Recurs contencios administrativ. despăgubire. aplicarea greşită a art.184 din h.g. nr.44/2004 care condiţionează restituirea accizelor de depunerea unei cereri anterior momentului expedierii produselor accizabile în statul membru de destinaţie. principiu

Decizie 3091 din 11.09.2013


SECŢIA A II – A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.

 RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. DESPĂGUBIRE. APLICAREA GREŞITĂ A ART.184 DIN H.G. NR.44/2004 CARE CONDIŢIONEAZĂ RESTITUIREA ACCIZELOR DE DEPUNEREA UNEI CERERI ANTERIOR MOMENTULUI EXPEDIERII PRODUSELOR ACCIZABILE ÎN STATUL MEMBRU DE DESTINAŢIE. PRINCIPIUL SUPREMAŢIEI DREPTULUI COMUNITAR.

-art.1926  Cod fiscal;

-art.14 pct.4 din H.G. 44/2004;

-art.22 alin.1 – 3 din Directiva nr.92/12/CEE a Consiliului Europei din 25.02.1992;

-art.124 alin.1 Cod procedură fiscală;

-art.70 Cod procedură fiscală.

Decizia nr.3091/CA/11.09.2013 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II –a civilă,  de contencios administrativ şi fiscal.

Reclamanta recurentă este o societate care efectuează livrări intracomunitare de produse accizabile.  În acest sens, recurenta a eliberat spre consum în România, în perioada 2009-2010, produse accizabile care ulterior au părăsit teritoriul naţional, după plata în prealabil a accizelor în România, fiind destinate consumului într-un alt stat membru.

Recurenta a plătit în România, pentru produsele exportate în Cehia, accize în valoare totală de 203.060 lei. Ulterior, accizele aferente produselor exportate au fost plătite şi în statul membru de destinaţie, respectiv Cehia, dovada plăţilor efectuate regăsindu-se la dosarul instanţei de fond.

După achitarea accizei aferente în statul membru de destinaţie, recurenta a solicitat restituirea accizelor achitate în România. Cererile de restituire a accizelor, însoţite de documentaţia aferentă au fost formulate după recepţia produselor de către destinatarul lor şi înregistrate la D. G.  M. C.  – Serviciul Rambursări. Astfel, recurenta a depus la intimata pârâtă în data de 30.09.2009, cererea nr. 1012343 prin care a solicitat restituirea sumei de  52.018 lei,  pentru luna septembrie 2009 (f. 8-36 din dosarul de fond),  în data de  22.10.2009, cererea nr. 1015169, prin care a solicitat restituirea sumei de  27.619 lei,  pentru luna octombrie 2009 (f. 37-49 din dosarul de fond) şi în data de 10.02.2010, cererea nr. 961371 prin care a solicitat restituirea sumei de  123.423 lei, pentru luna februarie 2009 (f. 50-87 din dosarul de fond).

Pârâta intimată a refuzat restituirea accizelor plătite în România pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 192 indice 6 Cod fiscal coroborate cu dispoziţiile pct. 18 pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului fiscal, astfel cum rezultă din adresa depusă la fila 152 dosar.

Art. 192 indice 6 Cod fiscal este rezultatul transpunerii în dreptul intern a prevederilor art. 22 din Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14.12.1992.

Prin  hotărârea pronunţată în Cauza nr. C- 663/11 S. D. , Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că transpunerea în dreptul intern a prevederilor directivei nu s-a făcut în mod corect. S-a statuat că articolul 22 alin. 1-3 din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14.12.1992, trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care produse supuse accizelor şi puse în consum într-un stat membru, în care accizele au fost plătite, au fost transportate într-un alt stat membru în care produsele respective sunt supuse accizelor şi în care acestea au fost de asemenea plătite, o cerere de rambursare a accizelor plătite în statul membru de plecare nu poate fi respinsă numai pentru motivul că cererea amintită nu a fost formulată înaintea expedierii produselor menţionate, ci trebuie analizată în temeiul aliniatului 3 al articolului respectiv.

