Legiuitorul a prevăzut şi un termen maxim în care poate fi promovată o astfel de acţiune – nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii – însă, acest termen este unul de excepţie, pentru situaţia în care cel dintâi nu a putut fi re

Decizie 758 din 04.04.2016


Prin sentinţa civilă nr. 758/04.04.2016, pronunţate în dosarul nr. 7286/100/2011/a5 al Tribunalului Maramureş s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul A A şi s-a respins acţiunea promovată de lichidatorul judiciar CII BL, (în prezent A SPRL) în contradictoriu cu pârâtul A A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A SPRL

Analizând recursul declarat de către lichidatorul judiciar al debitoarei SC E SRL prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 şi 3041 CPC, Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:

Demersul judiciar al lichidatorului judiciar al debitoarei E SRL a fost justificat prin invocarea dispoziţiilor art. 138 lit. a şi e din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană  juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, neacoperit din bunurile acesteia, să fie plătită de către administratorii statutari.

Declanşarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere - administratori, directori, cenzori şi  orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă impune existenţa unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiţie îndeplinită în speţă.

După cum rezultă din certificatul constatator eliberat de către ORC Maramureş, pârâtul este administratorul debitoarei.

Potrivit art. 139 din Legea nr. 85/2006, acţiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

Curtea constată că legiuitorul a stabilit, în regulă generală, că acţiunea fundamentată pe prevederile art. 138 din LPI trebuie promovată într-un termen de 3 ani calculaţi de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă.

Se poate observa că legiuitorul a prevăzut şi un termen maxim în care poate fi promovată o astfel de acţiune – nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii – însă, acest termen este unul de excepţie, pentru situaţia în care cel dintâi nu a putut fi respectat pentru motive justificate.

Ca atare, Curtea a conchis că în regulă generală, termenul de exercitare a acţiunii în răspunderea administratorilor fundamentată pe prevederile art.138 din LPI  este de 3 ani calculaţi de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă iar cu titlu de excepţie, pentru motive temeinice, aceeaşi acţiune poate fi introdusă cel mai târziu într-un termen de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

Problema care apare este aceea a determinării momentului la care începe să curgă termenul de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă.

În condiţiile reglementate de Legea privind procedura insolvenţei nr. 85/2006, persoana îndrituită a formula o cerere de antrenare a răspunderii fundamentată pe dispoziţiile art. 138 poate cunoaşte persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă la momentul întocmirii raportului cauze şi împrejurări în condiţiile art. 59 alin.1 din LPI.

În speţă, însă, Curtea a constatat că în cuprinsul raportului nr. 1809/02.07.2012 lichidatorul judiciar a menţionat că urmare a demersurilor efectuate, administratorul statutar a prezentat la data de 02.02.2012 doar evidenţa contabilă primară pe ultimii 3 ani de la data deschiderii de insolvenţă; pe baza acestor documente, a efectuat analiza situaţiei debitoarei (pe baza balanţei contabile prezentate de debitoare întocmită la data de 31.10.2011), identificând scriptic echipamentele tehnologice cu valoarea contabilă de 55.066,98 lei şi mărfuri în valoare de 857.951,73 lei, acestea nefiind predate lichidatorului judiciar la acel moment.

Analizând raportul întocmit, Curtea a constatat că lichidatorul judiciar a arătat că a efectuat verificarea evidenţei contabile şi a identificat o lipsă în gestiune, în valoare de 1.109.318,94 lei, această lipsă de gestiune în valoare de 1.109.318,94 lei vizând următoarele: echipamente tehnologice în valoare de 55.066,98 lei, mobilier în valoare de 30.684,36 lei, materii prime în valoare de 165.615,87 lei, mărfuri în valoare de 857.951,73 lei; de asemenea, arată lichidatorul judiciar că o parte din evidenţele contabile nu au fost predate sau nu sunt conforme, stabilind că este necesar ca administratorul statutar să clarifice toate aspectele menţionate ca fiind neconforme în raportul întocmit.

Se poate observa, aşadar, că la data întocmirii raportului administratorul judiciar nu era în măsură să cunoască persoana vinovată de săvârşirea faptelor amintite întrucât datorită activităţii derulate de către pârât, prin nepredarea documentelor, nu a putut realiza analiza efectivă a cauzelor şi împrejurărilor care au determinat insolvenţa debitoarei şi nici persoana vinovată de acestea. De altfel, prin raportul întocmit ulterior lichidatorul judiciar a menţionat care au fost activităţile efectiv derulate astfel încât să identifice persoana vinovată de săvârşirea faptelor prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, Curtea a constatat că la data întocmirii raportului nr. 1809/02.07.2012, lichidatorul judiciar al debitoarei nu putea în mod obiectiv să cunoască persoana vinovată de apariţia stării de insolvenţă astfel încât termenul prevăzut de art. 139 din LPI să înceapă să curgă de la data întocmirii acestui raport.

Aşa fiind, Curtea a apreciat că judecătorul sindic a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor legale statuând că acţiunea fundamentată pe prevederile art. 138 din LPI este prescrisă astfel că critica recurentei apare ca fiind fondată.

În consecinţă, instanţa a admis recursul declarat, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a analiza pe fond acţiunea formulată de către lichidatorul judiciar al debitoarei.