Actiune în constatare

Sentinţă civilă 2092 din 29.06.2016


R O M Â N I A

JUDECĂTORIA TULCEA

SECTIA CIVILA SI PENALA

SENTINŢA CIVILĂ NR. 2092

Şedinţa publică de la 29 Iunie 2015

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de ….. sub nr. ****, reclamantul Cabinet de Avocat ****, prin avocat titular ****, a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii S.C. ****S.A., S.C. ****S.A. – Sucursala Tulcea şi ****, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzelor 2.6., 3.3.2., 2.6.4., 3.3.4., 4.1., 7.1. lit. d), e), g), 8.2.3., 3.5.1. inserate în contractul de credit nr. ****precum şi în condiţiile generale la contractul de credit cu acelaşi număr, restituirea plăţilor efectuate în temeiul clauzelor abuzive, înlăturarea acestora din contract şi recalcularea debitului potrivit pct. 2.7.1. din contract, obligarea la convertirea în lei a creditului acordat conform contractului de credit nr. ****la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, fără aplicarea altor comisioane, costuri, dobânzi, cheltuieli netransparente sau garanţii suplimentare, iar în subsidiar majorarea cu 20% faţă de cursul CHF din data de 26.06.2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a acţiunii s-a arătat că la data de 26.06.2008 a intervenit contractul de credit cu ipotecă nr. BL32722 pentru achiziţionarea unui imobil. Creditul a fost în valoare de 85.000 CHF, plătibil în rate egale, pe perioadă de 240 luni. Contractul de credit nr. ****nu prevede cursul valutar la care se realizează plata ratei şi nici mecanismul de schimb al monedei străine, astfel încât nu se pot prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acesta, şi nici costul total al împrumutului. Deşi contractul de credit pare să prevadă că ratele lunare sunt egale, aşa cum rezultă din desfăşurător, acestea sunt vădit micşorate, ajungând după 78 de luni (din 240) de plată ca debitul să scadă doar cu 13.107,10 CHF, în loc de 26.916,66 CHF, dacă ratele ar fi fost egale. Este uşor de remarcat disproporţia vădită între rata lunară şi dobândă. Cu privire la comisionul de acordare de 1% flat, s-a arătat că este o practică incorectă şi are drept scop deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorului. Nici legislaţia anterioară (Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare) şi nici O.U.G. nr. 50/2010. apărută ulterior semnării contractului de credit, nu prevede acest comision de acordare. Comisionul de acordare perceput nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentaţiei de credit, atât datorită denumirii cât şi naturii sale care, nici una şi nici alta nu fac trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului. Referitor la comisionul de administrare, calculat şi perceput lunar, s-a arătat că acesta disimulează un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creează băncii un avantaj. Comisionul de administrare nu este definit în clauzele contractului, fiind doar cuantificat procentual, aplicat la soldul creditului. Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă şi din faptul că nu s-a menţionat pentru ce anume se percepe acest comision şi nici dacă acesta reprezintă o garanţie, sau dacă se restituie împrumutatului la achitarea integrală a creditului. Referitor la clauza privind renunţarea în mod expres la orice cale de atac s-a susţinut că accesul liber la justiţie este prevăzut de Constituţia României şi este un drept fundamental, a cărui exercitare nu poate fi îngrădită de nicio lege. De asemenea, clauza privind asigurarea bunului adus în garanţie la o societate agreată de bancă este contrară dispoziţiilor legale, care interzic băncii să impună împrumutatului un anumit asigurător. Obligarea împrumutatului să plătească imediat, fără nicio notificare, somaţie sau procedură prealabilă, dacă devine falit este, de asemenea, o clauză abuzivă, căci Legea nr. 190/1999 obligă împrumutatul la rambursarea anticipată a creditului doar în cazul în care acesta în mod voluntar devine falit. Referitor la clauza privind autorizarea băncii să încaseze de îndată şi fără o notificare prealabilă orice sumă scadentă şi neachitată conform contractului de credit, prin debitarea automată a oricărui cont deschis pe numele împrumutatului în evidenţele băncii, a fost apreciată ca fiind abuzivă prin suportarea de către consumator a tuturor diferenţelor de curs valutar. S-a arătat că în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care s-a contractat împrumutul, respectiv un istoric al evoluţiei francului elveţian, riscurile generate de variaţiile cursului de schimb valutar, obligaţia de a returna sumele împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate în contract, a avut ca premisă cursul de schimb valutar CHF/RON din perioada respectivă. Ulterior, francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb depăşind valoarea de 4,00 RON/CHF în luna iulie 2010, cu repercursiuni grave asupra sa. Această creştere accelerată a valorii francului elveţian, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar sau cursul stabilit de B.N.R., diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, lipsa posibilităţii de a plăti cu franci cumpăraţi de la o altă bancă (la un curs valutar cât de cât mai acceptabil), au condus la majorarea continuă a costurilor contractului, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul său, cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie. Clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct, singura posibilitate fiind aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate. S-a mai arătat că nu s-a acţionat cu bună-credinţă, întrucât nu s-au explicat riscurile clientului pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a evalua toate consecinţele economice ale contractării creditului. Referitor la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii şi semnării convenţiei s-a invocat dezechilibrul contractual precum şi faptul că un contract de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi

cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse se câştig. Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale. Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, iar distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă. Întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în jurisprudenţă.

În drept, au fost invocate Legea nr. 193/2000, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 296/2014, O.G. nr. 21/1992, dispoziţiile art. 966-970 Vechiul Cod civil şi O.G. nr. 99/2006.

În susţinere s-au depus la dosar în copie certificată pentru conformitate înscrisuri.

Pârâta S.C. ****S.A. a formulat în termen procedural întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă. Tot pe cale de excepţie a invocat prescripţia dreptului material la acţiune cu consecinţa respingerii acţiunii ca prescrisă.

S-a arătat că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt aplicabile doar raporturilor dintre profesionişti şi consumatori. Au calitatea de consumatori doar persoanele fizice sau grupul de persoane fizice constituite în asociaţii, nu şi persoanele ce prestează activităţi liberale. Profesia de avocat, indiferent de forma de organizare sub care s-ar exercita activitatea, este o profesie liberală, iar reclamantul – Cabinet Avocat **** prin avocat titular **** nu are calitatea de consumator potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. În calitate de debitor în contractul de credit nr. ****stă Cabinet Avocat **** prin avocatul titular, încercându-se inducerea în eroare a instanţei prin utilizarea formulei de persoană fizică autorizată. S-a mai susţinut că acţiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripţie. Având în vedere data încheierii contractului de credit şi data înregistrării cererii de chemare în judecată, se impune în opinia sa constatarea faptului că prezenta acţiune este prescrisă. Tot astfel, acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act anulat are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, fiind supusă prevederilor legale referitoare la prescripţia extinctivă. Pe fond, s-a arătat că anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza şi studia cu atenţie fiecare dintre clauze pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanţă cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să îşi poată exprima consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză. Atât timp cât banca procedează la efectuarea unor verificări în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate referitoare la garanţie în vedere aprobării împrumutului în cuantumul solicitat, demersuri ce servesc exclusiv interesului clientului este îndreptăţită la comisionul de acordare ce reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonităţii şi nu o garanţie reţinută de către bancă. Dobânda aferentă contractului a fost transparentă din momentul semnării contractului de credit şi, astfel, O.U.G. nr. 50/2010 nu a adus nicio modificare asupra componenţei dobânzii. Contractul a fost încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal în vigoare la data încheierii lui, care nu cunoştea limitările şi interdicţiile instituite ulterior, prin O.U.G. nr. 174/2008 şi O.U.G. nr. 50/2010. Contractul este în deplină concordanţă cu practicile bancare generalizate în perioada de referinţă în care a fost încheiat, când creditul în România a cunoscut o expansiune extraordinară, pe fondul unei creşteri economice bazate în special pe operaţiuni speculative pe piaţa imobiliară şi pe o exacerbare a consumului. Aşadar, nu poate fi vorba de rea-credinţă din partea băncii care, la încheierea contractului cu reclamantul, nu a făcut altceva decât să ţină seama de prevederile legale şi de practicile bancare curente. O soluţie dată de instanţa de judecată în sensul că, în principiu, clauzele atacate de reclamant sunt abuzive, ar pune grav în discuţie, prin ricoşeu, portofoliile de credite încheiate în perioada de referinţă, putând genera consecinţe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi înregistrate în sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante în continuă creştere, în condiţiile unei crize economice prelungite. Legiuitorul însuşi a abandonat aplicarea imediată a O.U.G. nr. 50/2010, limitând-o strict la anumite aspecte. Accesând un credit de la o bancă, se iniţiază o întreagă procedură ce presupune implicare de personal, de timp şi de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumută de la bancă o sumă de bani şi are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinţei care este dobânda. În realitate, banca prestează clientului o serie de servicii: primeşte cererea de acordare a creditului, verifică documentaţia depusă, verifică îndeplinirea condiţiilor ceea ce implică utilizare de personal, de timp şi de bani din partea băncii. După acordarea creditului, stabilirea şi calcularea dobânzii, urmărirea scadenţelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, sunt activităţi de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal şi resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie să plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului, împrumutându-i o sumă de bani atunci când acesta are nevoie. Instanţa nu poate reţine ca fiind abuzivă o clauză contractuală care este prevăzută de un text de lege. Nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutată. De asemenea, acordul consumatorului nu este singura condiţie pentru continuarea derulării contractului, ci legea mai impune şi condiţia ca, după eliminarea clauzelor abuzive, contractul să mai poată continua. În condiţiile în care reclamantul solicită constatarea nulităţii a unui număr considerabil de clauze principale şi esenţiale contractului, presupunând că s-ar constata caracterul abuziv, practic elementele esenţiale pentru bancă şi în considerarea cărora a încheiat contractul de credit sunt anulate. S-a mai arătat că riscul valutar în contractul de credit în CHF reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat de Codul civil. În contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de zeci de ani, există un risc de

