Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 cod procedură civilă. condiţii de admisibilitate.

DREPT PROCESUAL CIVIL.

REVIZUIRE ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE  ART. 322 PCT. 9 COD PROCEDURĂ CIVILĂ. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE.

  Art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă

Revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă este admisibilă sub rezerva îndeplinirii a trei condiţii şi anume:Curtea Europeană să fi constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de convenţie datorită unei hotărâri judecătoreşti; consecinţele grave ale încălcării să continue să se producă şi să se constate imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Decizia civilă nr. 484/2012-R

din 8 februarie 2012 (dosar nr. 4303/111/2010)

Prin decizia civilă nr. 127/A din 3 mai 2011 pronunţată de T. B.în dosar nr. 4303/111/2010, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuienta I.M., în contradictoriu cu intimaţii G.V.,  G. I.V. şi C.L. M. C. N., împotriva deciziei civile nr. 1420/A/2001 pronunţată de Tribunalul B., care a fost păstrată în totalitate.

 A fost sesizată Curtea Constituţională în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 punct 9 Cod Procedură Civilă.

 Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele aspecte:

 Prin decizia civilă nr. 1420/2001 a Tribunalului B. a fost admis ca fondat apelul civil introdus de apelanţii G. V. şi G. I. V. şi în consecinţă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta I. M. în nume propriu şi în calitate de succesoare a reclamantei I. L. în contradictoriu cu pârâţii C.L.M.C.N., G. V. şi G. I.V. şi SC C. A.SA Cluj Napoca.

 În considerentele hotărârii instanţa a arătat că imobilului în litigiu i s-au aplicat dispoziţiile speciale prevăzute de acesta, inclusiv vânzarea către chiriaş, deci dreptul chiriaşului este izvorât chiar din lege, situaţia de la data vânzării imobilului, septembrie 1996, convergând spre aceasta, iar vânzarea s-a făcut legal cu respectarea acestor prevederi, reclamantele obţinând anularea titlului statului după vânzarea imobilului către chiriaşi.

 Prin Decizia civilă nr. 59/28.01.2002 a Curţii de Apel Oradea a fost respins ca nefondat recursul formulat de petenta I. M. împotriva  acestei decizii.

 Ambele instanţe au constatat buna credinţă a cumpărătorilor intimaţi la  încheierea contractului.

 În considerentele deciziei Curţii s-a arătat că nu poate fi reţinută fraudă la lege şi nici existenţa unei cauze ilicite sau imorale la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu intimaţii, pentru a se pute contesta nulitatea absolută a acestuia, ceea ce înseamnă că intimaţii dispun de un titlu de proprietate valabil.

 Tribunalul a reţinut că referitor la susţinerea potrivit căreia statul nu ar fi dobândit cu titlu valabil, (acest fapt, nu numai că nu este real, la data vânzării) dar nici nu poate fi opus intimaţilor, pentru că la data când s-a făcut vânzarea, titlul statului nu era pus în discuţie, iar pe de altă parte susţinerea că intimaţii ar fi trebuit să facă demersuri pentru verificarea titlului statului este neavenită, câtă vreme cartea funciară era pentru aceştia o probă evidentă.

 Prin hotărârea din 03.02.2009 CEDO a stabilit că statul trebuie să îi restituie reclamantei ap. 2 din casa situată în str. Memorandumului, nr. 26 din Cluj Napoca în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, că în lipsa acestei restituiri, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 50.000 EURO, plus orice sumă ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru prejudiciul material.

 În considerentele hotărârii s-a arătat că s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul la Convenţie din cauza vânzării de către stat a bunului reclamantei către terţi, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective timp de 9 ani.

Tribunalul a mai reţinut în conformitate cu art. 322, punct 9 Cod Procedură Civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin reapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evoca fondul se poate cere dacă CEDO a constatat o încălcare a drepturilor şi intereselor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

 Din conţinutul acestui text legal rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru formularea cererii de revizuire, aşa cum au arătat şi intimaţii nu poate fi reţinută o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ale omului datorată unei hotărâri a instanţei române, Curtea constatând o încălcare a acestui drept de către Statul Român.