Instanţa de control judiciar a reţinut că dreptul comunitar, din care face parte integrantă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se aplică cu prioritate faţă de cel naţional, astfel încât instanţele naţionale au obligaţia de a lăsa neaplicată orice prevedere din legislaţia naţională, consacrată chiar şi printr-o lege constituţională (cauza C – 106/77 Simmenthal), care este contrară dreptului comunitar.

Prin urmare, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar faţă de cel naţional, în speţă, în lumina hotărârii  din cauza nr. C- 663/11 S. D.  a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prevederile naţionale care condiţionau restituirea accizelor plătite pentru produsele exportate de recurenta reclamantă de depunerea cererilor de restituire anterior momentului exportării produselor accizabile nu pot fi avute în vedere fiind contrare dreptului comunitar.

Această concluzie se impune având în vedere că din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că la momentul formulării cererilor de restituire a accizelor de către recurenta reclamantă, acestea  fuseseră plătite şi în statul membru de destinaţie.

În plus, instanţa de recurs a constatat că intimata pârâtă nu contestată nici plata accizelor în cuantumul indicat de recurentă în ţară şi nici plata acestora pentru a doua oară în statul membru de destinaţie, împrejurări atestate de înscrisurile depuse la dosar.

Prin urmare, Curtea de apel a constatat că recursul formulat de recurentă este întemeiat, instanţa de fond făcând în mod greşit aplicarea art. 18 indice 4 din H.G. 44/2004 care condiţionează restituirea accizelor de depunerea unei cereri anterior momentului expedierii produselor accizabile în statul membru de destinaţie, prevedere contrară dreptului comunitar.

Pe cale de consecinţă, se impune admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii şi a obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumelor a căror restituire a fost solicitată prin cererile nr. 1012343/30.09.2009, 1015169/22.10.2009 şi 961371/10.02.2010.

În ceea ce priveşte cererea  reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii fiscale aferente accizelor nerestituite, instanţa a constatat că potrivit prevederilor art. 124 alin. 1 din Codul de procedură fiscală „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (2^1) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”

Conform prevederilor art. 70 din Codul de procedură fiscală, cererile depuse de contribuabili se soluţionează în termen de 45 de zile de la înregistrare.

 Având în vedere aceste prevederi legale, instanţa a obligat pârâta şi la plata către reclamantă a dobânzii fiscale calculată asupra fiecărei sume în parte reprezentând acciză de restituit, sume indicate în cererile reclamantei nr. 1012343/30.09.2009, 1015169/22.10.2009 şi 961371/10.02.2010, de la data expirării termenului de 45 de zile prevăzut de lege şi până la data restituirii efective.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Prin Sentinţa nr. 389/CA din 02.03.2011 Tribunalul Bihor a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârâtă prin întâmpinare a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamanta SC S. D. SA împotriva pârâtei D. G. A. M. C.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a eliberat produse alcoolice în România în vederea consumului în alt stat membru al Uniunii Europene, respectiv în Cehia. La momentul eliberării în consum a produselor alcoolice, reclamanta a achitat statului român suma  totală de 203.060 lei cu titlu de accize.

După recepţia mărfii de către destinatarul din statul membru şi achitarea de către acesta a accizei aferente în statul membru de destinaţie, reclamanta a solicitat restituirea accizelor achitate în România. Cererile de restituire a accizelor, însoţite de documentaţia aferentă au fost formulate după recepţia produselor de către destinatarul lor din Cehia şi înregistrate la D. G. M. C.  – Serviciul Rambursări sub nr. 1012343/30.09.2009, nr. 1015169/22.10.2009 şi respectiv nr. 961371/10.02.2010.