fluctuaţie a valorii monedei respective, determinată de contextul macroeconomic ce scapă influenţei băncii. Nu este nimic abuziv în a pretinde exact cantitatea de bani împrumutată, dimpotrivă, acest principiu guvernează dreptul român încă din anul 1864, dovedindu-şi actualitatea şi pertinenţa şi în prezent. O eventuală diferenţă de valoare a monedei se datorează unor motive independente de voinţa părţilor. Solicitarea reclamantului în sensul de a se dispune modificarea contractului prin menţinerea valorii cursului CHF/RON existent la data încheierii contractului de credit, este inadmisibilă. Instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţe al părţilor, modificând, prin decizia sa, însuşi obiectul contractului, adică suma împrumutată, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele, fiind elemente ce fac parte din preţul contractului, ce nu pot fi stabilite în mod arbitrar de către un terţ, fie el şi instanţa de judecată.

Pârâta **** a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. A invocat pârâta că din modul de formulare a acţiunii nu reiese care sunt pretenţiile reclamantului faţă de ea. A mai susţinut pârâta că este necesar ca reclamantul să precizeze care este temeiul de drept în baza căruia B.N.R. ar putea interveni, având calitatea de terţ în derularea contractului, în sensul convertirii la cursul de schimb de la data acordării creditului. A invocat pârâta excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de raportul juridic dedus judecăţii, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A susţinut pârâta că obligaţia reclamantului este, pe de o parte, de a motiva şi dovedi calitatea sa procesuală activă, iar pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă a pârâtului în contradictoriu cu care înţelege să se judece. Raportul juridic dedus judecăţii se întemeiază pe contractul de credit încheiat între banca împrumutătoare şi reclamant în calitate de împrumutat. Acesta trebuie să dovedească şi să motiveze calitatea procesuală pasivă a ****, pentru că aceasta nu este parte a contractului, neexistând manifestare de voinţă din partea acesteia în sensul de a se obliga faţă de reclamant. S-a mai arătat că **** nu poate interveni în contractul de credit încheiat între părţi urmare a manifestării voinţei acestora de a contracta, neavând instrumente juridice de a impune părţilor condiţii contractuale contrare acordului lor de voinţe. Altfel spus, **** nu are posibilitatea conferită de dispoziţiile legale de a interveni în derularea contractului de credit încheiat între părţi, atribuţiile sale în acest domeniu fiind de a veghea la stabilitatea sistemului în ansamblul său şi nu de a interveni la nivelul fiecărui contract pe care îl încheie o bancă cu clienţii săi. Nu în ultimul rând, nu se justifică chemarea în judecată a **** nici pentru opozabilitatea hotărârii ce urmează a se pronunţa, căci în situaţia în care instanţa va pronunţa o soluţie favorabilă celor solicitate de către reclamant, aceasta va fi oricum opozabilă, indiferent de calitatea sa de parte în dosar prin efectul hotărârii judecătoreşti. S-a invocat că, în calitatea sa de bancă centrală, emite reglementări specifice, în mod independent în vederea îndeplinirii obiectivelor de politică monetară şi valutară, precum şi a respectării obiectivului său fundamental, respectiv: asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. **** nu poate stabili, în mod arbitrar, cursurile de schimb pe piaţa valutară, acestea fiind determinate de cererea şi oferta de valută de pe piaţa valutară interbancară din România şi de pe pieţele internaţionale. **** este o instituţie publică independentă funcţional, instituţional şi financiar, motiv pentru care nu poate primi sau solicita instrucţiuni în desfăşurarea activităţii. Opinia conturată în practica instanţelor în privinţa principiului nominalismului (care în contract îmbracă forma clauzei riscului de credit), consacrat ca atare atât în Vechiul Cod Civil (articolul 1578), cât şi în Noul Cod Civil (articolul 2164), este aceea că în cazul creditelor acordate în valută, acest principiu nu poate fi analizat din perspectiva caracterului abuziv, pentru că acest principiu nu este o clauză inserată în contract de către părţi, ci este un principiu consacrat ca atare de legiuitor. Teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau reguli tradiţionale de funcţionare a unei instituţii juridice. Existenta în contractul de credit a unei clauze privind riscul valutar nu este decât o aplicare a principiului nominalismului. De asemenea, poziţia Curţii Europene de Justiţie este aceea că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele contractului, iar nu şi dispoziţiile legale (Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez, Alejandro Chacon Barrera). Ca atare, întrucât prin clauza de risc valutar se transpune un principiu reglementat de dispoziţiile legale, aceste clauze nu pot face obiectul unei analize din perspectiva dispoziţiilor Legii 193/2000.

