Greşita obligare a terţului asigurator la plata majorărilor de întârziere

DESPĂGUBIRI. PENALITĂŢI

Greşita obligare a terţului asigurator la plata majorărilor de întârziere

Decizia penală  nr. 99/R/ din 31 ianuarie  2012 

Dosar nr. 4850/271/2010

 Curtea de Apel Oradea

 Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Asiguratorul nu are nici o culpă în plata cu întârziere a debitului de către inculpat , deci nu poate fi obligat la plata majorărilor de întârziere aferente sumei pe care inculpatul este obligat  să o achite părţii civile cu titlu de despăgubiri civile.

Prin sentinţa penală nr. 1290/2010 pronunţată la data de 18.10.2010 Judecătoria Oradea a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală achitarea inculpatului  L.A.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prev. şi ped. de art.178 alin.2 Cod penal.

În baza art. 14, 346 alin. 2 Cod procedură penală a respins pretenţiile civile solicitate de părţile civile B.M. şi Spitalul Clinic Judeţean Oradea.

În baza art. 192 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a fost obligată partea civilă B.M. la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare in favoarea statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea din data de 10.03.2010 – dosar 3137/P/2009 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului L.A.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prev. şi ped. de art. 178 alin. 2 Cod penal, reţinându-se că în data de 06.04.2009 în jurul orei 09,00 l-a accidentat mortal pe numitul B.C., în timp ce acesta traversa strada.

Audiat fiind în cursul urmăririi penale inculpatul a recunoscut şi regretat fapta reţinută în sarcina sa.

Din conţinutul dosarului instanţa a reţinut următoarele:

În data de 06.04.2009 în jurul orei 09:00, inculpatul L.A.M. conducea autoturismul taxi marca Dacia Logan cu nr. de înmatriculare BH-01-EWW pe str. Nufărului din Oradea. În timp ce autoturismul condus de inculpat se deplasa pe banda din direcţia Cantemir – Nufărul, inculpatul a observat că din partea dreaptă s-a angajat în traversarea străzii prin loc nepermis un bărbat. După ce a reuşit să parcurgă prima bandă, victima B.C. care se angajase în traversarea străzii fără să se asigure, şi-a continuat traversarea deşi în zonă circulau maşini şi când a ajuns pe cea de a doua bandă a fost accidentat mortal de către inculpat, cu toate că acesta a făcut o manevră de evitare a victimei, virând spre stânga, dar întrucât pe celălalt sens de mers circulau maşini nu a reuşit să evite victima.

În urma leziunilor suferite numitul B.C. a decedat şi aşa cum rezultă din raportul de constatare medico-legal nr. 10078/3/152 din 17.04.2009 emis de SML Bihor, rezultă că moartea victimei a fost violentă, leziunile producându-se prin lovirea de către un vehicul aflat în mişcare, aflată de proiectare şi cădere pe carosabil.

Audiat fiind în cursul cercetării judecătoreşti (fila 107) inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei precizând însă că după ce a observat victima a încercat să evite accidentul.

Susţinerile inculpatului au fost confirmate şi de martorul ocular T.G. audiat în cauză (fila 119), care a relatat instanţei că victima s-a angajat în traversare prin loc nepermis.

În cursul urmării penale a fost efectuată în cauză o expertiză tehnică auto pentru lămurirea tuturor împrejurărilor în care s-a produs accidentul rutier soldat cu decesul numitului B.C., precum şi pentru stabilirea mecanismului de producere a accidentului şi a posibilităţilor sale de evitare. Din concluziile raportului s-a reţinut că ,, spaţiul de observare a stării de pericol a fost în speţă mai redus decât spaţiul de oprire”, astfel că inculpatul nu putea evita accidentul prin frânare, singura posibilitate de evitare a impactului cu victima ar fi fost prin ocolire prin stânga, manevră încercată de inculpat, astfel cum acesta a declarat, dar nereuşită datorită spaţiului de manevră disponibil insuficient.

Prin rechizitoriul parchetului s-a reţinut în sarcina inculpatului încălcarea prevederilor art. 49 alin. 1 din OUG 195/2002 republicată, în sensul depăşirii limitei maxime de viteză în localităţi. Pentru a se reţine astfel, procurorul a avut în vedere că prin acelaşi raport de expertiză tehnică s-a stabilit că viteza de circulaţie a autoturismului condus de inculpat a fost de 65 km/h în momentul producerii coliziunii, respectiv de 70 km/h anterior impactului. Cu privire la acest aspect instanţa a reţinut că într-adevăr inculpatul a circulat cu o viteză peste limita maximă de viteză în localitate, dar în acelaşi raport de expertiză se menţionează că accidentul ar fi putut fi evitat de către inculpat doar la o viteză de rulare a  autoturismului mai mică de 41 km/h. prin urmare, încălcarea de către inculpat a vitezei legale nu constituie cauza producerii accidentului, întrucât chiar dacă acesta ar fi circulat cu viteza de 50 km/h oricum spaţiul de oprire ar fi fost insuficient, fiind mai mic decât spaţiul de observare a stării de pericol.