Instanţa de fond a constatat că, potrivit Directivei nr. 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse, art. 22, produsele supuse accizelor care au fost puse în consum pot fi eligibile, la cererea unui comerciant în cursul activităţii sale, pentru rambursarea accizelor de către autorităţile fiscale din statul membru în care au fost puse în consum, dacă nu sunt destinate consumului în statul membru în cauză.

Instanţa de fond a reţinut că, prin Legea nr.157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi României la Uniunea Europeană.

Potrivit art.148 alin.2 şi 4 din Constituţia României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E şi ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Prin urmare, Directiva nr. 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 are efect direct în România.

Prevederile Directivei amintite au fost preluate în mod fidel de către art. 1926 din Codul fiscal.

Astfel, în ambele reglementări, inclusiv la art. 22 alin. 2  lit. a din Directivă se prevede, contrar celor susţinute de reclamantă, faptul că pentru rambursarea accizelor de către autorităţile fiscale din statul membru în care au fost puse în consum, expeditorul trebuie să prezinte o cerere de rambursare de la autorităţile competente din statul său membru şi să facă dovada plăţii accizelor, înainte de expedierea mărfurilor.

În plus, tot art. 22 din Directiva nr. 92/12/CEE a Consiliului se prevede că statele membre pot refuza cererea de rambursare dacă nu sunt îndeplinite criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.

În raport de cele arătate, instanţa de fond a constatat că, potrivit art. 184 din HG nr. 44/2004, comerciantul expeditor care doreşte să solicite restituirea accizelor pentru produsele ce urmează a fi expediate pentru consum într-un alt stat membru trebuie să depună la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, înainte de expedierea produselor, o cerere de restituire şi să facă dovada că pentru acele produse accizele au fost plătite.

Celelalte documente doveditoare prevăzute la art. 1926  alin. 1 lit. c) din Codul fiscal, la care face referire reclamanta în sensul că nu se pot depune înainte de expedierea produselor, se depun la autoritatea fiscală teritorială, după recepţia produselor de către destinatar şi plata accizelor în statul membru de destinaţie.

Faţă de reglementările naţionale arătate, instanţa de fond nu a putut reţine apărarea reclamantei în sensul că nu poate formula cererea înainte de expedierea produselor deoarece nu ar avea toate documentele necesare prevăzute în formularul tip.

În situaţia în care nu este respectată procedura de restituire a accizelor de către expeditor, stabilită de statul român, ca stat în care au fost eliberate în consum produsele accizabile, inclusiv dreptul comunitar – art. 22 alin. 1 teza II, prevede posibilitatea statului membru de a refuza rambursarea accizelor.

Rambursarea accizelor nu a fost respinsă, aşa cum ar dori a lăsa să se înţeleagă reclamanta, pe motiv de neprezentare a documentului întocmit de aceleaşi autorităţi care certifică efectuarea plăţii iniţiale (dovada plăţii), ci pe motiv că nu a fost urmată procedura de rambursare stabilită prin lege. Este vorba de nedepunerea cererii de restituire înainte de expedierea produselor în statul membru de destinaţie.

Instanţa de fond a apreciat că în mod corect pârâta a refuzat restituirea accizelor, refuzul său nu încalcă nici normele comunitare, art. 22 din Directiva 22/12/CEE, care prevăd expres această posibilitate în favoarea statului membru în care s-au eliberat produsele.

Abia prin Directiva nr. 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CCE, cu aplicabilitate abia de la 1 aprilie 2010, s-a revenit asupra procedurii de rambursare a accizelor, arătându-se că ele se restituie la cerere, fără a mai prevedea momentul la care trebuie depusă aceasta.