La data de 05.05.2015 prin serviciul registratură al instanţei, pârâta **** a depus la dosar o cerere prin care a arătat că înţelege să solicite şi anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată.

A arătat pârâta că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege. Dacă instanţa de judecată constată că cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, va pune în vedere reclamantului, să timbreze cererea în cuantumul stabilit şi să transmită dovada achitării taxei judiciare de timbru. Prin urmare, primul aspect pe care instanţa de judecată trebuie să îl verifice este dacă cererea a fost legal timbrată, raportat la obiectul acţiunii. Cererea de chemare în judecată este formată din două capete de cerere, acţiunea având caracter patrimonial, întrucât aceasta priveşte executarea contractului de credit nr. ****încheiat între reclamant şi bancă. Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată şi în contradictoriu cu ****, în calitate de pârât, se pune problema aplicabilităţii art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, în condiţiile în care **** nu are calitatea de operator economic în relaţia cu reclamantul. În opinia sa, nu există niciun temei legal care să-l scutească pe reclamant de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru pentru acţiunea îndreptată împotriva ****, o astfel de cerere evaluabilă în bani, fiind taxată la valoare.

La primul termen de judecată instanţa a pus în discuţia părţilor prezente excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ****, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că acestea primează în această ordine în temeiul art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, în raport de care reţine următoarele:

Conform art. 33 şi art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat cu excepţiile prevăzute de lege iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, pe parcursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere reclamantului să achite suma datorată, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit fiind sancţionată cu anularea acţiunii sau a cererii.

Conform art. 29 alin. 1 lit. f) din actul normativ susmenţionat, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor iar potrivit art. 3 alin. 2 lit. a) teza a II-a din acelaşi act normativ cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară este scutită de taxa de timbru când este accesorie acţiunii în constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial.

 Având în vedere faptul că acţiunea promovată de reclamant este întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, invocându-se prejudicierea drepturilor şi intereselor sale legitime de consumator, se apreciază din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate, că aceasta nu este supusă timbrării, chiar dacă una dintre părţile litigante nu are în realitate calitatea de operator economic, astfel cum a fost definită această noţiune în materia dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, instanţa urmează a respinge excepţia invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca nefondată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ****, instanţa o apreciază ca fiind întemeiată şi urmează să o admită pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile potrivit art. 32 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă. Conform art. 36 Cod procedură civilă calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Poziţia de reclamant în cadrul litigiului aparţine titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în acelaşi raport juridic, subiectul pasiv al dreptului.

Întrucât reclamantul declanşează procedura jurisdicţională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât şi pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative.

La rândul său, instanţa are obligaţia verificării din oficiu a cadrului procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces, deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

Contractul de credit nr. ****a fost încheiat între S.C. ****S.A. Sucursala Tulcea şi reclamantul Cabinet Avocatură ****, în calitate de împrumutat.

Acţiunea de faţă, are ca obiect în principal constatarea caracterului abuziv al unor clauze în referire la contractul de credit mai sus arătat; or, raportat la considerentele de ordin teoretic mai sus arătate, se concluzionează că pârâtei **** ce îndeplineşte doar atribuţii referitoare la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit în calitatea sa de instituţie publică independentă ce emite reglementări, ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi aplică sancţiunile legale în cazurile de nerespectare, controlează şi verifică, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, nu îi este justificată calitatea procesuală, căci nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi implicit nu se află într-o opoziţie de drepturi şi interese faţă de reclamant pentru a i se legitima poziţia de pârât în cadrul prezentului litigiu.

