Condiția anteriorității creanței creditoarei constatate în raport de actul atacat, încheiat de către debitor pentru fraudarea sa

Acțiune pauliană.

Condiția anteriorității creanței creditoarei constatate în raport de actul atacat, încheiat de către debitor pentru fraudarea sa. Situația creditorului viitor.

Sediul materiei: art. 975 C.Civ

Potrivit prevederilor art.975 C.Civ, creditorii pot în nume personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.

Cerința anteriorității creanței creditoarei în raport de actul fraudulos atacat nu este imperativă. După cum a consacrat doctrina (C. Stătescu, C.Bîrsan, ,,Drept civil. Teoria Generală a obligațiilor,, Edit. ALL 1995, paginile 308 și 310) și jurisprudența relevantă a instanțelor judecătorești (decizia nr.15/1962 a fostului Trib. Suprem citată de acești autori), atunci cînd debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv chiar dacă este vorba despre un act încheiat anterior dreptului său de creanță atunci când sunt îndeplinite, și celelalte cerințe ale acțiunii revocatorii referitoare la prejudicierea recurentei, la complicitatea la fraudă a coc-contractantei, la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței acestei creditoare,.

 (Decizia civilă nr.463R/ 12 mai 2016  pronunţată de  CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A IV-A CIVILĂ)

Prin acţiunea înregistrată în data de 17 mai 2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr.20505/299/2012, reclamanta DA a chemat în judecată pe pârâtele RN și RAM, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună, pe calea acţiunii pauliene, revocarea contractului de vânzare cumpărare nr.1074/16.04.2010, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor pricinuite de prezentul proces.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că în data de 29.01.2010 a încheiat un contract de împrumut cu pârâta RN. Prin actul adiţional nr.188/04.02.2011, părţile au modificat termenul de scadenţă, stabilindu-l la data de 31.07.2011.

La scadenţă, pârâta debitoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de restituire a sumei, astfel încât reclamanta a procedat la executarea silită a contractului de împrumut. Cu ocazia procedurilor de executare silită,  s-a constatat că debitoarea are un singur imobil în proprietate, care este ipotecat în favoarea BCR, până la concurenţa sumei de 48.000 EURO. După ce a efectuat mai multe demersuri, reclamanta a aflat că anterior, în data de 16.04.2010, RN a înstrăinat pârâtei RAM, soţia fiului pârâtei RN, apartamentul situat în Str. GVB, nr.8, bl.13/7, scara 1, et. 3, ap. 13, sector 1, Bucureşti.

Reclamanta a mai arătat că în anul 2002, acelaşi imobil fusese vândut de terţul dobânditor către debitoare, de unde ar rezulta și ideea că membrii familiei RN au vândut între ei imobilele cu scopul de a lua credite în mod fraudulos sau de a-şi crea starea de insolvabilitate.

Reclamanta a menţionat în cererea introductivă că sunt îndeplinite condiţiile intentării acţiunii pauliene, întrucât înscrisul atacat i-a creat un prejudiciu, creanţa sa este certă, lichidă şi exigibilă, pârâta debitoare a fost pusă în întârziere, iar diminuarea patrimoniului său s-a produs ca efect al fraudei celor două pârâte.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art.1562 și următoarele din Codul civil, art.112 și următoarele şi art.274 C.pr.civ.

În data de 29 octombrie 2012, pârâta RAM a depus prin serviciul registratură întâmpinare, solicitând instanţei respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a arătat că RN este fosta sa soacră, fiind despărţită definitiv de fiul acesteia. De asemenea, s-a mai menționat că pârâta nu a avut cunoştinţă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare de contractul de împrumut dintre RN şi reclamantă. S-a susţinut prin întâmpinare că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile admiterii acţiunii pauliene, lipsind prejudiciul și frauda. Astfel, pârâta a indicat că nu a existat nici un prejudiciu, cât timp RN mai avea în proprietate un alt apartament şi a încasat preţul pentru vânzarea imobilului. În ceea ce priveşte frauda, s-a arătat că pârâta RAM a aflat despre existența contractului de împrumut abia în momentul în care a aflat despre existenţa prezentului proces.

La data de 1 noiembrie 2012, au fost depuse prin serviciul registratură cererile de intervenție voluntară în interes propriu ale numitelor  şi BG.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu, AM a solicitat instanței admiterea în principiu a cererii și revocarea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010, ca fiind încheiat în frauda creditorilor vânzătoarei.

În motivarea cererii, intervenienta a arătat că în data de 05.02.2010 a fost încheiat contractul de împrumut autentificat cu nr. 301/05.02.2010 între AM, în calitate de împrumutător, şi RN, în calitate de împrumutat, având ca obiect împrumutul sumei de 24.000 EURO şi 3.500 dolari USA, cu termenul scadent la data de 31.07.2010.

La două luni după încheierea acestui contract, pârâta RN a înstrăinat nurorii sale RAM, apartamentul situat în Str. GVB, nr. 8, bl. 13/7, scara 1, et. 3, ap. 13, sector 1, Bucureşti, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1074/16.04.2010, creându-şi o stare de insolvabilitate. Intervenienta a arătat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile admiterii acţiunii pauliene, solicitând admiterea acţiunii principale, cu scopul reparării prejudiciului cauzat Mariei Apachiței.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art.975 din Codul civil și art.49 C.pr.civ.

În cererea de intervenţie în interes propriu, BG a solicitat revocarea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010, ca fiind încheiat în frauda creditorilor vânzătoarei.

În motivarea cererii, s-a arătat că în data de 27.07.2010 a fost încheiat contractul de împrumut autentificat sub nr.1577/27.07.2010, între BG în calitate de împrumutător și RN în calitate de împrumutat, având ca obiect suma de 23.500 EURO, cu termen scadent la data de 15.12.2010.

S-a mai arătat că în data de 16 aprilie 2010 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074 prin care pârâta RN a înstrăinat nurorii sale RAM, apartamentul situat în Str. GVB, nr. 8, bl. 13/7, scara 1, et. 3, ap. 13, sector 1, Bucureşti, creându-şi o stare de insolvabilitate. Intervenienta a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile admiterii acţiunii pauliene, iar în ceea ce priveşte anterioritatea creanţei sale, a fost invocată practica judiciară în sensul că actul fraudulos de înstrăinare săvârşit în scopul sustragerii unui bun de la confiscare sau de la urmărirea silită este revocabil.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art.975 din Codul civil și art.49 C.pr.civ

La termenul din 2 noiembrie 2012, reclamanta a depus copie certificată a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1074/16.04.2010 (41-43), iar instanţa a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 5742,8 lei și timbru judiciar de 8 lei, în sarcina intervenientei AM obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3797,52 lei și timbru judiciar de 5 lei, iar în sarcina intervenientei BG obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3620,3 lei şi timbru judiciar de 5 lei, aşa cum rezultă din încheierea de la fila 45 din dosar.

În data de 7 noiembrie 2011, intervenienta BG a formulat o cerere prin care a solicitat reducerea taxei judiciare de timbru cu 50% şi eşalonarea taxei reduse, iar în subsidiar eşalonarea plăţii taxei judiciare, depunând înscrisuri doveditoare (f. 49-64). Prin încheierea din 23 noiembrie 2012 (f. 67), instanţa a admis în parte cererea de ajutor public judiciar a petentei şi a dispus eşalonarea taxei de timbru pe durata a 10 luni, începând cu decembrie 2012, stabilind o rată lunară de 362,03 lei.

Prin cererea înregistrată în data de 28 noiembrie 2011, intervenienta AM a solicitat instanţei să dispună reducerea taxelor judiciare instituite în sarcina sa cu 50%, iar în subsidiar, să dispună eşalonarea plăţii taxelor judiciare, depunând înscrisuri doveditoare (f. 76-89, 95-97). Prin încheierea din 21 decembrie 2012, instanţa a admis în parte cererea de ajutor public judiciar a petentei şi a dispus eşalonarea taxei de timbru pe durata a 20 de luni, începând cu luna decembrie 2012, stabilind o rată lunară de 189,87 lei (f. 119).

În data de 11 decembrie 2012, pârâta RAM a depus prin serviciul registratură o completare la întâmpinarea formulată, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă. Pârâta şi-a motivat apărarea arătând că cererea introductivă a fost întemeiată pe art. 1562 şi următoarele din Noul Cod civil, în timp ce contractul de împrumut a fost încheiat la 29.01.2010, căzând sub incidenţa dispoziţiilor vechiului Cod civil, potrivit art. 3 din Legea 71/2011. A apreciat pârâta că invocarea de către reclamantă ca temei juridic al acţiunii civile a unui text de lege inaplicabil în cauză duce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Pârâta RN a formulat în data de 14 decembrie 2012 întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi cerere reconvenţională, solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr.236/29.01.2010, precum şi a actului adiţional la acesta din 04.02.2011.

În motivare, pârâta a arătat că nu a împrumutat niciodată suma de 50.000 EURO de la reclamantă, contractul de împrumut invocat fiind încheiat în urma unor manopere dolosive folosite de DA, cu fraudarea legii. Pârâta a susţinut că suma a reprezentat dobânzi calculate în mod arbitrar de reclamantă pentru împrumuturi primite anterior și restituite.

Pârâta a mai susţinut  că a cunoscut-o pe reclamantă în anul 2005, prin intermediul intervenientei AM şi că a împrumutat sume de bani cuprinse între 5.000-10.000 EURO de la reclamantă, cu o dobândă lunară de 5%, fără a încheia contractele în formă scrisă, sume restituite integral, împreună cu dobânda.

Începând cu anul 2008, reclamanta a condiţionat acordarea împrumuturilor de încheierea unor contracte în formă autentică. Pârâta a menţionat că a mai încheiat mai multe contracte de împrumut cu reclamanta ulterior anului 2008, însă în ceea ce priveşte suma de 50.000 de EURO din contractul nr.236/29.01.2010, aceasta nu a fost niciodată primită efectiv, ci a constat în dobânzi calculate de reclamantă la sumele împrumutate anterior.