Însă, Directiva nr. 2008/118/CE nu este aplicabilă în cauză întrucât cererile de rambursare au fost formulate anterior intrării în vigoare a acesteia, pârâta refuzând restituirea lor în mod corect conform procedurii de la acel moment.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a respins în totalitate cererea reclamantei de restituire a accizelor, şi implicit cererea de plată a dobânzilor aferente acestor sume, atât timp cât pârâta nu este obligată la rambursare neexistând temei legal pentru obligarea pârâtei la plata de dobânzi.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanţa de fond a respins şi cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, faţă de căderea în pretenţii a reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S. D. SA, solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a sentinţei recurate şi, în rejudecare,

admiterea acţiunii precizate, cu consecinţa obligării pârâtelor la plata sumei de 203.060 RON reprezentând acciza aferentă produselor care au fost eliberate pentru consum în România, fiind însă destinate consumului într-un alt stat membru şi a obligării pârâtelor la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă debitului principal, calculată conform art. 124 alin. 2 raportat la art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală, de la data expirării termenului legal de soluţionare a fiecărei cereri de restituire şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea recursului, recurenta a arătat ca a eliberat în consum produse alcoolice destinate consumului într-un alt stat membru al Uniunii Europene. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 1926 Cod fiscal, a solicitat restituirea (rambursarea) accizelor achitate anticipat în contul bugetului de stat. Cererile de restituire au fost înregistrate la pârâta D. G. A. M. C. sub nr. 1012343/30.09.2009, nr. 1015169/22.10.2009 şi respectiv nr. 961371/10.02.2010.

Pârâta a refuzat să dea curs cererilor de restituire, iar plângerii prealabile din 7.05.2010 nu i s-a răspuns niciodată.

În aceste condiţii, arata recurenta, obiectul prezentei acţiuni în contencios fiscal îl reprezintă, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtei D. G. A. M.  C. din cadrul A. N. A. F. la restituirea accizelor şi la plata dobânzii legale în materie fiscală aferente accizelor nerestituite în termenul legal.

Societatea îndeplineşte condiţiile prevăzute de Codul fiscal pentru admiterea cererii de restituire a accizelor întrucât, aşa cum rezultă din considerentele Directivei Consiliului 92/12/CEE din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse: "Plata accizelor în statul membru în care produsele au fost eliberate în consum trebuie să atragă după sine rambursarea acelor taxe dacă produsele nu sunt destinate consumului în acel stat membru".

Cu alte cuvinte, în considerarea principiului neutralităţii fiscale şi din dorinţa evitării dublei impuneri a aceloraşi produse accizabile, legiuitorul comunitar a instituit regula rambursării accizelor aferente produselor eliberate în consum într-un stat membru, dacă produsele sunt destinate consumului într-un alt stat membru.

Dreptul la rambursarea accizelor, în această situaţie, a fost consacrat de art. 22 din Directiva 92/12/CEE, text comunitar transpus în cuprinsul art. 1926 din Codul fiscal român.

Pe de alta parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1926 Cod fiscal şi cu prevederile normelor metodologice aferente (pct. 184), societatea a depus cereri de restituire a accizelor eliberate în consum în România în lunile februarie, martie, mai, iunie şi iulie 2009, dar destinate consumului în alte state membre. Toate cererile au fost întocmite în conformitate cu exigenţele textelor legale menţionate, în special cele cuprinse în Anexa nr. 11 din Titlul VII al Codului fiscal, furnizând informaţiile referitoare la: denumirea destinatarului şi codul de identificare fiscală a acestuia, descrierea produselor expediate, data recepţiei produselor, cantitatea recepţionată, datele privind plata accizelor în statul membru de destinaţie.

Fiecare cerere de restituire a fost însoţită de un set de documente care  atestă realitatea informaţiilor furnizate, sintetizate în cererea de restituire întocmită conform Anexei 11.

Toate cererile de restituire a accizelor îndeplineau condiţiile legale pentru a fi admise, şi anume: efectuarea plăţii accizelor în statul membru unde produsele au fost eliberate în consum (România) şi expedierea produselor pentru care s-au achitat accizele într-un alt stat membru (Cehia), acestea fiind destinate consumului în acest din urmă stat membru.

