcatie între proprietatile învecinate, în acord cu cea existenta faptic la momentul dobândirii proprietatii de catre reclamanti. Litigiile legate de întinderea dreptului fiecarui proprietar presupune compararea de titluri, procedura care permite atât valorificarea actelor translative, cât si a apararilor legate de exercitiul dreptului real cu determinarea (de aceasta data în mod subsecvent) a granitei stabilite prin actiunea petitorie în revendicare.

Prin urmare, actiunea fondata pe dispozitiile art. 584 Cod civil nu permite judecatorului de a trece peste probele care atesta vointa initiala a partilor sau situatia primordiala a liniei de demarcare dintre proprietati si de a stabili o situatie juridica noua, în sensul fixarii unui alt hotar decât acela avut în vedere de parti, cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.

În speta, recurentii nu au reclamant o încalcare a proprietatii lor si implicit o schimbare a granitei ulterior datei de 14.12.2007 (data perfectarii contractului de vânzare-cumparare), si nici nu au invocat împrejurarea ca la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare nr. 2641/2007 - care mentiona suprafata reala posedata de vânzatori si limitele în raport cu vecinii -, inclusiv cu proprietatea pârâtului U.N. – autorii vânzatori purtau vreun litigiu cu pârâtul pentru revendicarea unei portiuni de teren, calitatea procesuala activa fiind transmisa subdobânditorilor cu titlu particular.

Dimpotriva, desi proprietatea cumparata s-a mentinut ulterior datei de 14.12.2007 în limitele în care le-a fost transmisa, reclamantii au sustinut ca pârâtul ocupa o parte din terenul lor, astfel cum rezulta din actele transmitatorilor lor, motiv pentru care au revendicat aceasta suprafata de teren si subsecvent stabilirea liniei de hotar în raport de proprietatea lor reîntregita.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenta, a petitului actiunii în granituire cu cel al actiunii în revendicare tine de scopul aparent identic al celor doua demersuri procesuale, anume determinarea limitelor si întinderii proprietatilor limitrofe si delimitarea prin semne vizibile, care corespund situatiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însa de actiunea în revendicare, care urmareste în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor si doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea granitei dintre proprietatile carora li se confera întinderea dreptului, actiunea în granituire promovata separat si independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietati.

Pornind de la aceasta distinctie între actiunea în granituire si actiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a retinut ca atunci când „actiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor partilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fara ca vreuna din parti sa solicite proprietatea unei suprafete de teren determinate – actiunea va fi de granituire. Daca se solicita proprietatea asupra unei suprafete determinate, atunci actiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servitutile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Solutia este identica si în situatia în care ambele parti indica un anumit loc pe unde ar trebui sa fie linia separativa, dar aceste locuri indicate nu concorda, întrucât partile nu sunt de acord asupra întinderii proprietatilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind actiunea în granituire, pag.32).

Prin urmare, promovând o actiune în stabilirea liniei de hotar – atunci când exista semne exterioare între proprietati, semne ce nu au fost modificate dupa data dobândirii proprietatii de catre reclamant – titularul dreptului nu poate pretinde decât determinarea hotarului initial existent între fondurile limitrofe, iar nu si stabilirea unei alte granite decât cea trasata anterior.

Ca expresie a acestei abordari, s-a conchis în literatura de specialitate ca actiunea în granituire are caracter declarativ iar nu constitutiv de drepturi, iar cel care se pretinde titularul unui drept de proprietate asupra suprafetei în litigiu are posibilitatea promovarii unei actiuni în revendicare, deoarece doar aceasta din urma are rolul de a statua în chip irevocabil asupra întinderii si limitelor corecte ale loturilor învecinate.

Pe cale de consecinta, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietatile limitrofe în actiunea în granituire are ca premisa verificarea identitatii hotarului actual (determinat prin semne exterioare, în masura în care exista) cu cel primordial, existent la data perfectarii contractului de vânzare-cumparare al reclamantilor, si nu are ca finalitate decât restabilirea, daca este cazul, a situatiei de fapt existente la data generarii situatiei de vecinatate dintre reclamanti si pârâti.

Privita din aceasta perspectiva, solutia Tribunalului Constanta de calificare a caii de atac exercitata împotriva sentintei civile nr. 14881/8.06.2010 a Judecatoriei Constanta în functie de capatul de cerere principal – actiune în revendicare – si nu de granituire – cerere accesorie – se retine a fi judicioasa.

Ramâne în discutie doar calificarea caii de atac în ceea ce priveste petitul de stabilire a liniei de hotar dintre proprietati, solutionat prin sentinta civila nr. 14881/2010 a Judecatoriei Constanta.

Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentintei, tribunalul a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 2821 al.(1), art. 17, art. 2 pct. 2 si art. 3 Cod pr. civila, în raport de valoarea obiectului cererii principale – terenul revendicat, în suprafata de 7,34 m.p., cu o valoare de 3.300 lei.

Art. 2821 al.(1) Cod pr. civila suprima calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotarâri date în prima instanta în cereri introduse pe cale principala, în litigii al caror obiect are o valoare de pâna la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, ca daca astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentala, pot fi cenzurate si în calea de atac a apelului, în functie desigur, de obiectul pretentiilor si din actiunea principala.

Prorogarea legala de competenta vizeaza nu doar judecata cauzei în prima instanta, ci si solutionarea cailor legale de atac al caror regim este dat de natura cererii principale: hotarârea va fi supusa apelului sau recursului si temeiului de exercitare a acestor cai de atac, în functie de obiectul cererii principale, chiar daca calea de atac priveste numai solutionarea data în cererea accesorie, care, exercitata separat ar fi fost supusa caii de atac si termenului de drept comun.

Actiunea în revendicare promovata de reclamanti este evident una al carei obiect este evaluabil în bani, terenul aflat în litigiu, pretins ocupat de pârâti, în suprafata de 7,34 m.p. având o valoare de 3.300 lei, evident mai mica decât limita stabilita de art. 2821 Cod pr. civila, situatie în care hotarârea Judecatoriei Constanta ramâne supusa exclusiv caii de atac a recursului, cale de atac ce intra în competenta Tribunalului Constanta.

Instituirea unei singure cai de atac - cea a recursului – în cazul hotarârilor judecatoresti pronuntate în litigii al caror obiect au o valoare mai mica de 100.000 lei, nu constituie o modalitate de îngradire a dreptului de liber acces la justitie.

Prin decizia nr. 1/1994, Curtea Constitutionala a statuat ca liberul acces la justitie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfaptuieste actul de justitie. S-a considerat ca  legiuitorul are competenta exclusiva de a stabili regulile de desfasurare a proceselor în fata instantelor judecatoresti, solutie ce rezulta din dispozitiile art. 125 al.(3) potrivit carora „competenta si procedura de judecata sunt stabilite prin lege”. Pentru situatii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedura, precum si modalitati de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justitie sa nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de catre titularul sau nu poate avea lor decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigente, între care si stabilirea unei singure cai de atac, cea a recursului în cazul anumitor litigii, esential fiind ca partea interesata sa aiba posibilitatea recurgerii la un „recurs efectiv” în sensul art. 13 din Conventia europeana a drepturilor omului.

Notiunea de „recurs efectiv” reprezinta o cale procedurala prevazuta de legea interna  efectiva în drept (efectivitate analizata în cauza Sabou si Pârcalabu împotriva României) si în practica si care ar putea conduce la un remediu adecvat pentru orice încalcare constatata (cauza Parohia Greco-Catolica „Sfântul Vasile Polona” împotriva României) „fara a se garanta revizuirea unui proces”.

Se retine ca recursul – cale de atac reglementata de art. 299 Cod pr. civila – raspunde exigentelor art. 13 din CEDO, în sensul ca reprezinta „ un recurs efectiv”, în care instanta de judecata – în masura în care este sesizata în termenul legal cu o cerere motivata în fapt si în drept, conform motivelor prevazute de art. 304 pct. 1-9 Cod pr. civila – analizeaza legalitatea hotarârii atacate si poate pronunta o solutie pe fondul plângerii.

În lumina jurisprudentei C.E.D.O. se constata ca dreptul la un proces echitabil nu garanteaza, sub nicio forma, exercitiul a doua cai de atac si, cu atât mai putin un rezultat favorabil pentru reclamant.

Conform dispozitiilor art. 299 al.(1) Cod pr. civila sunt supuse recursului hotarârile date fara drept de apel, cele date în apel, precum si, în conditiile prevazute de lege, hotarârile altor organe cu activitate jurisdictionala.

Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de catre o persoana careia legea nu îi confera îndreptatirea sau pe care legea nu îl accepta si constatând ca reclamantii au formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronuntata de Tribunalul Constanta în recurs, Curtea va admite exceptia inadmisibilitatii prezentei cai de atac si va respinge recursul reclamantilor ca inadmisibil.

De altfel, se retine ca actiunea reclamantilor a mai parcurs un ciclu procesual, iar sentinta civila nr. 23423/2008 a Judecatoriei Constanta care a finalizat primul ciclu procesual a fost supusa recursului la Tribunalul Constanta. La acel moment, reclamantii C.A. si C.A.L. au avut calitatea de intimati în recurs si nu au pus niciodata în discutie problema calificarii caii de atac exercitata împotriva sentintei civile nr. 23423/2008 a Judecatoriei Constanta.

Domenii speta

Spete similare