În ceea ce priveşte posibilitatea victimei de a evita accidentul, în acelaşi raport de expertiză s-a reţinut că ,, victima putea evita accidentul dacă nu ar fi traversat printr-un loc nepermis şi ar fi renunţat la traversare”. Analizând dispoziţiile  art. 72 alin. 3 din OUG 195/2002 care reglementează modalitatea în care se efectuează traversarea drumului public, instanţa a reţinut culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului, care nu a traversat prin loc amenajat şi semnalizat corespunzător (la o oarecare distanţă de locul accidentului existând o trecere de pietoni marcată şi semnalizată, pe care victima ar fi putut-o utiliza) şi nici nu s-a asigurat anterior traversării că o poate face fără pericol pentru ei şi pentru ceilalţi participanţi la trafic. Art. 72 alin. 4 din OUG 195/2002 republicată, stabileşte în mod expres că pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a traversării nepermise poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condiţiile în care inculpatului nu i s-a putut reţine o nerespectare a prevederilor legale privind circulaţia pe acel sector de drum, care să concureze la producerea accidentului, deoarece aşa cum s-a arătat depăşirea limitei maxime de viteză nu a influenţat în nici un fel posibilitatea de evitare a accidentului, în condiţiile în care prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că nici măcar la viteza legală de circulaţie pe acel sector de drum inculpatul nu ar fi reuşit să evite accidentul.

Reţinând culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului, precum şi împrejurarea că doar acesta ar fi putut evita producerea accidentului, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prev. şi ped. de art. 178 alin. 2 Cod penal, faptei lipsindu-i unul din elementele constitutive ale infracţiunii şi anume latura subiectivă, deoarece inculpatul nu a desfăşurat nici o acţiune materială care poate fi apreciată ca încălcare a normelor rutiere şi care să fi avut ca şi consecinţă producerea decesului victimei, deoarece între depăşirea vitezei legale de deplasare şi moartea victimei nu există raport de cauzalitate. În cazul unui accident rutier soldat cu moartea victimei, vinovăţia conducătorului auto se poate reţine doar dacă acesta a încălcat vreo regulă privind circulaţia pe drumurile publice, iar între această încălcare şi moartea victimei există raport de cauzalitate.

Prin urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul L.A.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prev. şi ped. de art. 178 alin. 2 Cod penal.

Sub aspectul laturii civile soţia victimei, numita B.M. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 15.000 lei reprezentând daune morale (fila 66), iar Spitalul Clinic Judeţean Oradea (fila 102) s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 1.166,74 lei plus majorările de întârziere aferente, pentru cheltuielile aferente îngrijirilor medicale acordate defunctului. Reţinând aşa cum a arătat anterior, culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului, instanţa a apreciat neîntemeiate pretenţiile civile formulate în cauză, motiv pentru care în baza art. 14, 346 alin. 2 Cod pr.penală  a respins pretenţiile civile solicitate de părţile civile B.M., şi de Spitalul Clinic Judeţean Oradea (în cazul cheltuielilor reprezentând cheltuieli aferente îngrijirilor medicale, acestea urmând a fi suportate din fondul asigurărilor de sănătate).

Prin decizia penală nr. 188/A din 7 noiembrie 2011 a Tribunalului Bihor, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva sentinţei penale mai sus arătate, care a fost casată în sensul că, în temeiul art. 178 alin. 2 Cod penal cu aplic art. 74 alin 1 lit. a şi c Cod penal şi a art. 76 alin. 1 lit.  d Cod penal a fost condamnat inculpatul L.A.M., la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

În baza art. 71 Cod penal i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art.64 lit. a teza II şi b Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 Cod penal.

În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 14 şi art. 346 alin. 1 Cod pr. penală coroborat cu art. 999 şi art. 49 - art. 50 din Legea nr. 136/1995, cu aplic deciziei nr. 1/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.M.  şi a fost obligat inculpatul alături de asigurătorul SC Euroins România Asigurare-Reasigurare, la plata către partea civilă a sumei de 7500 lei reprezentând daune morale şi au fost respinse în rest celelalte pretenţii.