Dovada îndeplinirii acestor condiţii a fost făcută cu documentele ataşate fiecărei cereri de restituire, iar existenţa acestor dovezi nu a fost contestată vreodată de către pârâtele D. G. A. M. C. şi A. N.  A.  F .

Raportat la faptul că au fost îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea cererilor de restituire a accizelor, pârâta D. G. A. M.  C. era ţinută sa admită cererile şi să procedeze la restituirea efectivă a accizelor.

Tribunalul Bihor a respins acţiunea, invocând în principal faptul că cererea de restituire nu a fost depusă înainte de expedierea produselor în statul membru de destinaţie.

În opinia recurentei, această soluţie este nelegală întrucât:

a. Tribunalul nu a analizat niciunul dintre argumentele societăţii, care indică faptul că cererile de restituire nu puteau fi depuse decât ulterior ajungerii produselor în statul membru de destinaţie, datorită faptului că autorităţile fiscale române solicitau ca cererea să fie însoţită de o serie de documente care puteau fi obţinute doar la acest moment.

b. Tribunalul a ignorat faptul că în Anexa 11 din normele metodologice se prevedea faptul că cererile de restituire se depun lunar, ceea ce exclude faptul că cererile s-ar fi depus anterior expedierii într-un alt stat membru.

c. Tribunalul a ignorat principiul necesităţii evitării dublei impuneri şi principiul neutralităţii fiscale, apreciind că un stat membru ar fi în măsură să refuze restituirea accizelor discreţionar.

În ceea ce priveşte dobânzile aferente accizelor de restituit, a arătat că, conform art. 124 Cod procedură fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70 Cod procedură fiscală, după caz.

Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.

Dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală (conform art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală) şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori.

Ori, arată recurenta, niciuna dintre cererile de restituire a accizelor legal  formulate şi întocmite de documentele necesare nu a fost soluţionată nici până în prezent, termenul legal de 45 de zile fiind semnificativ depăşit.

Pe cale de consecinţă, apreciază că pârâtele datorează şi dobânda legală în materie fiscală aferentă debitului principal, din ziua următoare termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. 1 Cod procedură fiscală şi până la data restituirii efective.

 Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

In apărare s-a arătat că potrivit prevederilor OMFP nr. 1899/2004 si OG nr. 92/2003, reclamanta avea obligaţia să formuleze contestaţie administrativă împotriva actului prin care s-a dispus respingerea cererilor de restituire.

In această situaţie, consideră că acţiunea reclamantei-recurente este inadmisibila.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, a arătat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că recurenta-reclamantă nu poate beneficia de restituirea accizelor aferente mărfurilor eliberate în consum pe teritoriul unui alt stat.

Potrivit prevederilor legale incidente în cauza, contribuabilul avea obligaţia, potrivit prevederilor art. 1923 ind. 6 din Codul fiscal si prevederilor pct. 18 ind. 4 din HG nr. 44/2004, "înainte de eliberarea produselor, comerciantul expeditor trebuie sa facă o cerere de restituire la autoritatea fiscala competenta si sa facă dovada ca acciza a fost plătită ".

In speţa, recurenta a depus cererile de restituire a accizelor după momentul eliberării in consum a produselor intr-un alt stat membru, nefiind îndeplinita condiţia imperativa prevăzuta de lege cu privire la momentul formulării cererii de restituire a accizei.

Astfel, prima condiţie ce trebuie îndeplinita pentru a putea beneficia de restituirea accizelor consta in depunerea cererii de restituire la autoritatea fiscala competenta, precum si a dovezii plaţii accizelor pentru aceste produse, anterior expedierii produselor in alt stat membru.

Aceasta prevedere legala impune depunerea cererii de restituire anterior expedierii in alt stat membru, tocmai pentru a permite autorităţii fiscale competente efectuarea verificărilor prealabile a produselor cu accizele plătite ce urmează a fi livrate către un comerciant dintr-un alt stat membru.