Pârâta a indicat cauza de nulitate a contractului nr.236/29.01.2010 ca fiind frauda la lege, respectiv cămătărie, arătând că a formulat un denunţ aflat în instrumentare la D.G.P.M.B. Secţia 11 Politie.

În ceea ce priveşte apartamentul înstrăinat pârâtei RAM, pârâta RN a susţinut că nu a reprezentat niciodată un bun în garantarea vreunui împrumut primit de la reclamantă, dar si că reclamanta este un simplu creditor chirografar, fără a avea o garanţie reală. De asemenea, pârâta a susţinut că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile pentru a fi admisă acţiunea pauliană, lipsind prejudiciul si frauda.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art.115-120 C.pr.civ.

În dovedirea pretenţiilor formulate, a fost solicitată încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale si a interogatoriului.

La termenul din 14 decembrie 2012, reclamanta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru (f. 106), iar instanţa, în temeiul art. 49 C.p.c., a admis în principiu cererile de intervenţie în interes propriu formulate de AM si de BG, aşa cum a rezultat din încheierea aflată la fila 114 din dosarul cauzei.

În data de 8 februarie 2013, pârâta RAM a depus întâmpinare la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de BG,solicitând instanţei respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta a arătat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 975 din vechiul Cod civil, lipsind prejudiciul si frauda. Mai mult, s-a mai invocat faptul că în ceea ce priveşte creanţa intervenientei, nu este îndeplinită cerinţa anteriorităţii sale în raport de actul atacat, întrucât actul atacat a fost încheiat în luna aprilie 2010, iar contractul de împrumut în luna iulie 2010, cu termenul de scadentă la data de 15.12.2012.

Pârâta a mai arătat faptul că nu este îndeplinită condiţia referitoare la fraudă, întrucât aceasta nu a cunoscut existenta contractului de împrumut încheiat de BG cu RN. În plus, s-a mai indicat că pârâta a divorţat de fiul pârâtei RN în anul 2003, relaţiile dintre acestea răcindu-se odată cu trecerea timpului.

La aceeaşi dată, 8 februarie 2013, pârâta RAM a depus întâmpinare şi cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de AM, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Pârâta a arătat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune admiterea acţiunii pauliene, lipsind frauda si prejudiciul. S-a arătat că la momentul înstrăinării imobilului pârâta RN mai deţinea şi alte bunuri, astfel încât nu a fost creată o stare de insolvabilitate, dar si că RAM nu a avut cunoştinţă de existenta contractului de împrumut cu nr. 301/05.02.2010.

În plus s-a mai menţionat că la data încheierii actului atacat, 16 aprilie 2010, creanţa intervenientei AM nu era scadentă, termenul de scadentă fiind stabilit la 31.07.2010.

Reclamanta DA a formulat o întâmpinare la cererea reconvenţională a pârâtei RN, prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii reconvenţionale, iar în subsidiar a solicitat instanţei respingerea cererii reconvenţionale ca fiind neîntemeiată.

Reclamanta a susţinut că cererea reconvenţională a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art.134 C.p.c. si a arătat că nu este de acord cu judecarea împreună a celor două cereri.

S-a mai susţinut că înscrisul contract cu nr. 236/29.01.2011 este un înscris autentic ce se bucură de prezumţia de validitate care nu poate fi combătută decât prin procedura înscrierii în fals. În plus, pârâta RN a scris în data de 4 februarie 2011 o declaraţie prin care a recunoscut că pentru sumele împrumutate nu i s-a perceput nici o dobândă. Reclamanta a considerat că transmiterea imobilului între RN si nora sa RAM a fost o operaţiune fictivă prin care s-a urmărit ieşirea bunului din patrimoniul debitoarei cu scopul vădit ca urmărirea bunului să nu mai poată fi făcută de creditori.

Reclamanta a anexat copie certificată a declaraţiei din 4.02.2011 (f. 134).

La termenul din 15 februarie 2013, instanţa a pus în discuţia contradictorie a pârtilor si a calificat excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta RAM ca fiind o apărare de fond si a luat act de faptul că reclamanta a înţeles să nu mai susţină excepţia tardivităţii cererii reconvenţionale. Instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, interogatoriile reciproce si proba testimonială cu câte un martor.

La data de 26 martie 2013, a fost depusă prin serviciul registratură o adresă emisă de Politia Sectorului 3 – Secţia 11 Politie (f. 142).

La termenul din data de 12 aprilie 2013, au fost depuse de pârâta RAM sentinţa civilă nr. 7180/18.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 (f. 154-155), încheierea nr.44488/20.08.2012 (f. 157), extras de carte funciară (f. 158) în copii certificate, si de către reclamantă contractul de împrumut nr.362/27.02.2008 (f.159), declaraţie nr. 135/29.01.20109 (f. 160), contract de împrumut nr. 136/29.01.2010 (f. 161), declaraţie nr. 239/29.01.2010 (f. 162), contract de împrumut nr.236/29.01.2010 (f. 163-164), declaraţie din 04.02.2011 (f. 165), contract de împrumut nr.2304/31.10.2008 (f. 166), contract de împrumut nr.1577/27.07.2010 (f. 168).

La acelaşi termen, instanţa a administrat proba cu interogatoriile reciproce ale părţilor, răspunsurile fiind consemnate în dosarul cauzei, la filele 169-206 si proba testimonială, procedând la audierea martorilor TG, TD si DS, declaraţiile acestora aflându-se în dosar la filele 207-212.

De asemenea la termenul din 12 aprilie 2013, pârâta RN a depus cerere de ajutor public judiciar, solicitând instanţei scutirea de la plata taxei judiciare de timbru datorate pentru soluţionarea cererii reconvenţionale, depunând si înscrisuri doveditoare (f. 214-231).

 Cererea a fost respinsă de către instanţă ca neîntemeiată prin încheierea din 26 aprilie 2013. La data de 10 mai 2013, pârâta a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din data de 5.06.2013.

 La termenul din 21 iunie 2013, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia netimbrării cererii reconvenţionale formulate de pârâta RN, pe care a admis-o şi excepţia insuficientei timbrări a cererii de intervenţie în interes propriu formulate de AM, pe care de asemenea a admis-o.

În data de 27 iunie 2013, pârâta RAM a depus prin serviciul registratură concluzii scrise precum şi chitanţa nr.355/19.10.2012 (f.263), chitanţa nr.357/01.11.2012 (f.264),iar reclamanta DA a depus concluzii scrise si înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr.15082/28.06.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis excepţia netimbrarii cererii reconvenţionale, formulată de pârâta-reclamanta RN; s-a admis excepţia insuficientei timbrări a cererii de intervenţie formulată de intervenienta în interes propriu AM; s-a admis acţiunea principala formulată de reclamanta DA, în contradictoriu cu pârâţii RN şi RAM; s-a admis cererea de intervenţie principala formulata de intervenienta în interes propriu BG, în contradictoriu cu paratele RN si RAM; s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 de BNPA TAM; s-a dispus ca anularea contractului are efecte relative, numai între părţile prezentului dosar; a fost anulată cererea de intervenţie în interes propriu formulata de intervenienta în interes propriu AM, în contradictoriu cu pârâtele RN si RAM ca insuficient timbrata; a fost anulată  cererea reconvenţionala formulata de parata-reclamanta  RN  în contradictoriu cu reclamanta-parata DA ca neîntemeiata; au fost obligate paratele la plata către reclamanta a sumei de 5748 lei reprezentând taxa de timbru si timbru judiciar.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În data de 29 ianuarie 2010, între reclamanta DA, în calitate de împrumutător, si pârâta RN, în calitate de împrumutat, a fost încheiat contractul autentificat sub nr.236/29.01.2010 (f. 4), având ca obiect suma de 50.000 euro, pârtile stabilind termen de restituire data de 29.01.2011.

Prin actul adiţional autentificat cu nr. 188/04.02.2011 (f. 5), aceleaşi părţi au modificat contractul de împrumut, în sensul că au stabilit ca termen de scadentă data de 31.07.2011.

La împlinirea termenului de scadentă, pârâta RN nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a restitui suma împrumutată, astfel încât reclamanta a procedat la executarea silită a obligaţiei.

Prin adresa comunicată terţului poprit S.C. RC  S.R.L. în data de 23.04.2012 (f. 9), a fost înfiinţată poprirea asupra cotei de 1/3 din venitul tarifar net pe care debitoarea îl obţinea de la această societate. De luarea acestei măsuri a fost înştiinţată si debitoarea RN, prin comunicarea efectuată în data de 24 aprilie 2012.

Instanţa a constatat că primirea comunicării a fost confirmată si semnată de către pârâta RAM, care s-a recomandat agentului ca fiind ruda, respectiv nora pârâtei RN (f. 8).

Având în vedere că terţul poprit nu a respectat interdicţia de a plăti reclamantei sumele de bani, reclamanta, prin executor judecătoresc, a efectuat demersuri în urma cărora a aflat pârâta deţine în proprietate un singur imobil, situat în Bucureşti, Bdul CRP, nr.10, bloc 3, scara 2, parter, ap 47, în privinţa căruia în cartea funciară este înscris un drept de ipotecă până la concurenta sumei de 48.000 euro, precum si alte sarcini, susţineri care nu au fost contestate de către cele doua parate.

În continuare, din extrasul de carte funciară pentru informare (f. 3), rezultă că în data de 16 aprilie 2010, pârâta RN i-a transmis pârâtei RAM dreptul de proprietate cu privire la imobilul din Bucureşti, Str. GVB, nr.8, bl. 13/7, scara 1, et. 3, ap. 13, sector 1.

Reclamanta a considerat că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare cu nr. 1074/16.04.2010 i-a fost creat un prejudiciu si a solicitat instanţei desfiinţarea acestui contract pe calea acţiunii pauliene.

Analizând apărarea de fond formulată de pârâta RAM în sensul că acţiunea reclamantei este inadmisibilă întrucât a fost întemeiată în drept pe art. 1562 si următoarele din Codul civil, instanţa a constatat că aceasta este nefondată.