 Pe de altă parte s-a apreciat că nu sunt întrunite nici condiţiile prevăzute de teza II din articolul susmenţionat deoarece în speţă nu se poate reţine că s-au produs încălcări grave care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, aspect confirmat şi de faptul că în subsidiar curtea a dispus o reparaţie pecuniară.

 Faţă de cele de mai sus, tribunalul a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată.

 În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, tribunalul a apreciat că ea este neîntemeiată, legiuitorul fiind liber să stabilească normele juridice de procedură pe care le consideră cele mai indicate, în cadrul competenţei sale constituţionale, în anumite situaţii pentru motivele arătate în art. 322 Cod Procedură Civilă impunându-se desfiinţarea anumitor hotărâri judecătoreşti.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs revizuienta recurentă I. M., solicitând admiterea recursului şi modificarea în întregime a deciziei recurate în sensul admiterii cererii de revizuire formulate împotriva deciziei civile nr. 1420/A/2001 pronunţată în dosar nr. 7963/2000 de Tribunalul B., cu consecinţa desfiinţării acestei decizii şi fixării unui termen pentru rejudecarea apelului pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 976/2000 pronunţată în dosar nr. 7143/1999 de Judecătoria C. N.

În motivare s-a arătat că un prim motiv de nelegalitate a deciziei recurate este acela că hotărârea a fost dată fără drept de recurs, încălcându-se astfel prevederile art. 328 al. 1 Cod procedură civilă, decizia atacată fiind o decizie pronunţată în apel, astfel încât calea de atac în prezenta revizuire este cea a recursului.

Tot ca motiv de nelegalitate s-a invocat aplicarea greşită a condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, interpretarea reţinută de Tribunalul B., raportat la cele două decizii pronunţate de CEDO conducând la imposibilitatea promovării unei cereri de revizuire deoarece reparaţia pecuniară este întotdeauna prevăzută într-o decizie CEDO, iar plângerea în faţa CEDO se poate promova doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti, instanţele fiind cele care menţin sau nu încălcările drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului efectuate de Statul Român.

S-a susţinut în continuare că interpretarea eronată  la care ajunge prima instanţă nu poate da soluţii viabile şi lipseşte de substanţă spiritul legii, plângerea în faţa Curţii devenind admisibilă doar după parcurgerea tuturor fazelor procesuale în faţa instanţelor judecătoreşti interne, iar parcurgerea acestor etape presupune deducerea cauzei judecăţii şi consecutiv confirmarea de către instanţele judecătoreşti interne a atitudinii Statului Român.

Astfel, în speţă, instanţele judecătoreşti interne au confirmat irevocabil că vânzarea de către Statul Român a  apartamentului 2 din imobilul situat în Cluj Napoca str. Memorandumului nr. 26 judeţul Cluj, către terţi, a fost valabilă, însă CEDO a constatat că datorită acestei vânzări în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a încălcat dreptul său de proprietate, drept ce i-a fost încălcat astfel şi prin Decizia civilă nr. 1420/A/2001 pronunţată de Tribunalul Bihor.

S-au invocat dispoziţiile art. 124 al. 1 din Constituţie potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii precum şi dispoziţiile art. 126 al. 1 potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.

Susţine că Tribunalul B. face trimitere la apărările intimaţilor care interpretează noţiunea de „hotărâre judecătorească” expressis verbis, în sensul lexical al noţiunii, însă interpretarea corectă şi sensul juridic stă în aceea că puterea judecătorească ce trebuie să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţeanului –ca o reflectare directă a Statului  care garantează acestea– se reflectă în hotărârile judecătoreşti ce se pronunţă.

Cât priveşte susţinerile instanţei în sensul că prin cele două hotărâri (1420/A/2001 a Tribunalului Bihor şi 59/2002 a Curţii de Apel Oradea) s-a constatat buna-credinţă a cumpărătorilor intimaţi la încheierea contractului, s-a arătat că instanţa europeană nu a contestat buna-credinţă a acestora, dar aceste considerente nu pot constitui un argument viabil şi exced competenţei instanţei de revizuire care este chemată să analizeze condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire.

Menţionează că potrivit deciziei CEDO, reparaţia echitabilă pecuniară este subsidiară. Prin hotărârea din 03.02.2009 Curtea a hotărât că, în principal, Statul Român, trebuie să-i restituie în natură apartamentul 2, iar în subsidiar, în lipsa restituirii în natură Statul Român trebuie să-i plătească despăgubiri pentru prejudiciul material.