În temeiul art. 14 şi art. 346 alin. 1 Cod pr. penală coroborat cu art. 999 şi art. 49 - art. 50 din Legea nr. 136/1995, cu aplicarea deciziei nr. 1/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu aplicarea art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea  şi a fost obligat inculpatul alături de asigurătorul SC Euroins România Asigurare-Reasigurare, la plata către partea civilă a sumei de 583,37 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor aferente îngrijirilor medicale acordate pacientului B.C. şi majorări calculate până la data de 13.09.2010, precum şi la plata în continuare a majorărilor de întârziere de la data de 13.09.2010 până la data plăţii efective şi s-au respins  în rest celelalte pretenţii.

În temeiul art. 359 alin. 1 Cod pr. penală i s-a atras atenţia inculpatului  asupra dispoziţiile art. 83 şi art.84 Cod penal.

În baza art. 189-190 Cod pr. penală s-a dispus ca prestaţia domnului G.F., în calitate de interpret autorizat de limba maghiară, timp de 1 oră,  să fie achitată din fondurile Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 191 alin. 1 Cod pr. penală a fost obligat  inculpatul la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în faţa instanţei de fond.

În temeiul art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

În fapt, tribunalul a reţinut că, în data de 06.04.2009 în jurul orei 09:00, inculpatul L.A.M.  conducea autoturismul taxi marca Dacia Logan cu nr. de înmatriculare BH-01-EWW pe str. Nufărului din Oradea, din direcţia Cantemir – Nufărul, cu o viteză de circa 73 km/h, pe un sector de drum pe care limita maximă de viteză era 50 km/h.

La un moment dat, inculpatul a observat că din partea dreaptă s-au angajat în traversarea străzii prin loc nepermis două persoane, între care şi victima B.C., care, după ce a reuşit să parcurgă prima bandă, s-a oprit iniţial între cele două benzi ale sensului său de mers, dar imediat şi-a continuat traversarea.

Când victima a ajuns pe banda II, inculpatul a încercat să o evite printr-o manevră de viraj prin partea stângă, însă datorită faptului că pe sensul opus (din direcţia Nufărul – Cantemir) circulau alte autovehicule, nu a reuşit, victima fiind accidentată mortal de către inculpat.

În urma leziunilor suferite, victima B.C. a decedat (conform raportului de constatare medico-legal nr. 10078/3/152 din 17.04.2009 emis de SML Bihor, moartea victimei fiind violentă, leziunile producându-se prin lovirea de către un vehicul aflat în mişcare, aflată de proiectare şi cădere pe carosabil).

Această situaţie de fapt rezultă din cuprinsul tuturor probelor administrate în cauză, fiind confirmată de inculpat în declaraţiile sale constante de recunoaştere a faptei, declaraţii în care a arătat că, circulând pe banda II de circulaţie, pe direcţia  Cantemir – Nufărul, la un moment dat a observat-o pe victimă care s-a angajat în traversarea străzii, aflându-se deja pe banda I de mers şi că întrucât a văzut-o pe aceasta că îşi continuă deplasarea, a încercat să evite accidentul, virând spre stânga, spre celălalt sens de mers, dar pentru că pe acest sens de mers venea un alt autoturism, a acroşat victima cu partea dreapta faţă a autoturismului.

A mai arătat inculpatul că la momentul producerii accidentului circula cu o viteză puţin peste limita legală dar că nu poate preciza valoarea acesteia.

Susţinerile inculpatului, inclusiv cele cu privire la faptul că inculpatul a încercat să evite victima prin partea stângă, sunt confirmate şi de martorul ocular T.G.M..

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut culpa exclusivă a victimei, apreciind că aceasta nu a traversat prin loc amenajat şi semnalizat corespunzător, încălcând prevederile art. 72 alin. 3 din OUG nr. 195/2002 rep., reţinând aplicabilitatea prevederilor art. 72 alin. 4 din OUG nr. 195/2002 republicată.

Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că depăşirea limitei maxime de viteză de către inculpat, nu a influenţat în niciun fel posibilitatea de evitare a accidentului, în condiţiile în care prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că nici măcar la viteza legală de circulaţie pe acel sector de drum inculpatul nu ar fi reuşit să evite accidentul.

Tribunalul a reţinut că Judecătoria Oradea a considerat greşit că este incident art. 72 alin. 4 din OUG nr. 195/2002 rep.

Potrivit art. 72 alin. 4 din OUG nr. 195/2002 rep., „pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roşie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligaţii stabilite de normele rutiere poarta întreaga răspundere a accidentării lor, în condiţiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulaţia prin acel sector”.

Analizând cuprinsul acestui text de lege, tribunalul a apreciat că reţinerea răspunderii exclusive a pietonului, victimă a unui accident rutier, presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima, privitoare la activitatea culpabilă a pietonului, în sensul arătat  (dovedită, neechivoc de toate probele administrate în cauză) şi cea de-a doua, privitoare la conducătorul vehiculului care trebuie să fi respectat toate prevederile legale privind circulaţia pe drumurile publice pe sectorul de drum respectiv.

A reţinut tribunalul cu privire la această din urmă condiţie, probatoriul administrat în cauză (inclusiv declaraţia inculpatului – fila 107 dosar fond, dar şi ambele expertize efectuate în cauză, atât cea tehnică – fila 36 dosar urmărire penală cât şi cea criminalistică – fila 59 dosar apel), demonstrează, dincolo de orice dubii, că inculpatul, în calitate de conducător auto, nu a respectat limita legală de viteză pe sectorul de drum pe care s-a produs accidentul rutier (conform art. 49 alin 1 din ordonanţă, de 50 km/h), circulând anterior impactului cu o viteză de cca. 70 km/h (conform expertizei tehnice), respectiv de cca. 73 km/h (conform expertizei tehnice), cu mult peste limita legală admisă pe acel sector de drum.

Astfel fiind s-a reţinut că în mod evident, inculpatul a încălcat prevederile art. 48 din OUG nr. 195/2002 rep., conform cărora „conducătorul de vehicul trebuie sa respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât sa poată efectua orice manevra in condiţii de siguranţă.”

Tribunalul a reţinut că inculpatul, tocmai datorită vitezei de rulare (cel puţin 70 km/h) a ajuns în imposibilitate de a evita accidentul rutier.

Cu toate că anterior impactului (conform expertizei criminalistice), autovehiculul inculpatului rula cu o viteză de cca. 73 km/h, inculpatul nu a frânat (conform aceleiaşi expertize) încă din momentul în care a văzut victima (prima opţiune firească a oricărui conducător auto), manevră de frânare care ar fi putut duce la evitarea accidentului, optând pentru virajul la stânga care s-a dovedit ineficient.

De asemenea, s-a arătat în apărare că, deşi conform expertizei tehnice, anterior impactului, autovehiculul inculpatului rula cu o viteză de cca. 70 km/h, accidentul putea fi evitat de inculpat dacă ar fi circulat cu o viteză de rulare de cel mult 41 km/h, arătându-se că atâta timp cât pe acel tronson de drum nu exista în apropiere o trecere de pietoni care să-l oblige pe inculpat să reducă viteza, sau nu exista o restricţie de viteză, inculpatul nu avea niciun motiv, respectiv nu era obligat să reducă viteza sub maximă legală.

Instanţa de apel nu a împărtăşit  acest punct de vedere.

S-a arătat că art. 48 din OUG nr. 195/2002 rep. impune de fapt două obligaţii distincte: prima, aceea de a respecta regimul legal de viteză şi a doua, aceea de a adapta acea viteză în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât sa poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.

Art. 48 din OUG nr. 195/2002 rep., impune deci conducătorului auto şi o îndatorire distinctă de cea a respectării limitei legale de viteză pe segmentul respectiv de drum (limită maximă care nu poate fi depăşită indiferent de condiţiile de trafic), limită maximă cu care se poate circula numai în cazurile în care condiţiile de trafic permit acest lucru.

A interpreta altfel art. 48 din OUG nr. 195/2002 rep., ori a interpreta art. 49 din OUG nr.195/2002 rep. (cum ar rezulta din concluziile în apărare) în sensul că în lipsa unui indicator de restricţie a circulaţiei (şi nu de restricţie a vitezei, astfel cum s-a arătat, căci aceasta ar avea prioritate de aplicare în raport de art. 49), un conducător auto nu are nicio obligaţie de reducere a vitezei maxime sub limita legală, ar duce la concluzia că o persoană ar fi absolvită de orice culpă, dacă ar conduce, în orice circumstanţe, cu viteza maximă admisă, ceea ce este inadmisibil (concluzie inaplicabilă inculpatului, care a condus, potrivit ambelor expertize, cu cel puţin 70 km/h).

De altfel, chiar dacă s-ar admite (astfel cum s-a reţinut în expertiza tehnică şi s-a invocat în apărare) faptul că acest accident putea fi evitat (concluzie teoretică şi ipotetică) dacă inculpatul circula cu o viteză de rulare de cel mult 41 km/h,  deci sub limita legală, o astfel de adaptare a vitezei nu ar fi reprezentat pentru inculpat o obligaţie exorbitantă, luând în considerare condiţiile de trafic şi viteza maximă admisă pe respectivul sector de drum.