In aceste condiţii, depunerea cererii de restituire a accizelor, chiar împreuna cu dovada plaţii accizelor, ulterior expedierii produselor accizabile în alt stat membru, nu îndeplineşte cerinţele legale amintite mai sus pentru a fi restituite accizele, motiv pentru care, în mod corect, DGAMC a comunicat recurentei ca nu poate beneficia de restituire.

 In drept, a invocat dispoziţiile art. 115 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, în baza prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă,  instanţa a constatat următoarele:

Reclamanta recurentă este o societate care efectuează livrări intracomunitare de produse accizabile.  În acest sens, recurenta a eliberat spre consum în România, în perioada 2009-2010, produse accizabile care ulterior au părăsit teritoriul naţional, după plata în prealabil a accizelor în România, fiind destinate consumului într-un alt stat membru.

 Recurenta a plătit în România, pentru produsele exportate în Cehia, accize în valoare totală de 203.060 lei. Ulterior, accizele aferente produselor exportate au fost plătite şi în statul membru de destinaţie, respectiv Cehia, dovada plăţilor efectuate regăsindu-se la dosarul instanţei de fond. 

 După achitarea accizei aferente în statul membru de destinaţie, recurenta a solicitat restituirea accizelor achitate în România. Cererile de restituire a accizelor, însoţite de documentaţia aferentă au fost formulate după recepţia produselor de către destinatarul lor şi înregistrate la D. G.  M. C.  – Serviciul Rambursări. Astfel, recurenta a depus la intimata pârâtă în data de 30.09.2009, cererea nr. 1012343 prin care a solicitat restituirea sumei de  52.018 lei,  pentru luna septembrie 2009 (f. 8-36 din dosarul de fond),  în data de  22.10.2009, cererea nr. 1015169, prin care a solicitat restituirea sumei de  27.619 lei,  pentru luna octombrie 2009 (f. 37-49 din dosarul de fond) şi în data de 10.02.2010, cererea nr. 961371 prin care a solicitat restituirea sumei de  123.423 lei, pentru luna februarie 2009 (f. 50-87 din dosarul de fond).

Pârâta intimată a refuzat restituirea accizelor plătite în România pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 192 indice 6 Cod fiscal coroborate cu dispoziţiile pct. 18 pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului fiscal, astfel cum rezultă din adresa depusă la fila 152 dosar.

Art. 192 indice 6 Cod fiscal este rezultatul transpunerii în dreptul intern a prevederilor art. 22 din Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14.12.1992.

Prin  hotărârea pronunţată în Cauza nr. C- 663/11 S. D. , Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că transpunerea în dreptul intern a prevederilor directivei nu s-a făcut în mod corect. S-a statuat că articolul 22 alin. 1-3 din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14.12.1992, trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care produse supuse accizelor şi puse în consum într-un stat membru, în care accizele au fost plătite, au fost transportate într-un alt stat membru în care produsele respective sunt supuse accizelor şi în care acestea au fost de asemenea plătite, o cerere de rambursare a accizelor plătite în statul membru de plecare nu poate fi respinsă numai pentru motivul că cererea amintită nu a fost formulată înaintea expedierii produselor menţionate, ci trebuie analizată în temeiul aliniatului 3 al articolului respectiv.

Instanţa de control judiciar a reţinut că dreptul comunitar, din care face parte integrantă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se aplică cu prioritate faţă de cel naţional, astfel încât instanţele naţionale au obligaţia de a lăsa neaplicată orice prevedere din legislaţia naţională, consacrată chiar şi printr-o lege constituţională (cauza C – 106/77 Simmenthal), care este contrară dreptului comunitar.

Prin urmare, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar faţă de cel naţional, în speţă, în lumina hotărârii  din cauza nr. C- 663/11 S. D.  a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prevederile naţionale care condiţionau restituirea accizelor plătite pentru produsele exportate de recurenta reclamantă de depunerea cererilor de restituire anterior momentului exportării produselor accizabile nu pot fi avute în vedere fiind contrare dreptului comunitar.