S-a susţinut că restituirea în natură este posibilă în fapt, Curtea  Europeană constatând că înlăturarea consecinţelor încălcării dreptului său de proprietate este posibilă în natură, Statul păstrând doar libertatea de a alege mijloacele pentru a realiza această înlăturare, iar nu opţiunea între înlăturarea consecinţelor încălcării şi reparaţia pecuniară.

Intimaţii G.V. şi G. I.V. au depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate în totalitate ca legală şi temeinică.

Au arătat că, raportat la condiţia de admisibilitate a unei cereri de revizuire fundamentată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, CEDO nu a constatat o încălcare a dreptului de proprietate al revizuientei conform art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie prin hotărârea a cărei revizuire se cere –Decizia civilă nr. 1420/A/2001, ci dimpotrivă a constatat o încălcare a acestui drept de către Statul Român.

Au mai arătat  că prin dispozitivul hotărârii CEDO din 03.02.2009, în sarcina Statului Român s-au impus două obligaţii alternative cu acelaşi termen de executare de trei luni, Statul având astfel posibilitatea de a alege între una şi cealaltă.

S-a mai susţinut că CEDO nu a constatat o încălcare a dreptului de proprietate al revizuientei prin Decizia civilă nr. 1420/A/2001 a Tribunalului B. respectiv Decizia civilă nr. 59/R/2002 a Curţii de Apel Oradea, unica soluţie fiind astfel cea a acordării unei despăgubiri conform hotărârii CEDO.

În drept au fost  invocate prevederile art. 312 al. 1 teza II, art. 326 al. 2 şi art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar C. L. M. C.N. a solicitat respingerea recursului  ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică.

S-a arătat că, întrucât prin hotărârea CEDO nu s-a reţinut o încălcare săvârşită printr-o hotărâre judecătorească, ci s-a reţinut că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate datorită vânzării bunului reclamantei către terţi,  combinată cu lipsa unei despăgubiri efective fără a se face referire la hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere şi fără a se sancţiona în vreun fel aplicarea legii interne de către instanţele naţionale, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate impuse de art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu instanţa a reţinut următoarele:

Critica de nelegalitate a deciziei pentru motivul că aceasta a fost dată fără calea de atac a recursului a fost înlăturată, avându-se în vedere în acest sens principiul legalităţii căilor de atac.

Această regulă presupune că hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, astfel încât menţionarea greşită a căii de atac sau omisiunea de a se menţiona acest aspect nu înseamnă că partea nu mai beneficiază de calea de atac prevăzută de lege.

Aşadar, împrejurarea că în dispozitivul deciziei atacate nu este menţionată calea de atac prevăzută de lege nu atrage nelegalitatea hotărârii, revizuienta exercitându-şi dreptul de a ataca decizia şi beneficiind de calea de atac a recursului.

Cât priveşte criticile privind admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă  Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că revizuirea poate fi admisă dacă sunt îndeplinite trei condiţii şi anume: Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de convenţie datorită unei hotărâri judecătoreşti; consecinţele grave ale încălcării să continue să se producă şi să se constate imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Sub acest aspect s-a reţinut că prin Decizia civilă nr. 1420/A/2001 a Tribunalului B., a cărei revizuire s-a solicitat în temeiul art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, Tribunalul B. a admis ca fondat apelul introdus de apelanţii G.V. şi G. I.V., în consecinţă fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta I.M. în nume propriu şi în calitate de succesoare a reclamantei I.L. privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 30662/1996 încheiat între SC  C. A. SA C. N. şi pârâţii G.

Acest contract are ca obiect vânzarea imobilului situat în Cluj Napoca, str. Memorandumului, nr. 26, ap. 2, revendicat de revizuienta din prezenta cauză.

Prin Decizia civilă nr. 59/R/2002 a Curţii de Apel Oradea a fost respins recursul declarat de petenta I.M., fiind menţinută în totalitate Decizia civilă nr. 1420/A/2001 pronunţată de Tribunalul Bihor.