Prin raportare la viteza de rulare cu care circula autoturismul condus de inculpat, trebuie analizate şi distincţiile dintre spaţiul de frânare şi spaţiul de observare, deoarece cu cât viteza de rulare este mai mare cu atât spaţiul de frânare este mai mare, ajungându-se ca spaţiul de observare să fie mai redus, ceea ce echivalează cu o concluzie (în expertize) de imposibilitate a conducătorului auto de a evita accidentul rutier prin frânare, concluzie care nu se confundă cu lipsa culpei conducătorului auto.

A reţinut tribunalul, prin raportare la această viteză de rulare (de cca 73 km/h) şi la faptul că inculpatul nu a acţionat sistemul de frânare încă din momentul în care a apărut starea de pericol (inculpatul însuşi a arătat că a văzut victima încă din momentul în care aceasta traversa prima bandă), încercând să evite victima prin ocolire prin stânga, culpa concurentă a inculpatului în producerea evenimentului rutier şi a consecinţei acestuia, alături de culpa victimei, este evidentă, ceea ce determină realizarea, în ceea ce priveşte fapta inculpatului, a elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prev. şi ped. de art. 178 alin. 2 Cod penal.

Nu se poate reţine lipsa legăturii de cauzalitate între rezultatul produs (decesul victimei) şi viteza cu care inculpatul a circulat, deoarece sub aspectul laturii obiective, există raportul de cauzalitate nu doar atunci când activitatea culpabilă a inculpatul este cauza exclusivă a decesului victimei, ci şi atunci când activitatea culpabilă a acestuia se suprapune pe activitatea culpabilă a victimei, fiind suficient ca activitatea inculpatului să se înscrie printre cauzele care au determinat rezultatul, raportul de cauzalitate lipsind numai în situaţia în care culpa victimei a avut un caracter exclusiv la producerea morţii acesteia, ipoteză care, în speţa de faţă, pentru considerentele expuse, nu este aplicabilă.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi condamnarea inculpatului L.A.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 178 alin. 2 Cod penal, faptă pentru care acesta a fost trimis în judecată.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei, instanţa de apel a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prev. de art. 72 Cod penal, reţinând în acest consecinţele grave care s-au produs, faptul că inculpatul a săvârşit fapta în calitate de şofer al unei firme de taximetrie, dar şi faptul că victima a fost cea care a declanşat întreg evenimentul rutier.

Tribunalul a mai avut în vedere şi că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, este în vârstă de 28 de ani, este căsătorit, are un loc de muncă, s-a prezentat în faţa organelor de urmărire penală şi la termenele de judecată, având o comportarea sinceră pe tot cursul procesului, manifestând de la începutul anchetei o atitudine sinceră şi de profund regret faţă de consecinţele faptei sale, prin atitudinea sa înlesnind organele judiciare la stabilirea corectă a situaţiei de fapt, circumstanţe care determină aplicabilitatea art. 74 alin. 1 lit a şi c Cod penal.

În considerarea aceloraşi criterii, în baza art. 71 Cod penal i-a interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 lit. a teza II şi b Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Fiind îndeplinite condiţiile cumulative impuse de textul de lege şi în raport de toate circumstanţele personale evidenţiate anterior, în temeiul art. 81 Cod penal, instanţa a suspendat  condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 Cod penal.

În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, tribunalul a reţinut că în faţa instanţei de fond, soţia victimei B.C., numita B.M. s-a constituit partea civilă cu suma de 15.000 lei daune morale, iar Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea cu suma de 1.166, 74 lei.

În soluţionarea laturii civile a cauzei, tribunalul a avut în vedere în primul rând culpa concurentă, în proporţie egală cu a inculpatului, a victimei B.C. la producerea evenimentului rutier soldat cu decesul său, victima fiind cea care a declanşat, traversând strada prin loc nepermis şi fără să se asigure, accidentul rutier.

Această culpă concurentă a victimei şi în proporţie egală cu a inculpatului, produce efecte asupra răspunderii civile a inculpatului, care nu poate fi obligat să răspundă, conform art. 999 Cod civil, în totalitate şi în exclusivitate pentru toate consecinţele evenimentului, răspunderea sa fiind limitată la propria faptă ilicită şi în raport de propria sa culpă.