Contractul de împrumut cu nr 236/29.01.2010 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil. Potrivit art.3 din Legea nr.71/2011, actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor, iar potrivit art.116, dispoziţiile art.1558-1565 din Codul civil se aplică si creditorilor ale căror creanţe  s-au născut înainte intrării sale în vigoare, dacă scadenta se situează după această dată.

Având în vedere faptul că termenul de scadentă a fost stabilit la 31.07.2011, anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, contractului de împrumut încheiat între reclamantă si pârâtă îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil din 1864.

Instanţa a amintit că potrivit principiului de drept iura novit curia, judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte.

Aşadar, instanţa a analizat pretenţia supusă judecăţii prin prisma art.975 din Codul civil din 1864 potrivit căruia creditorii pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.

Acţiunea revocatorie este acea acţiune prin care creditorul poate cere desfiinţarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de către debitor în vederea prejudicierii sale.

În primul rând, reclamanta DA este un creditor chirografar al pârâtei RN, din contractul cu nr.236/29.01.2010, rezultând că a fost garantată îndeplinirea obligaţiei cu toate bunurile mobile si imobile prezente si viitoare. Aşadar, are calitatea procesuală cerută de art.975 C. civil de a promova această acţiune.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte condiţia ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, instanţa a constatat că prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea unui act juridic, debitorul îşi măreşte sau îşi creează o stare de insolvabilitate.

În speţă, din înscrisul aflat la filele 41-43 din dosar, rezultă că în data de 16 aprilie 2010 pârâta RN i-a înstrăinat pârâtei RAM imobilul din Bucureşti, Str. GVB, nr.8, bl.13/7, scara 1, et.3, ap.13, sector 1, pentru preţul de 98.000 euro.

Urmarea vânzării imobilului din str. GVB a fost faptul pârâta a rămas cu un singur imobil în proprietate, cel din Bdul RCP, care este ipotecat până la concurenta sumei de 48.000 euro, din vânzarea căruia ar fi putut fi satisfăcute creanţele creditorilor.

În ciuda demersurilor efectuate în procedura executării silite, reclamanta DA a fost pusă în situaţia în care creanţa sa în cuantum de 50.000 euro să nu poată fi îndestulată întrucât executarea imobilului din Bdul RCP ar fi satisfăcut cu prioritate creditorii ipotecari, iar în patrimoniul debitoarei nu au fost găsite alte bunuri ce ar putea fi executate silit. Prejudiciul a constat astfel în imposibilitatea reclamantei DA de a-si încasa creanţa fără aducerea imobilului vândut în patrimoniul debitoarei RN.

În ceea ce priveşte condiţia existentei fraudei debitorului, ea constă în aceea că debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului fată de creditor.  El si-a dat seama că prin încheierea acelui act si-a creat o stare de insolvabilitate, fiind indiferent dacă actul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

În speţă, la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pârâta RN a avut cunoştinţă de sumele de bani ce trebuiau restituite atât reclamantei, cât şi intervenientei am, dar si de împrejurarea că imobilul din Bdul RCP era ipotecat în favoarea BCR, astfel încât nu ar fi putut îndestula creanţele creditorilor. Aşadar, pârâta RN a avut cunoştinţă despre faptul că prin vânzarea imobilului si-a creat o stare de insolvabilitate.

Aceasta rezulta si din faptul ca aceasta a contractat, intr-o scurta perioada de timp, mai multe împrumuturi într-un cuantum ridicat (potrivit contractelor nr.236/29.01.2010, nr.301/05.02.2010, nr.1577/27.07.2010), cunoscând faptul ca nu are mijloace financiare pentru a le restitui.

În ceea ce priveşte cerinţa potrivit căreia creditorul trebuie să aibă o creanţă certă, lichidă si exigibilă si, în principiu, anterioară actului atacat, instanţa a constatat că este îndeplinită.

Creanţa reclamantei este certă, existenta ei rezultând din contractul de împrumut cu nr.236/29.01.2010 care a fost recunoscut de debitoare prin semnarea acestuia.

Creanţa este lichidă, câtimea ei fiind determinată prin contractul de împrumut, fiind vorba despre 50.000 euro si este exigibilă, data scadentei fiind 31.07.2011.

Fiind un act juridic cu titlu oneros, pentru admiterea acţiunii este necesar să fie dovedită si complicitatea la frauda a terţului dobânditor, care constă în faptul că terţul a cunoscut că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.

În practica judecătorească s-a stabilit că această condiţie este îndeplinită si atunci când terţul, deşi nu a cunoscut intenţia debitorului de a prejudicia interesele creditorului, a cunoscut totuşi că prin actul pe care îl încheie s-a creat sau s-a mărit insolvabilitatea debitorului. În acest sens a hotărât şi instanţa supremă prin decizia nr.101/17 ianuarie 2006, stabilind că în cadrul acţiunii revocatorii, complicitatea terţului în cazul încheierii unui act cu titlu oneros trebuie considerată îndeplinită si în situaţia în care terţul, deşi n-a cunoscut intenţia debitorului de a prejudicia interesele creditorului, a cunoscut totuşi că prin actul la care participă a creat sau a urmărit insolvabilitatea debitorului.

Din probatoriul administrat în dosarul cauzei rezultă faptul că pârâta RAM, terţ dobânditor, a avut cunoştinţă că prin vânzarea imobilului, pârâta RN si-a creat o stare de insolvabilitate.

Instanţa a reţinut că atitudinea nesincera a acestei parate rezulta si din faptul ca, deşi în întâmpinare (fila 28 ds.) a susţinut ca a luat cunoştinţa de contractul de împrumut în momentul în care a aflat ca este chemata în proces ca parata, în răspunsul la interogatoriu, la întrebarea nr.2 a menţionat ca a fost la reclamanta acasă după ce a aflat de începerea executării silite în baza contractului de împrumut, rezultând deci ca a avut cunoştinţa de acesta anterior demarării procesului (fila 169 ds.).

De asemenea, deşi la fila 8 din dosar exista dovada comunicării înfiinţării popririi, semnata de către aceasta parata, împotriva căreia nu s-a înscris în fals, în răspunsul la interogatoriu, la întrebarea nr. 8, a menţionat că nu ştie despre ce e vorba ( fila 170 ds.)

În interogatoriul administrat, pârâta RAM a afirmat că din moment ce a plătit preţul imobilului, nu a interesat-o dacă RN şi-a creat sau nu o stare de insolvabilitate (întrebarea 6, fila 197). Nu s-a făcut însa dovada ca preţul a fost achitat efectiv, parata RAM nefăcând nici dovada ca a avut venituri cu care sa plătească contravaloarea imobilului, deşi a susţinut ca a contract mai multe împrumuturi pe care ulterior le-a restituit în urma vânzării unui apartament si a unui autoturism (  răspunsul la întrebarea nr. 9, fila 170).

În plus, din declaraţia martorului DS, vecin cu pârâta RAM, rezultă că din anul 2002, pârâta RAM locuieşte în imobilul din str. GVB, iar pârâta RN a locuit acolo până în anul 2010. Aceasta depoziţie contrazice susţinerile paratei RAM, care în răspunsul la interogatoriu (întrebarea nr. 9, fila 199 ds.) a menţionat ca în imobil fostul soţ a locuit pana in 2005-2006, când s-au despărţit, iar parata RN a mai locuit puţin (doua trei zile), după care a părăsit imobilul, fapt ce releva nesinceritatea acesteia.

De asemenea, deşi a susţinut că relaţiile sale cu parata RN sunt reci, aceasta din urma, în răspunsul la interogatoriu la întrebarea nr. 5, a menţionat ca în prezent, in imobilul din str.GVB nr.11/13, aparţinând paratei RAM, se afla sediul unei firme a sale, ce este în faliment.

În temeiul art.1203 C. civ, instanţa a prezumat că, locuind în acelaşi imobil timp de mai mulţi ani, până la momentul înstrăinării imobilului, cele două pârâte ar fi putut purta discuţii referitoare la împrumuturile contractate de către fosta soacră, precum şi la situaţia sa financiară.

Fiind îndeplinite condiţiile cerute de art.975 C.Civil, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta DA si dispune desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 de BNPA TAM. Contractul de vânzare cumpărare este inopozabil reclamantei DA, în limita creanţei constatate prin contractul de împrumut autentificat sub nr. 23/29.01.2010.

Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta BG, instanta a constatat că, în data de 27 iulie 2010, între intervenienta BG, în calitate de împrumutător, si pârâta RN, în calitate de împrumutat, a fost încheiat contractul autentificat sub nr. 1577/27.07.2010 (f. 39-40), având ca obiect suma de 23.500 euro, părţile stabilind termenul de restituire la 15.12.2010.

Instanţa a constatat că intervenienta BG este un creditor chirografar al pârâtei RN, creanţa sa fiind garantată cu toate bunurile mobile si imobile ale debitoarei, având deci calitatea procesuală cerută de art. 975 C. civ.

În ceea ce priveşte condiţia ca prin actul atacat să fi fost creat un prejudiciu creditorului, instanţa a constatat că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, intervenienta a fost pusă în situaţia de a nu-si mai putea recupera creanţa, deoarece debitoarea si-a creat o stare de insolvabilitate.

În interogatoriul administrat, la întrebarea 8 de la fila 203, pârâta RN a declarat că în prezent nu mai are nimic, intervenienta aflându-se în imposibilitatea de a-si îndestula creanţa de 23.500 euro.

În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la frauda debitorului, instanţa a reţinut că pârâta RN a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului de înstrăinare fată de creditoarea sa BG, si-a dat seama că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare si-a creat o stare de insolvabilitate.

Referitor la creanţa intervenientei, aceasta este certă, existenta ei rezultând din contractul de împrumut cu nr. 1577/27.07.2010 (f. 39-40), care a fost însuşit de debitoare prin semnare.

Creanţa este si lichidă, cuantumul ei de 23.500 euro fiind determinat prin contractul de împrumut, si este si exigibilă, fiind împlinit termenul de scadentă, 15.12.2010.

În legătură cu cerinţa ca creanţa să fie anterioară actului atacat, instanţa a apreciat că atunci când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă.

Pârâta RN a declarat că a investit suma de bani obţinută în urma vânzării imobilului în afaceri, astfel încât chiar la momentul contractării împrumutului de la intervenienta BG debitoarea avea cunoştinţă de insolvabilitatea sa, si de neputinţa de a fi executată silit în cazul în care nu si-ar fi îndeplinit obligaţia de restituire a sumei de 23.500 euro.

Referitor la condiţia complicităţii la fraudă a terţului, în speţă din întreg probatoriul administrat rezultă că pârâta RAM a cunoscut faptul că prin actul pe care l-a încheiat s-a creat starea de insolvabilitate a debitoarei.

Din declaraţia martorului DS, coroborată cu răspunsurile pârâtei RAM la interogatoriu instanţa a tras concluzia că pârâta a cunoscut că prin cumpărarea imobilului acesta nu ar mai fi putut executat silit în cazul neîndeplinirii obligaţiilor pârâtei RN, si că aceasta nu dispunea de alte bunuri.

Drept urmare, în temeiul art.975 C.civ., instanţa a admis cererea de intervenţie voluntară în interes propriu formulată de intervenienta BG.

Având în vedere faptul că acţiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 de BNPA TAM produce efecte relative, astfel încât va fi reparat doar prejudiciul suferit de reclamanta DA şi de intervenienta în interes propriu BG, in limitele creanţelor constate prin cele doua contracte de împrumut, respectiv nr. 236/29.01.2010 autentificat de BNPA MM si nr.1577/27.07.2010 de BNPA MM.

În şedinţa din 21 iunie 2013 instanţa a admis excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale formulate de pârâta RN, aşa cum a rezultat din încheierea care face parte integrantă din prezenta hotărâre, motiv pentru care, în baza art.20  alin.3 din legea nr. 146/1997, a anulat cererea reconvenţională  având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. 236/29.01.2010 de BNPA MM ca netimbrată.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa a admis excepţia de insuficientă timbrare a cererii de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienta AM, în consecinţă va anula cererea de intervenţie în interes propriu ca insuficient timbrată, in baza art. 20 alin. 3 din legea nr.146/1997.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, instanţa a reţinut că potrivit art.274 alin.1 C.p.c., partea care cade în pretenţii a fost obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Având în vedere admiterea cererii principale, instanţa a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 5748 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru si timbru judiciar, aşa cum a rezultat din chitanţa seria BCIT nr.1031140/10.12.2012 (f. 106). Având în vedere ca dovada achitării onorariului de avocat a fost depusa după încheierea dezbaterilor, instanţa nu putea avea în vedere chitanţa nr. 271/09.03.2013.

Împotriva sentinţei civile  mai sus menţionate, în termen legal au formulat apel  RAM, RN şi A M.

Apelanta RAM a invocat următoarele motive de apel:

1. Hotărârea apelata este nelegala întrucât, contrar celor solicitate prin cererea de chemare in judecata, respectiv revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 1074/16.04.2010 si contrar celor analizate în speţa, pronunţa o soluţie diferita.

Astfel, cu toate ca in considerentele hotărârii se analizează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii pauliene, prevăzute de art.975 C.civ, prin hotărârea apelata, instanţa pronunţa nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr.1074/16.04.2010 de BNPA TAM.

Faţă de natura juridica si de efectele total diferite ale celor doua instituţii de drept, respectiv revocarea si nulitatea, hotărârea instanţei de fond este nelegala, întrucât instituţia nulităţii se delimitează clar de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic cum este in speţa, revocarea.

Soluţia instanţei de fond este nelegala si din prisma faptului ca dispune „anularea are efecte relative numai intre părţile prezentului dosar", întrucât efectele admiterii acţiunii pauliene urmează sa se producă numai fata de creditorii ale căror acţiuni au fost admise.

Astfel, hotărârea pronunţata nu poate produce efecte faţă de toate părţile din dosar întrucât parte este şi intervenienta în interes propriu A M a cărei cerere a fost anulata ca insuficient timbrata. Prin urmare, hotărârea pronunţata este nelegala întrucât din modul in care a fost redactat dispozitivul se înţelege ca efectele admiterii acţiunii s-ar produce şi faţă de aceasta intervenienta care, prin netimbrarea cererii sale, a înţeles să renunţe în exercitarea acţiunii sale.

2. Hotărârea apelata, prin argumentele expuse, în pofida probelor administrate este rezultatul unei stări de fapt distorsionate si in vădita contradicţie cu realitatea.

Apelanta-parata RAM s-a căsătorit cu fiul intimatei-parate, RN, la 22.02.1997 din convieţuirea lor rezultând un copil, respectiv minora AF, născuta la 04.03.1997.

Conform sentinţei civile nr.7180 pronunţata de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, dosar nr. 12013/2003, căsătoria dintre RAM si RS a fost desfăcuta din culpa comună.

In timpul căsătoriei, cei doi soţi au dobândit in proprietate, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat nr.3017/15.06.1998, apartamentul nr.l3J situat in Bucureşti, str. GVB nr.8, bl. 13/7, sc.l, et.3, sector 1.

Ulterior, apelanta-parata s-a împăcat cu fostul soţ şi în ideea de a nu repeta greşelile din trecut au hotărât sa înceapă o viata nouă în Italia.

Neînţelegerile dintre soţi ce au determinat despărţirea s-au datorat in exclusivitate intimatei-parate RN care nu a agreat niciodată căsătoria fiului ei R S M cu apelanta-parata RAM.

Având nevoie de bani pentru a-si asigura un minim necesar în Italia, apelanta-parata si fostul ei soţ (de acum concubin) au hotărât a vinde apartamentul cumpărat în cursul  anului 1998, intimata-parata RN exprimându-si  dorinţa  de  a-l cumpăra. In acest sens a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu ipoteca autentificat nr. 2655/18.09.2002 BNP ARN.

De la bun început, între părţile contractante a existat înţelegerea ca la momentul stingerii obligaţiilor contractate de RN cu BCR (contractul de credit nr.1020 din 18.09.2002) apartamentul ce face obiectul vânzării sa fie răscumpărat de apelanta-parata R M A.

În perioada concubinajului, apelanta-parata RAM a achiziţionat împreuna cu RS prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 165/02.02.2004 un apartament situat in Bucureşti, str. GVB nr. 11-13, bl. 8/3, sc.l, parter, sector 1, având in vedere ca in urma reluării convieţuirii a rezultat un al doilea copil.

Conform graficului de rambursare emis de BCR din 11.03.2010 rezulta ca prin ordinul de încasare nr.2010031100016776 din 11.03.2010, intimata-parata RN a achitat integral contractul de împrumut ipotecar nr. 1020/2002, fiind stinse astfel toate obligaţiile contractuale.

Respectând termenii înţelegerii încheiate cu fiul sau si fosta sa nora RAM, intimata-parata RN a vândut prin act autentic apartamentul nr. 13 situat în Bucureşti, str. GVB nr.8, sector 1 la 16.04.2010, preţul de 98.000 Euro fiind achitat integral pe data autentificării actului de vânzare-cumpărare.

Toate probele administrate în cauză atesta fără echivoc ca de la momentul achiziţionării (1997) si pana la momentul actual, imobilul ce face obiectul revocării a fost folosit exclusiv de apelanta-parata, fostul ei soţ si de copiii acestora.

Intr-adevăr, la 24.04.2012 (fila 8 dosar), RAM a primit procesul-verbal emis de BEJ PCG prin care se înştiinţa instituirea unei popriri pe numele intimatei-parate RN. O astfel de înştiinţare a creat temeri apelantei care a purces la verificarea cauzelor instituirii popririi, insa fost sa soacra RN nu i-a dat nici un fel de detalii in acest sens.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, probele cauzei atesta fără dubiu ca apelanta R A M a luat cunoştinţa de împrumuturile contractate de fosta sa soacra exclusiv cu ocazia chemării sale in judecata, respectiv după luna mai 2012.

Înscrisurile depuse la dosar atesta ca RN a contractat mai multe împrumuturi de la creditoarea-reclamanta DA, respectiv: contractul de împrumut nr. 362/27.02.2008 BNP Asociaţi Miu si Molcuţ; contractul de împrumut nr. 136/29.01.2009 BNP MM; contractul de împrumut nr. 236/29.01.2010.

Conform declaraţiilor autentificate cu nr.135/29.01.2009 si nr. 285/29.01.2010, DA recunoaşte ca a primit de la debitoarea RN în integralitate sumele împrumutate menţionând ca nu mai are nici o pretenţie de nici o natura de la aceasta.

Prin cel de-al treilea contract de împrumut, nr. 236/29.01.2010, RN a contractat de la DA un împrumut în valoarea de 50.000 Euro „cu termen de restituire la 22.01.2011", iar prin actul adiţional nr.188/14.02.2011, părţile contractante au negociat un nou termen de scadente, respectiv la 31.07.2011.

Sentinţa apelata, ignorând deopotrivă succesiunea evenimentelor ce au precedat autentificarea contractului de vânzare-cumpărare 1074/16.04.2010, dar si probatoriile administrate de apelanta-parata RAM, a apreciat că în speţa, actul juridic cu titlu oneros încheiat este rezultatul unei fraude, complicitatea terţului dobânditor fiind evidenta si neechivoca.

Probele citate de instanţa in susţinerea argumentelor mai sus expuse conferă in realitate, o alta situaţie de fapt, dovada înştiinţării popririi existenta la fila 8 consemnând fără echivoc ca la data de 12.04.2012 RAM a semnat procesul-verbal de comunicare a popririi emis de BEJ PCG, ocazie cu care nu au fost predate nici un fel de 'înscrisuri, cu atât mai puţin contractele de împrumut pe care le citează instanţa.

In ceea ce priveşte concluziile instanţei de fond ca apelanta-parata nu ar fi dovedit ca preţul a fost achitat efectiv cu ocazia întocmirii contractului de vânzare-cumpărare nr.1074/16.04.2010, instanţa de apel urmează a respinge o astfel de apreciere fata de dispoziţiile art. 1174 si urm. C.civ.

Art.1171 C.civ. defineşte înscrisul autentic ca fiind acela care s-a făcut cu solemnităţile ceruta de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat. Înscrisul autentic se bucura de o prezumţie de validitate, astfel încât cel care îi foloseşte este scutit de orice dovada, proba contrara revenind celui care ii contesta.