Curtea a reţinut că ambele instanţe au reţinut buna-credinţă a cumpărătorilor G. V. şi I.V., precum şi faptul că nu poate fi constatată o fraudă la lege sau o cauză ilicită sau imorală pentru a se putea constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Ulterior revizuienta din prezenta cauză s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar prin hotărârea CEDO din 6 decembrie 2007 Curtea a hotărât că a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 1 Protocolul 1 la convenţie, reţinându-se în considerentele hotărârii că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său combinată cu lipsa totală de despăgubiri de aproape nouă ani a făcut-o să sufere o sarcină disproporţională  şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul 1 CEDO.

Prin hotărârea CEDO din 3 februarie 2009 Curtea Europeană a hotărât, conform punctelor „a” şi „b” din dispozitiv, în sensul că Statul Român trebuie să-i restituie reclamantei apartamentul 2 din casa situată pe str. Memorandumului,  nr. 26, Cluj Napoca, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii şi că în lipsa acestei restituiri Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, suma de 50.000 Euro, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru prejudiciul material.

Într-adevăr, prin aceste hotărâri Curtea Europeană nu a constatat o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 CEDO din cauza hotărârii a cărei revizuire se solicită, ci o încălcare a acestui drept de către Statul Român, aspect corect reţinut de instanţa de apel, Curtea constatând încălcarea acestui drept din cauza vânzării de către Stat a bunului reclamantei către terţi combinată cu lipsa unei despăgubiri timp de aproape nouă ani, reţinându-se în prima hotărâre CEDO şi faptul că hotărârea definitivă care ordona Statului să-i plătească reclamantei o despăgubire pentru pierderea bunului a rămas neexecutată, fapte ce contravin art. 1 din Protocolul 1 CEDO.

Astfel, s-a reţinut că, chiar dacă decizia a cărei revizuire se solicită confirmă valabilitatea vânzării efectuată de Statul Român în favoarea terţilor pentru considerentele ce ţin de buna-credinţă a cumpărătorilor chiriaşi, se reţine că, potrivit celor două hotărâri ale Curţii Europene încălcarea art.1 din Protocolul 1 CEDO este consecinţa, nu doar a înstrăinării efectuate de Statul Român cu privire la bunul reclamantei ci se datorează privării reclamantei de bunul său, urmare acestei înstrăinări, combinată cu lipsa unei despăgubiri  efective, sens în care s-a apreciat ca nefiind întemeiată cererea de revizuire pentru aceste considerente, criticile recurentei nefiind fondate, în cele două hotărâri Curtea Europeană înţelegând să nu facă aprecieri asupra soluţiilor pronunţate de instanţele naţionale şi nici asupra valabilităţii actului de înstrăinare încheiat de Stat cu intimaţii în cauză.

Pe de altă parte, în speţă s-a reţinut că nu pot fi reţinute criticile recurentei potrivit cărora consecinţele grave ale încălcării nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii atacate, avându-se în vedere în acest sens că prin hotărârea din 3 februarie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 139/2010, Curtea Europeană a stabilit în sarcina Statului Român o obligaţie alternativă, respectiv cea de restituire în natură a apartamentului sau, în lipsa acestei restituiri, obligaţia de plată a despăgubirilor.

Astfel, în dispozitivul hotărârii CEDO se menţionează că în lipsa restituirii apartamentului în intervalul de trei luni, Statul Român trebuie să-i plătească reclamantei în acelaşi termen de trei luni suma de 50.000 Euro plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru prejudiciul material.

Aşadar, dată fiind împrejurarea că obligaţiile stabilite în sarcina Statului Român au acelaşi termen de executare şi nu termene diferite şi subsecvente s-a apreciat că aceste obligaţii sunt alternative, întrucât, în măsura în care obligaţia de plată a despăgubirilor era subsidiară obligaţiei principale de restituire, termenele de executare erau diferite, obligaţia subsecventă având respectivul termen de executare ulterior obligaţiei principale, ceea ce nu este însă cazul în speţă.

În consecinţă, în condiţiile în care ambele obligaţii au fost impuse a fi executate în acelaşi termen nu se poate concluziona decât că ele au un caracter alternativ.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, instanţa  a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă privind revizuirea deciziei atacate, soluţia pronunţată de instanţa de apel fiind legală şi temeinică motiv pentru care, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă instanţa a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare