Prescripţia dreptului la acţiune pentru debitul şi penalităţile aferente

Pe rol judecarea cauzei privind pe apelanta SC P SA PAŞCANI şi pe intimatul MI, având ca obiect cerere de valoare redusă.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, au lipsit părţile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Dezbaterile cauzei au avut loc în şedinţa publică de la 08.06.2016, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea cauzei la 23.06.2016, 24.06.2016 şi apoi pentru astăzi, când, în aceeaşi compunere, a hotărât:

INSTANŢA

Prin sentinţa  civilă nr.  43 din 21.01.2016  Judecătoria Paşcani a dispus următoarele:

„Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru debitul şi penalităţile aferente perioadei 01.12.2002-21.10.2012.

Respinge cererea formulată de reclamanta SC P SA în contradictoriu cu pârâtul MI pentru debitul şi penalităţile aferente perioadei 01.12.2002-21.10.2012, ca fiind prescris dreptul la acţiune.

Admite, în parte, cererea formulata de reclamanta SC  P SA, cu sediul în Paşcani, prin reprezentând legal, în contradictoriu cu pârâtul MI, cu domiciliul în jud. Iaşi.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 1054,48 lei, reprezentând contravaloare prestare serviciu de alimentare cu apă şi canalizare pentru perioada 22.10.2012-09.07.2014 şi suma de 1590,06 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente calculate până la data de 01.10.2015.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.”

Pentru a pronunţa  această sentinţă judecătorul primei instanţe a reţinut următoarele:

„În fapt, între parţi au existat relaţii comerciale, potrivit contractelor  de furnizarea apei potabile si evacuarea apelor uzate încheiat din data de 01.01.1999 şi 09.11.2009, reclamanta obligându-se la furnizarea  apei potabile şi epurarea  apelor  uzate,  iar pârâtul la  plata  facturilor  emise  la  termenele  scadente stipulate. Astfel în virtutea contractului încheiat reclamanta a emis mai multe facturi pârâtului, facturi pe care acesta nu le-a achitat.

Cum reiese din contractele de furnizarea apei potabile si evacuarea apelor uzate încheiate în data 01.01.1999 şi 09.11.2009, coroborat cu facturile fiscale, fişa client, fişă calcul penalităţi, astfel cum au fost precizate de reclamantă, pârâtul a acumulat către creditoare în perioada 01.12.2002-21.10.2012 datorii la plata serviciilor de furnizare a apei potabile si evacuarea apelor uzate în cuantum de 4331,91 lei, reprezentând debit principal şi penalităţi de întârziere în sumă de 132,31 lei.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, art. 3 stabilind un termen general de prescripţie de 3 ani. Potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Raportat la aceste dispoziţii legale, întrucât prezenta cerere a fost înregistrată la data de 21.10.2015, instanţa reţine că la această dată era împlinit termenul de prescripţie pentru facturile scadente în perioada 01.12.2002-21.10.2012, atât pentru debitul principal cât şi pentru penalităţile de întârziere.

Faţă de împrejurarea că la data de 03.05.2011 pârâtul a solicitat printr-o cerere scrisă, adresată conducerii societăţii reclamante eşalonarea datoriei, şi a încheiat la aceiaşi dată angajamentul de plată nr. 3839/03.05.2011, instanţa constată că în raport de disp. art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958 s-a întrerupt cursul prescripţiei cu privire la creanţele mai vechi de 3 ani la acea dată, prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, însă de la aceiaşi dată a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, care raportat la data introducerii cererii (21.10.2015) s-a împlinit de asemenea.

Pe cale de consecinţă, instanţa constată că este întemeiată şi va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa creanţelor scadente în perioada 01.12.2002-21.10.2012 în sumă de 4331,91 şi penalităţilor de întârziere aferente în sumă de 132,31 lei.

2.Asupra fondului cauzei:

Cu privire la perioada supusă analizei, respectiv 22.10.2012-09.07.2014, analizând actele şi lucrările dosarului instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de valoare redusă prevăzute de art. 1025 şi următoarele Cod procedură civilă, după cum urmează :

Reclamanta a făcut dovada existenţei unor relaţii contractuale cu pârâtul prin încheierea contractelor privind furnizarea apei potabile şi evacuarea apelor uzate din data de 01.01.1999 şi 09.11.2009 prin care acesta s-a obligat să achite integral şi la termen facturile emise pentru serviciile prestate de S.C. P SA Paşcani.