Din aceste considerente, instanţa urmează să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte şi să respingă acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea, în speţă, aceasta îmbrăcă forma unei veritabile excepţii de procedură, astfel că instanţa urmează a o analiza cu prioritate în cele ce urmează:

La data de 26.06.2008, s-a încheiat contractul de credit nr. ……… având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 85.000 CHF, pentru o durată de 240 luni de la data semnării contractului, având destinaţia achiziţionării unui imobil care va fi utilizat ca sediu al Cabinetului Avocat ****.

Aplicarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor asupra unui raport juridic presupune stabilirea calităţii de consumator, respectiv a calităţii de profesionist în persoana co-contractanţilor.

Beneficiarul legislaţiei protecţiei drepturilor consumatorului este, în principiu, consumatorul persoană fizică, acesta fiind considerat partea mai slabă în contract, parte care poate fi prejudiciată în drepturile şi interesele sale legitime prin impunerea sau practicarea de către operatorii economici, a unor practici comerciale neoneste.

Inegalitatea economică, tehnică şi juridică între cei doi contractanţi, consumatorul şi profesionistul, este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii privind protecţia consumatorilor şi care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acţionând în favoarea consumatorului şi, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene competenţa de a stabili dacă o clauză contractuală reuneşte criteriile cerute pentru a fi calificată ca abuzivă în sensul Directivei 93/13/CEE incumbă instanţei naţionale, numai aceasta putând aprecia în mod exhaustiv consecinţele pe care clauza respectivă le poate avea în cadrul dreptului aplicabil contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic naţional. Însă, pentru ca instanţa de judecată să aibă posibilitatea de a anula clauzele unui contract prin atenuarea principiului pacta sunt servanda, în măsura în care ar reţine că acesta cuprinde clauze abuzive, trebuie să se regăsească în materia contractelor de consum.

Definiţia dată în art. 2 din O.G. nr. 21/1992 constă în aceea că prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Această variantă a definiţiei este şi cea menţionată în Legea nr. 296/2004 a Codului consumului.

Conţinutul definiţiei a cunoscut o evoluţie în timp, în forma iniţială prevăzându-se că este consumator persoana fizică care dobândeşte, utilizează ori consumă, ca destinatar final, produse obţinute de la agenţi economici sau care beneficiază de servicii prestate de aceştia.

În Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Definiţia adoptată de legiuitorul român transpune definiţia din directivele europene.

Astfel, Directivele nr. ……… definesc consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de aceste directive, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.

Directiva nr. ……… defineşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică care acţionează în scopuri care nu sunt legate de activităţile sale comerciale, de afaceri, artizanale sau profesionale iar Directiva nr. 98/6/CE defineşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce cumpără un produs în scopuri care nu intră în domeniul său de activitate comercială sau profesională.

Definiţia folosită de Directiva nr. 90/314/CEE are o abordare oarecum diferită a noţiunii. Astfel, consumatorul este persoana care cumpără sau se angajează să cumpere pachetul (contractantul principal) sau orice altă persoană în numele căreia contractantul principal se angajează să cumpere pachetul (ceilalţi beneficiari) sau căreia contractantul principal sau oricare dintre ceilalţi beneficiari îi cedează pachetul (cesionarul).

Directiva 2005/29/CE0 este în aceeaşi linie, consumator însemnând orice persoană fizică ce acţionează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de această directivă, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală.

În ciuda diferenţelor de terminologie sau limbaj, toate definiţiile au însă ca element comun faptul că se referă la persoane fizice sau grupuri de persoane fizice iar scopul în care acţionează acestea să fie în afara activităţii de afaceri, de comerţ, profesionale, artizanale, liberale (de altfel, rezultatul unei evoluţii în timp a noţiunii).

Or, în speţă, contractul de credit a fost încheiat de către un cabinet de avocat (potrivit art. 5 din Legea nr. 51/1995 republicată, formele de exercitare a profesiei de avocat sunt: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale sau societăţi profesionale cu răspundere limitată; în cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori), în scopul achiziţionării unui sediu privind desfăşurarea unei activităţi liberale.

Astfel, reclamantul nu poate invoca în apărarea intereselor sale şi în raport cu celălalt contractant, faptul că în calitatea sa de profesionist, acesta din urmă a fost mai puternic din punct de vedere economic şi în măsură să-i impună încheierea unui contract preformulat, cu clauze care nu au fost liber negociate, căci nu intră sub incidenţa dispoziţiilor legale speciale în materia protecţiei consumatorului.

Or, pentru toate aceste considerente, urmează a se admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamant, în contradictoriu cu pârâţii S.C. ****S.A. şi S.C. ****S.A. – Sucursala Tulcea şi a se respinge această acţiune ca inadmisibilă.