Această concluzie se impune având în vedere că din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că la momentul formulării cererilor de restituire a accizelor de către recurenta reclamantă, acestea  fuseseră plătite şi în statul membru de destinaţie.

În plus, instanţa de recurs a constatat că intimata pârâtă nu contestată nici plata accizelor în cuantumul indicat de recurentă în ţară şi nici plata acestora pentru a doua oară în statul membru de destinaţie, împrejurări atestate de înscrisurile depuse la dosar.

Prin urmare, Curtea de apel a constatat că recursul formulat de recurentă este întemeiat, instanţa de fond făcând în mod greşit aplicarea art. 18 indice 4 din H.G. 44/2004 care condiţionează restituirea accizelor de depunerea unei cereri anterior momentului expedierii produselor accizabile în statul membru de destinaţie, prevedere contrară dreptului comunitar.

Pe cale de consecinţă, se impune admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii şi a obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumelor a căror restituire a fost solicitată prin cererile nr. 1012343/30.09.2009, 1015169/22.10.2009 şi 961371/10.02.2010.

În ceea ce priveşte cererea  reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii fiscale aferente accizelor nerestituite, instanţa a constatat că potrivit prevederilor art. 124 alin. 1 din Codul de procedură fiscală „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (2^1) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”

Conform prevederilor art. 70 din Codul de procedură fiscală, cererile depuse de contribuabili se soluţionează în termen de 45 de zile de la înregistrare.

 Având în vedere aceste prevederi legale, instanţa a obligat pârâta şi la plata către reclamantă a dobânzii fiscale calculată asupra fiecărei sume în parte reprezentând acciză de restituit, sume indicate în cererile reclamantei nr. 1012343/30.09.2009, 1015169/22.10.2009 şi 961371/10.02.2010, de la data expirării termenului de 45 de zile prevăzut de lege şi până la data restituirii efective.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

 Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ţinând seama de faptul că pârâta este cea care a căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanţa a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei totale de 21.881,81 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial în fond, recurs şi în procedura prealabila derulată în faţa CJUE, dovedit cu facturile fiscale şi ordinele de plată depuse la dosar, taxă de timbru şi timbru judiciar în fond şi recurs.

Spete similare

Decizie - 22.10.2009

Curtea de Apel Pitești

Încalcarea disp. art. 797 Cod civil conduce la nulitatea absoluta a încheierii de admitere în principiu chiar daca aceasta e irevocabila si poate fi invocata în orice faza a procesului pâna la solutionarea hotarârii de recurs Art. 797 Cod civil

Decizie - 24.11.2009

Curtea de Apel Pitești

Prin acţiunea civilă în conflict de drepturi înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea - Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul B.N.D. a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Comunei Suteşti şi Primăria comu...

Decizie - 22.10.2010

Curtea de Apel Pitești

Cu adresa nr.74595 din 19 iulie 2007, Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Buzau, înregistrata pe rolul Judecatoriei Buzau sub nr.6787/200 din 22 august 2007, a fost înaintata spre competenta solutionare plângerea formulata de petentii...

Decizie - 01.10.2009

Curtea de Apel Pitești

Prin sentinţa civilă nr.2401/14 noiembrie 2008, Judecătoria Câmpulung a respins cererea formulată de petentul I.C. împotriva încheierii nr.8499/14 august 2008, prin care a fost respinsă cererea de înscriere a dreptului de proprietate pentru co...

Decizie - 11.09.2013

Curtea de Apel Oradea

RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. DESPĂGUBIRE. APLICAREA GREŞITĂ A ART.184 DIN H.G. NR.44/2004 CARE CONDIŢIONEAZĂ RESTITUIREA ACCIZELOR DE DEPUNEREA UNEI CERERI ANTERIOR MOMENTULUI EXPEDIERII PRODUSELOR ACCIZABILE ÎN STATUL MEMBRU DE DESTINAŢIE. PRINCIPIU