De asemenea, reclamanta a depus situaţia centralizată a debitelor datorate de către client, precum şi facturile fiscale aferente care corespund pretenţiilor indicate în formularul tipizat de chemare în judecată.

Reclamanta şi-a executat obligaţiile contractuale, însă pârâtul nu a probat că şi-ar fi îndeplinit obligaţia de plată şi nici că ar exista vreo cauză exoneratoare de răspundere, astfel că instanţa va reţine în sarcina sa o prezumţie de culpă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate.

Conform art. 969 al. 1 din vechiul cod civil, în vigoare la data încheierii contractelor dintre părţi (anul 2002),  „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

În cazul în care obiectul litigiului îl constituie o obligaţie de a da, cum este şi obligaţia de a plăti o sumă de bani, creditorul are obligaţia să dovedească existenţa obligaţiei.

Odată dovedită existenţa obligaţiei, revine debitorului sarcina de a face dovada executării acestei obligaţii. Iar dacă debitorul nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiei, se prezumă că nerespectarea acesteia se datorează culpei sale, urmând a fi obligat la plata de despăgubiri către creditor.

Cu privire la penalităţi, instanţa constată că în contract părţile au prevăzut o clauză penală prin care se stabileşte anticipat întinderea prejudiciului cauzat creditorului ca urmare a îndeplinirii cu întârziere de către debitor a obligaţiei de plată a facturilor emise pentru serviciile prestate (art. 15, alin. 1 din contractul nr. 209/XI/01.01.1999 şi art. 16, alin. 2 din contractul încheiat la data de 09.11.2009).

În prezentul dosar reclamata a făcut dovada existenţei obligaţiilor pe care pârâta le are faţă de ea, prin copiile contractelor privind furnizarea apei potabile şi evacuarea apelor uzate din data de 01.01.1999 şi 09.11.2009 şi facturile emise ca urmare a executării obligaţiilor ce-i reveneau în temeiul acestor contracte.

În schimb, pârâtul nu a făcut dovada executării acestor obligaţii sau a unor cauze străine exoneratoare de răspundere.

Pentru aceste motive, instanţa apreciază ca legale şi temeinice pretenţiile întemeiate pe contractele privind furnizarea apei potabile şi evacuarea apelor uzate din data de 01.01.1999 şi 09.11.2009, astfel cum au fost precizate pentru termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2016, sumele datorate urmând a fi actualizate cu majorările prevăzute în contractul încheiate, respectiv penalităţi de întârziere calculate conform dispoziţiilor contractuale menţionate.

Conform art. 1031 alin. (1) raportat la art. 451 alin.(1) şi art. 453 alin. (1) NCPC, pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.”

***

Împotriva  acestei sentințe a formulat apel în termen legal  reclamanta Sc P SA, solicitând admiterea  apelului și obligarea pârâtului la plata sumei de  4331,91 lei debit aferent  perioadei  1.12.2002 / 21.10.2012  și 132,31 lei  penalități  de întârziere.

În motivare a reiterat aspectele  învederat în cererea inițială, precizând că pârâtul a fost citat  și a primit formularul tipizat însă nu na  exprimat niciun punct de vedere  cu privire la solicitarea  reclamantei. Pârâtul a semnat  un angajament de plată  la 3.05.2011 prin care recunoștea sumele  restante și se obliga  la plata lor în  34 de rate lunare. Angajamentul a  avut ca efect întreruperea prescripției iar după întrerupere curge un nou termen de prescripție. Pârâtul nu a respectat angajamentul achitând doar 11 rate lunare în perioada  27.05.2011/27.06.2013. Întrucât  recunoașterea  dreptului a cărui acțiune se prescrie  a avut efect  întreruptiv asupra prescripției, a solicitat admiterea apelului,  obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin acțiune și a cheltuielilor de judecată.

Apelul  a fost legal timbrat. Alăturat s-a  depus practică judiciară.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Analizând  actele  dosarului,  susținerile apelantului,  sentinţa primei instanţe, raportat la  dispozițiile legale aplicabile, tribunalul  reține:

Prescripţia este definită ca fiind sancţiunea care loveşte posibilitatea de exercitare a acţiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei civile corelative neexercitat de subiectul activ al raportului juridic în termenul de prescripţie stabilit de lege.

Astfel, în analiza excepţiei invocate, instanţa de fond a stabilit corect atât natura dreptului exercitat cât şi termenul de prescripţie şi momentul împlinirii acestuia.

Potrivit art. 7 alin.1 din Decretul 167/1958 „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”, drept care, în speţă, s-a născut pentru fiecare sumă reprezentând debit de la data scadenţei fiecărei facturi şi pentru fiecare sumă reprezentând penalităţi la 30 de zile de la data scadenţei fiecărei facturi (art.16 din contractul părţilor), includerea sumelor de bani restante şi a penalităţilor,  în conţinutul fiecărei facturi neputând influenţa momentul naşterii obligaţiei de plată şi nici instituţia prescripţiei.

Astfel, termenul de prescripţie se calculează pentru fiecare factură în parte, pentru fiecare dintre acestea curgând un nou termen de prescripţie de la data plăţii totale sau parţiale a fiecăreia dintre facturi. Pe de altă parte, contrar susţinerilor apelantei,  recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, în conformitate cu art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, are ca efect întreruperea, numai în situaţia în care recunoaşterea a intervenit în cursul termenului de prescripţie. Numai într-o astfel de situaţie, recunoaşterea are ca efect întreruperea termenului de prescripţie deoarece,  o recunoaştere ulterioară, manifestată după împlinirea acestui termen nu îşi mai poate produce efectul întreruptiv  tocmai datorită epuizării acestuia.

Potrivit art.1 din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge si dreptul la acţiune privind accesorii. În speţă, pentru dreptul principal decurgând din facturile de utilităţi la care au fost calculate penalităţile respective nu există dovada unor întreruperi ale cursului prescripţiei prin plată utile, în sensul de a fi survenit cu mai puţin de 3 ani anterior prezentei cereri de chemare în judecată, încât, indiferent dacă acest debit în sine a fost sau nu stins, pentru penalităţi s-a împlinit termenul de prescripţie.

Prima  instanță  a stabilit în mod corect  în considerente că raportat la  data introducerii cererii de chemare în judecată, 21.10.2015, sumele  aferente facturilor fiscale scadente anterior datei de 21.10.2012  sunt prescrise, având în vedere dispozițiile  art.  1 din Decretul nr. 167/1958.  Cu toate acestea, se constată că suma de 22.07 lei  aferentă facturii nr. 118116/9.10.2012  a fost  în mod eronat inclusă în debitul  aferent perioadei  prescrise, deși scadența  facturii în cauză era ulterioară datei de 21.10.2012,  la 8.11.2012.  Prin urmare,  se impune a  fi admis apelul, se va  respinge excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la această sumă  și, pe cale de consecință va fi obligat pârâtul și la plata sumei respective.

În ce privește angajamentul  de plată încheiat la 23.05.2011, prin care  pârâtul  a recunoscut  obligația de plată  a sumei de  5080,24 lei, din cuprinsul actului nu rezultă în ce constă această sumă, debit sau penalități, aferent cărei perioade a fost calculată, astfel încât să  se poată stabili, în concret,  care sunt debitele  recunoscute de pârât înăuntrul  termenului de 3 ani de prescripție, numai cu privire la acestea  recunoașterea putând avea efect întreruptiv.  Pe de altă parte, se constată  că de la momentul  încheierii angajamentului  s-a împlinit  un nou termen de prescripție  de  3 ani, cererea  fiind depusă după  un an și  5 luni  de la împlinirea  acestuia.

În concluzie,  apelul  va fi admis în limitele precizate.

Având în vedere soluția pronunțată, intimatul  pârât  va fi obligat la plata sumei de 50  lei cu titlu  de cheltuieli de judecată în  conformitate cu art. 452 și urm. Cod Procedură Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul formulat de S.C. P S.A. PAŞCANI, împotriva sentinţei civile nr. 43  din 21.01.2016  a Judecătoriei Paşcani pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Respinge  excepţia  prescripţiei parţiale în ce priveşte suma de 22,07  lei  reprezentând contravaloare debit  conform  facturii  nr. 118116/9.10.2012 .

 Obligă pârâtul  să plătească reclamantei suma de 1076,55 lei  reprezentând contravaloare servicii  de alimentare cu apă  şi canalizare  pentru perioada  septembrie 2012 – iulie 2014.

Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Obligă intimatul să plătească  apelantei suma de 50 lei  cheltuieli de judecată în apel.

Domenii speta

Spete similare