Pe de alta parte, înscrisul autentic face dovada absoluta pana la declararea falsului în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile simţuri, respectiv menţiunea ca preţul a fost plătit deja de cumpărător, valabilitatea consimţământului exprimat de parii, etc.

Prin urmare, dispoziţiile Codului civil consacra opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin înscrisul autentic stipulând expres în art.1173 alin (1) „înscrisul autentic face deplina credinţa împotriva oricărei alte persoane despre dispoziţiile si convenţiile ce le constata."

Rămâne de neînţeles, faţă de conţinutul dispoziţiilor citate cum instanţa de fond a apreciat ca apelanta-parata RAM nu a făcut dovada plaţii preţului in condiţiile in care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat nr.1074/16.04.2010 BNP TAM se menţionează expres ca „preţul vânzării este de 98.000 Euro echivalent a 405.690,60 lei, la cursul de schimb un Euro = 4,1397 lei, preţ pe care cumpărătorul l-a achitat integral din surse proprii azi, data autentificării prezentului act."

In ceea ce priveşte dovada plaţii din surse proprii, instanţa de fond a ignorat susţinerile apelantei-parate care a precizat ca in scopul plaţii integrale a apartamentului s-a folosit de împrumuturi pe care ulterior le-a restituit în urma vânzării unor bunuri mobile si imobile.

Relevante în acest sens sunt: contractul de vânzare-cumpărare 4143/17.09.2010 BNP MS prin care a fost înstrăinat apartamentul nr.l situat în Bucureşti str. G V B nr. 11-13, bl. 8/3, sc.l, parter, sector 1; contractul de vânzare-cumpărare autovehicul marca Audi din 01.11.2010 prin care s-a încasat preţul de 26.500 Euro.

Referitor la prezumţia ca locuind in acelaşi imobil si ca pana la momentul înstrăinării apartamentului apelanta-parata ar fi putut purta discuţii referitoare la împrumuturile contractate de către fosta sa soacra precum si la situaţia sa financiara este nerelevanta din moment ce in cauza nu au fost administrate dovezi din care sa rezulte o astfel de concluzie.

Aşa cum s-a arătat deja prin probele administrate, apelanta-parata a locuit în imobil cu fostul sau soţ pana in 2005-2006 când s-au despărţit, in acelaşi timp părăsind imobilul si intimata-parata RN.

De altfel, relaţiile cu fosta sa soacra au fost întotdeauna tensionate si numai existenta celor doua minore a creat un culoar de comunicare, fara pretenţia de a exista loc de confidente si destăinuiri in ceea ce priveşte viata si afacerile personale.

Martorul DS, audiat în şedinţa publica din data de 12.04.2013 menţionează ca „relaţia dintre RN si R M A era una rece (...) doamna RN venea destul de rar în vizită la nepoate, iar ultima oara am văzut-o în toamna trecuta.''''

Şi martorii audiaţi de intimata-reclamanta în persoana numiţilor T G si T D menţionează ca apelanta RAM a fost văzuta prima data in instanţa si ca aceasta nu a participat niciodată la intermedierea raporturilor contractuale născute între creditoare si debitoarea RN.

In sensul apărărilor apelantei pledează si răspunsurile la interogatoriu date de intervenientele BG si A M (filele 179 si 181 dosar) care la întrebările 1 si 2 recunosc ca Roman M A nu a participat niciodată la discuţiile purtate de RN în vederea contractării împrumuturilor, fiind văzuta pentru prima data în instanţa, cu ocazia prezentului dosar.

Fără sa-si probeze susţinerile, singura care afirma prezenta apelantei la încheierea contractelor de împrumut cu RN este DA. In mod curios, instanţa de fond da valoare probatorie susţinerilor creditoarei, în condiţiile în care, aceasta nu reuşeşte sa demonstreze ca RMA a participat la negocierile precontractuale sau ca a cunoscut, fără echivoc, intenţia fostei sale soacre in ceea ce priveşte diminuarea patrimoniului sau prin vânzarea imobilului ce face obiectul revocării.

Cu alte cuvinte, complicitatea la frauda a terţului dobânditor este o concluzie ce are la origine o interpretare distorsionata a realităţii, motiv pentru care instanţa de control urmează a dispune cenzurarea si sancţionarea modului de soluţionare de către instanţa de fond a prezentei cauze.

3. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătoreasca vădit nelegala interpretând greşit actele normative aplicabile in speţa.

Deşi instanţa de fond a apreciat ca toate condiţiile cerute de art.975 C.civ privind admisibilitatea acţiunii revocatorii sunt îndeplinite în cauza, fata de probatoriul administrat şi faţă de exigenţa dispoziţiilor legale aplicabile în speţa, aceste condiţii nu pot fi apreciate ca îndeplinite din perspectiva următoarelor considerente:

i) Referitor la prima condiţie, dovada insolvabilităţii debitorului trebuie făcuta de creditor.

Din probele administrate rezulta ca la data contractării împrumutului nr.236/29.01.2010 debitoarea-intimata RN avea în patrimoniu atât bunuri mobile cat si bunuri imobile.

De altfel, în contractul mai sus citat, debitoarea RN menţionează expres ca „(.,.) garantez restituirea sumei împrumutate cu toate bunurile mele mobile si imobile, prezente si viitoare".

La termenul scadent stipulat prin actul adiţional nr. 188/04.02.2011, respectiv la 31.07.2011, debitoarea avea in patrimoniu un apartament (intr-adevăr ipotecat), societăţi comerciale si bunuri mobile care în mod evident puteau face obiectul executării silite, creditoarea putând a-si îndestula pretenţiile în limita sumei împrumutate de 50.000 Euro.

Trebuie reţinut că, în procedura executării silite, creditoarea nu a făcut dovada ca apartamentul ce a făcut obiectul vânzării prin contractul nr. 1074/16.04.2010 reprezintă singurul bun susceptibil de executare la data scadentei.

ii). In ceea ce priveşte cea de a doua condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene, frauda debitorului", instanţa s-a grăbit sa aprecieze ca intimata-parata RN si-a creat si mărit în mod conştient o stare de insolvabilitate prin vânzare imobilului ce face obiectul actului revocat.

Contractul nr. 1074 a fost încheiat la data de 16.04.2010, respectiv cu un an si jumătate înainte de scadenta (31.07.2011), iar debitoarea, având afaceri în derulare, în mod sigur avea perspective în onorarea contractului. In plus, prin încasarea preţului de 98.000 Euro, debitoarea nu si-a creat o stare de insolvabilitate, ci dimpotrivă,  si-a majorat patrimoniul  care  depăşea  cu  mult  valoarea pretenţiilor creditoarei.

Prin urmare, la momentul datei de 16.04.2010 când a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.1074/16.04.2010,, debitoare nu era insolenta, ci dimpotrivă, dovedea putere financiara în vederea stingerii obligaţiilor contractuale încheiate cu intimata-reclamanta.

Instanţa nu trebuie să piardă din vedere faptul ca anterior contractului nr. 236/29.01.2010, intre DA si RN au fost încheiate si alte contracte de împrumut  (362/2008 şi 136/2009) toate fiind onorate de restituiri la  scadenţa, elocvente în acest sens, fiind declaraţiile autentificate nr.135/29.01.2009 si 285/29.01.2010.

Cu alte cuvinte, între creditoare şi debitoare existau antecedente contractuale pe care debitoarea le-a onorat cu buna-credinţa, în termenii si condiţiile stipulate si agreate de ambele părţi.

iii). In ceea ce priveşte certitudinea si lichiditatea creanţei, nu se poate nega existenta acestora dat fiind contractul de împrumut încheiat în forma autentica, referitor exigibilitatea insa, instanţa urmează a lua act ca aceasta condiţie nu este îndeplinita.

Instanţa de apel urmează a constatat că şi în speţa de faţă situaţia se repeta întrucât titlul executoriu invocat de intimata-reclamanta pe care si-a întemeiat acţiunea, nu este suficient; procesele-verbale de executare existente la filele 8 si 9 dosar (din 23.04.2012 si 24.04.2012) confirma o executare parţiala si infirma o pretinsa stare de insolvabilitate a debitoarei.

Cu alte cuvinte, creanţa a devenit certa, lichida şi exigibilă în iulie 2011, adică ulterior încheierii actului atacat (16.04.2010) creditoarea-reclamanta având doar un drept viitor care nu era exigibil.

Prin urmare, instanţa de fond a soluţionat greşit cauza din perspectiva condiţiei numărul 3 a acţiunii pauliene.

iv). In ceea ce priveşte complicitatea apelantei-parate, hotărârea instanţei de fond se prevalează de o prezumţie motivata pe art.1203 C.civ., reţinând ca „locuind în acelaşi imobil timp de mai mulţi ani pana la momentul înstrăinării imobilului, cele doua parate ar fi putut purta discuţii cu privire la împrumuturile contractate de fosta soacra şi cu privire la situaţia sa financiara".

Aspectul ca dobânditoarea apartamentului ce face obiectul actului revocat s-ar fi aflat într-o relaţie apropiata cu debitoarea (fosta soacra) nu este reala, nu este dovedita si nu este de natura să înlăture buna-credinţa a acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art.1899 alin .2) C.civ. apelanta-parata, la data de 16.04.2010 când a devenit proprietara imobilului din Bucureşti, str. GVB nr.8, bl. 13/7, sc.l, et.3, ap.13, sector 1 a dovedit buna-credinţa, onorându-si toate obligaţiile contractuale inclusiv plata integrala a preţului stipulat in cuantum de 98.000 Euro.

Nu exista nici o proba la dosar in baza căreia sa se poată aprecia faptul ca între părţi a intervenit un pact neserios cu privire la vânzare, motiv pentru care nu se poate retine complicitatea terţului la frauda, nefiind astfel îndeplinite rigorile art.975 C.civ.

De altfel, o alta proba ignorata de instanţa de fond sunt evidentele de Carte Funciara existente le dosarul cauzei din care rezulta ca nu existau nici un fel de înscrieri referitoare la sarcini ale imobilului - obiect al vânzării - sau alte menţiuni ce ar fi putut conduce la concluzia de complicitate la frauda a terţului.

In mod corect, instanţa de fond ar fi trebuit sa analizeze aceste dovezi si sa soluţioneze cauza nu de pe poziţia prezumţiilor ci din perspectiva probelor si in special a înscrisurilor administrate în cauză.

Hotărârea instanţei de fond este criticabila pentru aceleaşi considerente şi în ceea ce priveşte admiterea cererii de intervenţie formulata de intimata-intervenienta BG.

Mai mult, analizând cererea formulata din prisma condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii pauliene prevăzute de art.975 C.civ, instanţa de control urmează a observa, conform contractului de împrumut autentificat nr.1577/27.07.2010, ca acesta s-a încheiat la data de 27.07.2010,ulterior contractului de vânzare cumpărare nr.1074/16.04.2010,  ce se cere a fi revocat.

Prin urmare, în raport de aceasta creditoare nu se verifica nici condiţia prevăzuta de art.975 C.civ. cu privire la anterioritatea creanţei.

De altfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nici condiţia complicităţii la frauda a terţului nu se probeze, întrucât, astfel cum a arătat deja, nu exista nici o dovada la dosar în baza căreia sa se poată aprecia faptul ca între parţi a intervenit un pact neserios cu privire la vânzare si cu atât mai puţin ca la momentul încheierii acestuia, apelanta-parata RM A ar fi avut cunoştinţa ca vânzătoarea-debitoare RN avea intenţia de a mai contracta si alte împrumuturi în viitor.

Apelanta RN invocă următoarele motive de apel:

In mod greşit au fost admise cererea principala formulata de DA si cererile de intervenţie formulate de intimatele A M si BG. In mod greşit a fost anulata cererea reconvenţionala formulate de această apelantă.

1.Consideră că revocarea unui act juridic si anularea acestuia sunt instituţii de drept diferite, cu efecte juridice diferite, iar instanţa de fond a nesocotit principiul disponibilităţii care guvernează dreptul nostru civil, pronunţând astfel o soluţie nelegala.

2.Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1074/16.04.2010 la BNP Totis Andreia Mura, prin care RN a vândut imobilul apelantei-parate RMA, fosta sa nora, este legal si licit si astfel trebuie să rămână, în condiţiile în care apelanta nu şi-a creat o stare de insolvabilitate prin vânzarea, la data de 16.04.2010, a acestui apartament, si nu a avut nici un fel de înţelegere cu apelanta R M A, în realitate, acest apartament nu i-a aparţinut niciodată.

Mai mult decât atât, acest apartament, situat in Bucureşti, str. GVB nr., bl.13/7, sc., et.3, nr., Sector 1, a aparţinut de la bun început apelantei-parate RAM si lui, R S, fiind dobândit in proprietate de către cei doi, in timpul căsătoriei acestora, in anul 1998, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat nr.3017/15.06.1998.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare cu ipoteca autentificat nr. 2655/18.09.2002 BNP Romanov Alice Nicoleta, RN a cumpărat de la cei doi acest imobil, cu înţelegerea ca, la momentul stingerii obligaţiilor contractuale fata de BCR (contractul de credit nr. 1020 din 18.09.2002) apartamentul ce face obiectul vânzării sa fie răscumpărat de apelanta-parata RAM.

Conform graficului de rambursare emis de BCR din 11.03.2010, rezulta ca, prin  ordinul  de  încasare  nr.2010031100016776  din 11.03.2010, subsemnata

RN a achitat integral contractul de împrumut ipotecar nr. 1020/2002 la data de 11.03.2010.

La data de 16.04.2010, respectând termenii înţelegerii încheiate cu fiul si fosta mea sa noră, RN a vândut prin act autentic apartamentul nr. - situat in Bucureşti, str. GVB nr.8, sector 1 la 16.04.2010, preţul de 98.000 Euro fiind achitat integral pe data autentificării actului de vânzare-cumpărare.

De la momentul achiziţionării (1998) si pana la momentul actual, imobilul ce face obiectul revocării a fost folosit exclusiv de apelanta-parata RAM împreună cu R S si copiii acestora.

In mod surprinzător, instanţa de fond a apreciat că, în speţa, actul juridic cu titlu oneros încheiat este rezultatul unei fraude, complicitatea terţului dobânditor fiind evidenta si neechivoca.

Nu a existat nici o intenţie de a frauda si nici o complicitate din partea apelantei-parate RMA.

Aceasta nu a cunoscut faptul că RN a încheiat vreun contract de împrumut cu vreuna dintre părţile din dosar.

Relaţiile dintre RN si apelanta-parata RAM, aşa cum a arătat în depoziţia sa si martorul DS, au fost întotdeauna reci, si priveau exclusiv creşterea nepoatelor mele, fiicele apelantei si ale fiului meu. .

3. In speţa dedusa judecaţii, nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a ne afla in prezenta acţiunii revocatorii.

Astfel, din probele administrate rezulta faptul ca, la data încheierii contractului de împrumut nr.236/29.01.2010, RN avea în patrimoniu atât bunuri mobile cat si bunuri imobile.

Chiar în cuprinsul contractului, se specifica faptul ca RN, în calitate de debitoare garantează restituirea sumei împrumutate cu toate bunurile mele mobile si imobile, prezente si viitoare", apartamentul ce a făcut obiectul vânzării prin contractul nr.1074/16.04.2010 nereprezentând singurul bun susceptibil de executare la data scadentei.

La momentul încheierii contractului a cărui revocare se solicita, RN nu se afla în insolenta, ci dimpotrivă, avea puterea financiara de a restitui, cu dobânzi mari, sume de bani anterior împrumutate de la reclamanta si interveniente, contractele de împrumut si declaraţiile de achitare ale creditoarelor existând la dosarul cauzei.

Toate aceste contracte de împrumut încheiate anterior au fost achitate de RN cu buna-credinţa.

Astfel, prin contractul autentificat sub nr.362/ianuarie 2008, reclamanta i-a împrumutat suma de 20.000 Eur, cu aceeaşi dobândă lunară de 5% (evident, nemenţionată în contractul de împrumut) sumă şi dobânzi pentru 11 luni restituite la data de 22.12.2008, potrivit declaraţiei autentificate date de reclamantă, pe care am depus-o la dosarul de fond.

In acelea şi condiţii, a mai încheiat alte contracte de împrumut, depuse la dosar, penultimul, la data de 29.01.2009, prin care a împrumutat de la reclamantă suma de 30.000 Eur, cu dobânda lunară de 5%, încheind contractul autentificat sub nr. 136/2009, iar la data de 01.02.2009, a mai împrumutat 15.000 Eur, în aceleaşi condiţii, cu înţelegerea de a-i achita dobânda la momentul restituirii împrumuturilor.

La data de 29.01.2010, potrivit declaraţiei notariale a acesteia, reclamanta recunoaşte că i-a restituit suma împrumutată, de 30.000 Eur, pretinzându-i în continuare 39.750 Eur, sumă compusă din 18.000 Eur dobânda pe 12 luni pentru suma de 30.000 Eur, 6750 Eur, dobânda pe 9 luni pentru suma de 15.000 Eur, precum şi cei 15.000 Eur împrumutaţi şi anterior fără a încheia act autentic.

Pentru această sumă, reclamanta i-a mai calculat dobânzi pentru 1 an de zile (12 luni, 5% lunar), suma rezultată fiind de 50.000 Eur, urmând ca RN să îi dea 50.000 Eur la data de 29.01.2011, peste exact 12 luni, calculate de la data de 29.01.2010, respectiv ianuarie 2011, ulterior data scadentă fiind prelungită prin act adiţional la contractul de împrumut, până în iulie 2011.

Aşadar, suma de 50.000 Eu, care face obiectul ultimului contract de împrumut cu reclamanta, nu reprezintă altceva decât dobânzi calculate de DA pentru sume împrumutate şi restituite, RN fiind forţată se semneze acest contract de împrumut.

Nu se poate susţine ca RN și-a creat o stare de insolvabilitate prin vânzarea la data de 16.04.2010 a apartamentului către RAM, deoarece, RN, aşa cum am arătat anterior, mai avea şi are şi în prezent in proprietate un alt apartament (cel din sectorul 3).

Mai mult, în urma vânzării acestui apartament către R M A, RN a încasat preţul,  astfel că nu și-a diminuat în nici un fel patrimoniul şi nici nu și-a creat o stare de insolvabilitate în detrimentul vreunui creditor, fie el chiar şi chirografar.

III. Consideră că, în mod greşit i-a fost anulata ca netimbrata cererea reconvenţionala.

Astfel, arată că îndeplinea condiţiile pentru a putea beneficia de o scutire, reducere sau eşalonare a plaţii taxei judiciare de timbru.

Apelanta AMcritică sentinţa primei instanţe arătând în esenţă că, aceasta a anulat în mod greşit cererea sa de intervenţie în condiţiile în care i se admisese cererea de ajutor public judiciar sub forma eşalonării taxei judiciare de timbru. 

Prin decizia civilă nr.321 A din 30.01.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a  III  a Civilă a  admis apelurile formulate de către pârâta RAM și de către pârâta reclamantă RN în contradictoriu cu intimatele DA şi BG împotriva sentinţei civile nr.15082/28.06.2013; a admis apelul formulat de intervenienta AMîn contradictoriu cu intimatele RAM şi RN împotriva sentinţei, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intervenienta BG și a anulat în parte sentinţa în sensul că a înlăturat dispoziţia privind anularea ca netimbrată a cererii de intervenţie voluntară formulată de intervenienta AMîn contradictoriu cu intimatele RN şi RAM; a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principală formulată de AMși a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate cu privire cererea principală şi la anularea cererii reconvenționale formulate de RN precum şi la obligaţia pârâtelor RN și RAM de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanta DA.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În prealabil, tribunalul a constatat că apelurile formulate în cauza de față au efecte devolutive fiecare cu privire la anumite părţi ale hotărârii atacate.

Astfel, prin motivele invocate apelul formulat de RN devoluează soluţia dată cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta DA și cererea de intervenţie formulată de intervenienta BG. În aceleaşi limite se devoluează hotărârea atacată şi prin apelul pârâtei RAM. În plus, apelul pârâtei RN priveşte şi soluţia dată cererii reconvenţionale din punct de vedere subiectiv acest apel fiind îndreptat împotriva intimatelor DA şi RAM.

În privinţa apelului formulat de intervenienta A M, acesta este îndreptat împotriva intimatelor RN și RAM.

În al doilea rând, tribunalul a constatat că în esenţă, motivele de apel invocate de apelantele RN şi RAM sunt identice astfel încât acestea vor fi analizate împreună.

Motivele de apel invocate de aceste două apelante pot fi rezumate după cum urmează:

1.Greșita dispoziţie de anulare a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 încheiat între cele două apelante menţionate mai sus, în condiţiile în care acţiunile cu care fusese sesizată prima instanţă aveau ca obiect acţiuni pauliene formulate de creditorii apelantei RN.

2.Neîndeplinirea condiţiilor acţiunii pauliene cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta DA şi la intervenţia voluntară principală formulată de intervenienta BG.

În plus, apelanta RN critică soluţia de anulare a cererii sale reconvenţionale ca netimbrate.

1.Motivul de apel referitor la anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1074/16.04.2010 nu poate fi primit întrucât faptul că în dispozitivul sentinţei atacate instanţa a dispus anularea deşi obiectul cererii a fost revocarea contractului menţionat nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii. Într-adevăr, folosirea improprie a cuvântului anulare în loc de revocare nu are nici un efect juridic în cauza de faţă, în condiţiile în care din considerentele hotărârii rezultă cu claritate că desfiinţarea contractului menţionat a fost dispusă în condiţiile în care s-au analizat şi s-au apreciat întemeiate condiţiile acţiunii pauliene.

Sub acest aspect, tribunalul a indicat faptul că trebuie să se aibă în vedere faptul că hotărârea este unitară şi în ceea ce priveşte temeiul soluţiei pronunţate prin dispozitiv acesta se regăseşte în considerentele hotărârii.

2.Al doilea motiv de apel referitor la neîndeplinirea condiţiilor acţiunii pauliene, tribunalul constată că acesta este fondat numai în parte, respectiv în ceea ce priveşte acțiunea pauliană formulată de intervenienta BG pe calea intervenţiei voluntare principale. În ceea ce priveşte cererea principală, motivul de apel este nefondat  întrucât în privinţa reclamantei DA acţiunea revocatorie a fost corect admisă de prima instanţă.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile acţiunii pauliene, contrar celor susţinute de apelantele RN și RAM, tribunalul constată că în privinţa cererii principale acestea erau întrunite.

În privinţa acţiunii pauliene formulate de DA, tribunalul a constatat că este îndeplinită condiţia anteriorităţii creanţei, constatate prin contractul de împrumut autentificat sub nr.236/29.01.2010, faţă de actul atacat ca fraudulos încheiat la 16.04.2010.

În egală măsură, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că este îndeplinită condiția creării stării de insolvabilitate a apelantei RN, debitor al reclamantei DA. Sub acest aspect, apelantele RN și RAM susțin că o asemenea dovadă nu s-ar fi făcut în cauză, deoarece conform contractului de vânzare cumpărare nr.1074/16.04.2010 a fost plătit preţul de 98.000 euro, fapt atestat de însuşi înscrisul constatator al acestui contract.

Contrar celor afirmate de apelante, tribunalul constată că, sub aspectul plăţii prețului din acest contract, înscrisul constatator, chiar dacă este autentic, nu face dovada împotriva terţilor cu privire la plată. Într-adevăr, sub acest aspect, actul autentic nu face dovada până la înscrierea în fals, așa cum în mod greșit susțin apelantele, ci până la proba contrară, inclusiv față de terți, cum este și creditorul care acționează pe calea acțiunii pauliene, care în această acțiune nu are calitatea de având cauză al debitorului său. Or, în cauza de față, din probele administrate, în special recunoașterile apelantei RN care a arătat că avea mai multe datorii în perioada respectivă, datorii care depășeau valoarea prețului obținut prin contractul menționat, coroborat cu faptul că aceasta nu și-a executat obligațiile sale de plată la scadență nici față de alți creditori, face foarte probabilă concluzia că în realitate, prețul nu a fost plătit. Mai mult, această prezumție simplă este întărită și de faptul că între părți exista un raport de afinitate, RAM fiind soția fiului lui RN. Susținerile în sensul că de fapt relațiile dintre cele două apelante sunt reci nu sunt credibile dată fiind succesiunea în care au avut loc evenimentele invocate în sprijinul acestei afirmații, precum și stările de fapt atestate de înscrisurile și declarațiile de martori audiați în cauză, din care reiese printre altele că și după înstrăinarea imobilului ce a făcut obiectul contractului nr.1074/16.04.2010, apelanta RN a păstrat sediile unor firme ale sale la acea adresă, iar RAM se legitima în anul 2012 la primirea actelor de executare cu privire la firmele apelantei RN ca fiind nora acesteia – fila 8 dosar fond. În plus, nu trebuie pierdut din vedere și faptul că apartamentul ce a făcut obiectul contractului nr.1074/16.04.2010 fusese vândut în anul 2002 de RM și R S către RN.

Față de toate aceste elemente de fapt, tribunalul a constatat că este dovedită crearea stării de insolvabilitate în ceea ce o privește pe RN prin încheierea contractului nr.1074/16.04.2010, stare de insolvabilitate care oricum nu se poate dovedi în mod direct, ci numai indirect prin intermediul altor elemente din care rezultă această stare a patrimoniului debitorului.

Elementele de fapt prezentate mai sus, conduc în egală măsură și la concluzia neverosimilității afirmațiilor celor două apelante în sensul că RAM nu cunoștea că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 în condițiile arătate mai sus, și deci că nu este îndeplinită condiția fraudei părților la încheierea contractului autentificat sub nr.1074/16.04.2010. Intenția de fraudare a creditorului debitorului nu poate fi dovedită direct, întrucât este un element de natură internă subiectivă, însă elementele de fapt menționate mai sus susțin în mod solid prezumția simplă a acestei intenții de fraudă comună celor două apelante RN și RAM în ceea ce o privește pe reclamanta DA.

Faptul că la data încheierii contractului nr.1074/16.04.2010, creanța acestei creditoare nu era scadentă nu poate duce la altă concluzie pentru că ceea ce este esențial în cazul acțiunii revocatorii este intenția de fraudare a intereselor creditorului, creanța trebuind să fie exigibilă la data formulării acțiunii revocatorii.

Cât privește acțiunea revocatorie formulată de intervenienta BG pe calea intervenției voluntare principale, tribunalul a constatat că nu erau întrunite condițiile admiterii acțiunii pauliene, deoarece așa cum reiese din înscrisurile de la dosar, această creditoare a încheiat contractul de împrumut nr.1077 cu debitoarea RN la 27.07.2010 – fila 39 dosar fond.  Or, nu se poate admite că debitorul a urmărit fraudarea unui creditor ulterior prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 16.04.2010.

Referitor la motivul de apel formulat de RN cu privire la anularea cererii reconvenționale ca netimbrată, tribunalul a constatat că acesta este vădit nefondat, față de motivele invocate în susținerea acestuia. Într-adevăr, cele susținute de această apelantă în sensul că în mod greșit prima instanță nu a reținut că îndeplinea cerințele prevăzute de lege pentru acordarea ajutorului public judiciar nu pot fi reținute întrucât acesta nu pot fi invocate prin apelul împotriva hotărârii de anulare ci exclusiv în cadrul cererii de reexaminare împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar, cale procedurală pe care de altfel apelanta RN a și exercitat-o în fața primei instanțe, fiindu-i respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 5.06.2013.

Apelul declarat de apelanta AMa fost găsit fondat întrucât din înscrisurile dosarului de fond rezultă că prin încheierea din data de 21.12.2012 a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de această parte cu privire la cererea sa de intervenție voluntară principală, ajutorul public fiind acordat sub forma eșalonării taxei judiciare de timbru.

Or, în aceste condiții, în caz de neplată a uneia din ratele stabilite de instanță, nu mai poate interveni anularea cererii ca netimbrată, ci se va proceda la executarea silită a sumelor neachitate de partea care a beneficiat de ajutor public judiciar. În acest sens, art.21/2 alin.3 din Legea nr.146/1997 aplicabil ratione temporis prevede că în cazul eşalonării sau amânării plății taxelor de timbru, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite. În titlul executoriu se vor menţiona şi codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare a debitorului. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Economiei şi Finanţelor în a căror rază teritorială îşi are sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.

Faţă de această situaţie, constatând că s-a solicitat anularea sub acest aspect a sentinţei primei instanţe şi trimiterea spre rejudecare cu privire la cererea de intervenţie formulată de intervenienta A M, tribunalul a dispus această măsură, în baza art. 297 C.proc.civ.

Totodată, tribunalul a admis apelul formulat de RN şi RAM şi a schimbat în parte sentinţa atacată, cu privire la soluţia dată cererii de intervenţie formulată de intervenienta BG în sensul respingerii acestei cereri ca neîntemeiată. A menținut soluțiile date de prima instanţă cu privire la cererea principală şi la anularea cererii reconvenţionale formulate de RN precum şi la obligaţia pârâtelor RN și RAM de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanta DA.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentele pîrîte  RAM şi RN și intervenientele BG și AM.

În motivarea recursului său, recurs întemeiat în drept pe disp.art.304 pct.6,7 şi 9 C.pr.civ,, recurenta intervenientă BG a criticat decizia ca nelegală sub aspectul respingerii cererii sale de intervenţie voluntară principală.

Recurenta arată că tribunalul a menționat eronat numărul contractului de împrumut ca fiind 1577, acesta fiind în realitate 1077 și că  a încheiat cu parata RN mai multe contracte de împrumut, respectiv la data de 31.10.2008 la Societatea Profesionala Notariala MM un contractul sub nr.2304 pentru suma de 20.000 euro, cu finalizare în 21.12.2009, la scadenta RN nu i-a restituit suma ci a mai cerut un împrumut de 3.500 euro, acesta fiind motivul pentru care suma finală este de 23.500 euro conform contractului autentificat sub nr.1577/27.07.2010.