Sub aspectul temeiniciei daunelor morale solicitate de partea civilă B.M., în raport de vârsta victimei dar şi de vârsta părţii civile, de nevoile specifice acestei vârste, de legăturile anterioare cu victima (soţi), de faptul că partea civilă a rămas ca urmare a accidentului rutier fără sprijinul soţului, de suferinţa persistentă în timp pricinuită de decesul soţului ei în astfel de împrejurări, de faptul că inculpatul însuşi a arătat că partea civilă este pe deplin îndreptăţită să solicite daune morale, în raport de cuantumul daunelor morale solicitate (15.000 lei) dar şi de culpa concurentă a victimei, în proporţie egală cu a inculpatului, Tribunalul a apreciat  că o sumă de 7500 lei reprezintă o compensare echitabilă a tuturor acestor suferinţe, dar şi o compensare proporţională cu culpa inculpatului în producerea accidentului rutier.

Prin urmare, în temeiul art. 14 şi art. 346 alin. 1 Cod pr. penală coroborat cu art. 999 şi art. 49 - art. 50 din Legea nr. 136/1995, cu aplicarea deciziei nr. 1/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,  s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.M. şi a fost obligat inculpatul alături de asigurătorul SC Euroins România Asigurare-Reasigurare, la plata către partea civilă a sumei de 7.500 lei reprezentând daune morale şi s-au respins  în rest celelalte pretenţii.

Având în vedere că partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea a depus decontul de cheltuieli aferent sumei de 1.166, 74 lei  şi a solicitat cu titlu de daune materiale, sume care reprezintă contravaloarea îngrijirilor medicale acordate pacientului B.C. înaintea decesului acestuia şi contravaloarea majorărilor de întârziere calculate la debitul principal, având în vedere culpa concurentă a victimei, în proporţie egală cu a inculpatului, la producerea evenimentului rutier, în temeiul art. 14 şi art. 346 alin. 1 Cod procedură penală coroborat cu art. 999 şi art. 49 - art. 50 din Legea nr. 136/1995, cu aplic deciziei nr. 1/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu aplic. art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea şi a fost obligat inculpatul alături de asigurătorul SC Euroins România Asigurare-Reasigurare, la plata către partea civilă a sumei de 583,37 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor aferente îngrijirilor medicale acordate pacientului B.C. şi majorări calculate până la data de 13.09.2010, precum şi la plata în continuare a majorărilor de întârziere de la data de 13.09.2010 până la data plăţii efective şi va respinge în rest celelalte pretenţii.

În temeiul art. 359 alin. 1 Cod pr.penală i s-a  atras atenţia inculpatului  asupra dispoziţiile art. 83 şi art. 84 Cod penal.

Având în vedere soluţia de desfiinţare în totalitate a sentinţei apelate şi soluţia de condamnare a inculpatului, în temeiul art. 191 alin. 1 Cod pr. penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în faţa instanţei de fond (cheltuieli la care a fost obligată iniţial partea civilă).

În temeiul art. 192 alin. 3 Cod pr. penală, cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs inculpatul L.A.M. şi asigurătorul asigurătorul SC Euroins România Asigurare-Reasigurare, apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală.

Prin recursul declarat inculpatul L.A.M. a solicitat să se caseze decizia atacată şi să se menţină sentinţa primei instanţei prin care s-a dispus achitarea inculpatului recurent în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod pr. penală. S-a arătat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 Cod procedură penală şi că în mod greşit s-a reţinut culpa concurentă a inculpatului recurent la producerea rezultatului faptei. Astfel, comiţând o gravă eroare de fapt, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate că inculpatul recurent nu ar fi acţionat sistemul de frânare încă din momentul în care a apărut starea de pericol, încercând să evite victima prin ocolire stânga, susţinere care este contrazisă de probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică auto şi declaraţiile martorului ocular T.G., care au confirmat susţinerile inculpatului recurent. S-a mai arătat că instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea soluţiei exclusiv concluziile raportului de expertiză criminalistică, concluzii care sunt în contradicţie cu cele ale raportului de expertiză tehnică auto şi nu se coroborează că vreo altă probă din dosar.

S-a mai precizat că în faţa instanţei de apel concluziile raportului de expertiză criminalistică au fost criticate, deoarece nu se face nicio referire la dinamica producerii accidentului, nereieşind din cuprinsul acestuia viteza cu care inculpatul recurent ar fi trebuit să circule pentru a evita impactul cu victima şi nici spaţiul de frânare şi observare.

De asemenea, s-a făcut referire la faptul că, în cadrul expertizei tehnice efectuate în cauză, s-a arătat că inculpatul recurent a acţionat sistemul de frânare, dar şi motivele pentru care acţionarea acestuia a fost insuficientă, ajungându-se la concluzia că distanţa de frânare ar fi fost în mod obiectiv insuficientă pentru a evita impactul cu victima, indiferent dacă se respecta sau nu viteza legală prin localităţi.

S-a apreciat că, atât vreme cât expertiza criminalistică nu a lămurit aspecte esenţiale relative la dinamica producerii accidentului şi mai, mult de atât,  reliefează date contrare în calculul spaţiilor de frânare şi observare, instanţa de apel era obligată să continue demersurile probatorii, deoarece expertiza criminalistică a fost dispusă din oficiu şi să ceară suplimentarea raportului, pentru a lămuri aceste aspecte. S-a arătat că în mod netemeinic instanţa de apel a exclus concluziile raportului tehnic auto, conform căruia doar la o viteză de 41 km/h, deci mult sub limita de viteză legală, inculpatul recurent ar fi putut evita accidentul şi nu a luat în considerare faptul că, indiferent de respectarea sau nerespectarea vitezei legale, impactul cu victima nu putea fi evitat. Astfel, comiţând o eroare, instanţa de apel a reţinut existenţa unui raport de cauzalitate între moartea victimei şi depăşirea vitezei legale de deplasare, deci culpa concurentă a inculpatului recurent, deşi, în realitate aceasta nu există.

Asigurătorul SC Euroins România Asigurare-Reasigurare SA  a solicitat, prin recursul declarat să se caseze decizia instanţei de apel şi să se menţină, ca temeinică şi legală, a sentinţei instanţei de fond. S-a susţinut că instanţa de fond a apreciat corect starea de fapt, în cauză fiind în mod evident în prezenţa unui caz fortuit, inculpatul recurent neputând evita accidentul datorită unei culpe grave a victimei, care s-a angajat în trecerea unui drum cu patru benzi de mers, deşi avea o mobilitate scăzută, condiţii în care în mod corect prima instanţă a dispus achitarea inculpatului recurent în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. e Cod pr. penală.

Examinând decizia atacată prin prisma recursurilor invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 385/6 şi art. 385/14 Cod procedură penală, sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute de art. 385/9 Cod procedură penală, curtea a constatat că aceasta este legală şi temeinică sub aspectul reţinerii stării şi fapt, precum şi a soluţionării laturii civile a cauzei, cu excepţia obligării asigurătorului alături de inculpat la plata majorărilor de întârziere aferente sumei acordate cu titlul de despăgubiri civile părţii civile intimate Spitalul Clinic Judeţean Bihor – Oradea.

Astfel, în mod corect instanţa de apel, pe baza probelor administrate în cauză, a stabilit starea de fapt şi a reţinut că şi inculpatul recurent are o culpă concurentă cu cea a victimei în producerea accidentului de circulaţie  ce a avut ca rezultat decesul victimei.

Corect a valorificat instanţa de apel concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 159 din 31 octombrie 2011 efectuat de Laboratorul interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara care, contrar celor susţinute de apărare, se coroborează şi cu celelalte probe administrate în cauză.

În cauză a fost cert dovedit faptul că inculpatul recurent circula cu o viteză de 70-73 km/oră, deci peste limita legală de 50 km/oră şi, de asemenea, instanţa de apel a reţinut, în raport de această împrejurare că, prin raportare la viteza de rulare cu care circula autoturismul condus de inculpatul recurent, se impun a fi analizate şi distincţiile dintre spaţiul de frânare şi cel de observare, fiind evident că, dacă viteza de rulare este mai mare, atunci şi spaţiul de frânare este mai mare, pe când spaţiul de observare este mai redus.

De asemenea, tot întemeiat s-a reţinut, având în vedere chiar declaraţiile inculpatului recurent date în faza de urmărire penală (filele 33-34 din dosarul de urmărire penală), că acesta a observat victima încă atunci când aceasta era pe banda 1 de mers dar, cu toate acestea, nu a acţionat din timp sistemul de frânare.

Or, această din urmă împrejurare, coroborată cu faptul că inculpatul recurent circula cu o viteză peste limita legală, au îndreptăţit instanţa de apel să reţină culpa concurentă a inculpatului recurent în producerea accidentului.

Nu poate fi primită susţinerea apărării în sensul că raportul de expertiză criminalistică ar fi lacunar, câtă vreme, prin acesta s-a stabilit atât dinamica producerii accidentului, viteza iniţială de deplasare a autovehiculului, cât şi posibilităţile de evitare şi prevenire a producerii evenimentului rutier şi, aşa cum s-a arătat, concluziile acestuia se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Astfel fiind şi în raport de dispoziţiile art. 72 alin. 4 din OUG nr. 195/2002, corect a reţinut tribunalul că atât victima, care a traversat printr-un loc neamenajat şi nesemnalizat în mod corespunzător, cât şi inculpatul recurent, care nu a respectat prevederile legale privind circulaţia prin acel sector, au o culpă concurentă egală în producerea accidentului, în speţă neavând relevanţă faptul că accidentul ar fi putut fi evitat doar dacă inculpatul recurent ar fi circulat cu o viteză sub limita legală, respectiv aproximativ 41 km/oră. Sub acest aspect s-a reţinut  că, dacă inculpatul recurent ar fi circulat cu o viteză legală, respectiv de 50 km/oră, sau sub această viteză, chiar dacă impactul s-ar fi produs, poate că rezultatul acestuia ar fi fost altul.

În aceste condiţii curtea nu poate primi nici cererea inculpatului recurent, de a se dispune achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod pr. penală, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 178 alin. 2 Cod penal inclusiv sub aspectul laturii subiective şi nici cererea asigurătorului, de a se dispune achitarea inculpatului recurent în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. e Cod pr. penală, în cauză nefiind în prezenţa unui caz fortuit.

Sub acest din urmă aspect s-a reţinut  că împrejurarea neprevăzută nu constituie un caz fortuit şi nu înlătură caracterul penal al faptei atunci când rezultatul acesteia nu este datorat exclusiv împrejurării neprevăzute, în sensul că fără existenţa unei culpe a inculpatului recurent rezultantul nu s-ar fi produs deloc sau ar fi fost cu totul altul.

S-a constatat că prima instanţă a individualizat în mod corect pedeapsa ce i-a fost aplicată inculpatului recurent, justificat reţinând în sarcina acestuia circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a şi c Cod penal, pedeapsa corespunzând atât sub aspectul naturii cât şi al duratei sale gravităţii faptei, pericolului social pe care îl prezintă persoana inculpatului recurent, precum şi aptitudinii acestuia de a îndrepta sub influenţa sancţiunii penale.

Cât priveşte latura civilă a cauzei, tot întemeiat, având în vedere culpa de 50 % a victimei în producerea accidentului, instanţa de apel a admis doar în parte acţiunile civile exercitate în cauză.

În opinia curţii, suma de 7500 lei  (jumătate din suma solicitată cu acest titlu) acordată cu titlul de daune morale soţiei victimei, partea civilă intimată B.M., este proporţională cu suferinţa morală ce fost i-a produsă acesteia prin fapta inculpatului recurent, respectiv prin decesul soţului său.

Corect au fost acordate şi despăgubirile în favoarea părţii civile intimate Spitalul Judeţean Bihor – Oradea, respectiv 1/ 2 din suma precizată în decontul de cheltuieli depus la dosar, însă nelegal s-a dispus obligarea asigurătorului alături de inculpatul recurent şi la plata majorărilor de întârziere aferente acestei sume.

Conform art. 55 din Legea nr. 136/1995, societatea de asigurare este obligată să plătească asiguratului, adică în speţă inculpatului recurent, orice sumă de bani achitată de acesta persoanelor păgubite în situaţia în care îşi produce efectele contractul de asigurare, adică la data stabilirii culpei asiguratului în producerea evenimentului respectiv.

Mai mult de atât, conform art. 2 din OUG nr. 9/2000 dobânda se datorează doar în cazul în care este prevăzută de lege sau contract. Or, în prezenta cauză, conform dispoziţiilor art. 50 şi 55 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are obligaţia de a plăti despăgubirile de la data individualizării acestora prin hotărâre judecătorească şi numai în măsura în care s-a produs culpa asiguratului în producerea accidentului şi le  plăteşte în termen de maxim 10 zile de la data la care a primit o hotărârea judecătorească definitivă, în aceste condiţii, nu este echitabil şi nici corect să fie obligat la plata dobânzii legale aferente sumelor pe care inculpatul recurent urmează să o achite cu titlul de despăgubire părţii civile Spitalul Clinic Judeţean Bihor – Oradea.

Pentru aceste considerente, în baza art. 385/15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, s-a admis  recursul asigurătorului SC Euroins România Asigurare-Reasigurare, iar decizia atacată a fost  casată şi modificată în parte în sensul că s-a înlăturat  obligarea acestuia alături de inculpatul recurent la plata majorărilor de întârziere aferente sumei de 583,37 lei în favoarea părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea şi, în baza art. 385/15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, s-a respins  ca nefondat recursul inculpatului L.A.M.  care, în baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, a fost  obligat la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Domenii speta

Spete similare