Se mai arată că recurenta este un creditor chirografar al pârâtei  RN, iar creanţa sa fiind garantată cu toate bunurile mobile şi imobile ale debitoarei, având deci calitatea procesuală cerută de art.975 Cod civil

Recurenta susține că instanţa de apel nu a avut în vedere, întrunirea condiţiei principale ca prin actul atacat să fi fost creat un prejudiciu creditorului, deoarece în calitate de creditoare a fost pusă în situaţia de a nu mai putea recupera creanţa întrucît debitoarea şi-a creat o stare de insolvabilitate, însă starea de insolvabilitate a debitoarei a fost reținută şi de instanţa de apel, sens în care sunt răspunsurile la interogatoriu, respectiv la întrebarea 8 la care parata RN a declarat că nu mai are în prezent nimic, creditoarea fiind în imposibilitatea de a-şi îndestula creanţa de 23.500 euro.

În opinia recurentei, instanţa de apel nelegal nu a ţinut cont de faptul ca parata RN a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului de înstrăinare, dându-si seama ca prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi-a creat o stare de insolvabilitate, respectiv de frauda debitorului.

Mai mult, instanţa de apel nu reținut că debitorul a urmărit fraudarea unui creditor ulterior cu toate că este obligatoriu de avut în vedere faptul că atunci când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar daca este vorba despre un act încheiat anterior naşterii dreptului sau de creanţa, aspect reținut corect de către  instanţa de fond.

Mai susține că RN a investit sumele de bani obţinute în urma vânzării imobilului în afaceri, astfel încât chiar la momentul contractării împrumutului, aceasta avea cunoştinţa de insolvabilitate a sa si de neputinţa de a fi executata silit în cazul în care nu si-ar fi îndeplinit obligaţia de restituire.

O altă nelegalitate reţinuta în decizia civila atacata este cea referitoare la creanţa sa care este certa, existenta ei rezultând dintr-un contract de împrumut, lichida, cuantumul este de 23.500 euro si exigibila fiind împlinit termenul de scadenţă, iar din întreg probatoriul administrat în cauză , rezulta fără tăgada si complicitatea la frauda a terţului, în speţa faptul ca pârâta RAM a cunoscut faptul ca prin actul pe care l-a încheiat s-a creat starea de insolvabilitate a debitoarei.

Pentru toate aceste aspecte se solicită casare hotărârii şi rejudecându-se în fond cauza, să se menţină sentinţa primei instanțe ca fiind legală şi temeinică.

În dovedirea recursului, recurenta solicită încuviințarea probei cu  înscrisuri.

În motivarea recursului său, recurs întemeiat în drept pe disp.art.304 pct.6,7 şi 9 C.pr.civ, recurenta pârâtă RAM  a criticat decizia ca nelegală sub următoarele aspecte:

1. între dispozitivul si motivarea deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în calea de atac a apelului există contradictorialitate.

In apel, Tribunalul Bucureşti admite atât apelul recurentei, cât şi pe cel al apelantei pârâte RN şi pe cel al apelantei AM, schimba în parte sentinţa în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de intervenţie voluntara principala formulata de intervenienta BG; anulează în parte sentinţa în sensul că înlătura dispoziţia privind anularea a netimbrata a cererii de intervenţie voluntara principala formulată de intervenienta AMși trimite cauza la instanţa de fond pentru soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principala formulata de intervenienta AM; menţine celelalte dispoziţii.

Recurenta susține că ar exista o contradictorialitate evidenta între dispozitivul si motivarea deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în calea de atac a apelului, în sensul ca, deşi în dispozitiv se menţionează admiterea atât a apelului acestei pârâte, cât si a celui declarat de intimata-parata RN, în motivare si ulterior în celelalte dispoziţii, nu se regăsesc decât motivele pe care se sprijină soluţia de respingere a apelurilor declarate de pârîte, astfel că, în opinia recurentei, apelul său a fost respins și doar apelul formulat de intervenienta AM a fost admis, astfel cum rezulta şi din motivare.

2. decizia recurată este nelegală deoarece greşit, instanţa de apel apreciază ca folosirea termenilor "anulare" si "revocare" în cuprinsul dispozitivului hotărârii ar avea aceiaşi valoare.

 Recurenta susține că greşit, instanţa de apel apreciază ca folosirea termenilor "anulare" si "revocare" în cuprinsul dispozitivului hotărârii ar avea aceiaşi valoare si ca instanţa de fond nu a greşit atunci când a dispus "anularea contractului de vânzare-cumpărare", deşi se solicitase "revocarea" acestuia, iar potrivit legii, "revocarea" este sancţiunea care intervine în situaţia admiterii unei acţiuni pauliene.

Contrar celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr.1074/16.04.2010 şi contrar chiar legii si celor analizate în speţa, în opinia recurentei, instanţa de fond a pronunţat o soluţie diferita, pe care instanţa de apel, prin dispozitivul si motivarea hotărârii sale, a validat-o.

Astfel, cu toate că în considerentele sentinţei se analizează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii pauliene, prevăzute de art.975 C.civ, prin sentinţa si decizia recurata, instanţa pronunţa anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.l074/16.04.2010 de BNPA TAM.

Faţă de natura juridica si de efectele diferite ale celor doua instituţii de drept, respectiv revocarea si nulitatea, hotărârea recurata este nelegala, întrucât instituţia nulităţii se delimitează clar de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic cum este în speţa revocarea.

In doctrina, s-a stabilit ca nulitatea este "sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Cu alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic nu se respecta condiţiile de valabilitate de fond sau de forma, iar efectele sale se produc cu caracter retroactiv prin repunerea parţilor în situaţia anterioară.

In schimb, ca urmare a reuşitei în acţiunea revocatorie, actul atacat dovedit ca fraudulos va fi inopozabil creditorului ce a intentat acţiunea, producând efecte relative.

Faţă de aceste caracteristici, atât în teorie cât şi în practica, s-a stabilit ca "drept urmare a reuşitei ei, va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant. Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma de bani necesara satisfacerii creanţei sale. (..) Excedentul rămas după satisfacerea creanţei creditorului care a intentat acţiunea pauliana aparţine terţului dobânditor."

Hotîrârile celor doua instanţe sunt nelegale si din prisma faptului ca se dispune "anularea are efecte relative numai între părţile prezentului dosar", întrucât efectele admiterii acţiunii pauliene urmează să se producă numai faţă de creditorii ale căror acţiuni au fost admise.

3. decizia recurată este nelegală sub aspect probatoriu deoarece în motivare tribunalul foloseşte numai probabilităţi, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ .

Recurenta  susține în mod greşit, instanţa de apel apreciază că sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene, iar în motivare tribunalul foloseşte numai probabilităţi, și că dintr-o astfel de probabilitate, concluzionează că în realitate preţul nu a fost plătit.

In ceea ce priveşte aceasta concluzie, că recurenta nu a dovedit ca preţul a fost achitat efectiv cu ocazia întocmirii contractului de vânzare-cumpărare mr.1074/16.04.2010, recurenta invocă dispoziţiile art.1174, şi urm. C.civ., texte de lege pe care instanţele le-au ignorat (lipsind astfel de temei legal hotărârea) sau le-au interpretat greşit.

Art. 1171 C.civ. defineşte înscrisul autentic ca fiind acela care s-a făcut cu solemnităţile ceruta de lege de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul  unde actul s-a încheiat.

Înscrisul autentic se bucura de o prezumţie de validitate, astfel încât cel care foloseşte este scutit de orice dovada, proba contrara revenind celui care îl contesta.

Pe de alta parte, înscrisul autentic face dovada absoluta pana la declararea falsului în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile simţuri, respectiv menţiunea ca preţul a fost plătit deja de cumpărător valabilitatea consimţământului exprimat de părţi etc.

Prin urmare, dispoziţiile Codului civil consacra opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin înscrisul autentic stipulând expres în art.1173 alin.1 "înscrisul autentic face deplina credinţa împotriva oricărei alte persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce le constata."

Rămâne de neînţeles, în opinia recurentei, faţă de conţinutul dispoziţiilor citate cum instanţa de fond a apreciat ca apelanta-parata RAM nu a făcut dovada plaţii preţului în condiţiile în care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat nr.1074/16.04.2010 BNP TAM se menţionează expres preţul vânzării este de 98.000 Euro echivalent a 405.690,60 lei, la cursul de schimb euro = 4,1397 lei, preţ pe care cumpărătorul l-a achitat integral din surse proprii azi data autentificării prezentului act."

4. decizia recurată este nelegală deoarece instanţa de apel interpretează greşit actele normative aplicabile, lipsind astfel de temei legal hotărârea pronunţată, iar probele au fost omise sau apreciate eronat de către instanță.

4.1 Inexistența cerinței prejudiciului.

Recurenta susține că atât în teorie cât si în practica, acţiunea revocatorie (pauliana) este definita ca modalitatea prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general. 

Cu alte cuvinte, acţiunea pauliana se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor  chirografari si deschide acestora, potrivit art.975 C.civ., dreptul de a ataca în nume propriu actele viclene făcute de debitor în prejudiciul dreptului lor.

Prejudicierea creditorului se concretizează prin faptul că, prin încheierea actelor atacate, debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.

Pentru a se putea intenta acţiunea revocatorie este necesara îndeplinirea mai multor condiţii, respectiv: actul atacat sa fi creat creditorului un prejudiciu, prin actul încheiat debitorul micşorându-si activul patrimonial; frauda debitorului; debitorul sa fi avut cunoştinţa de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor; creditorul să aibă o creanţa certa, lichida si exigibila, anterioara actului atacat; complicitatea la frauda a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat (act cu titlu oneros).

Recurenta susține că deşi instanţa a apreciat că toate condiţiile cerute de art.976 Cod civil privind admisibilitatea acţiunii revocatorii sunt îndeplinite în cauză, faţă de probatoriul administrat şi faţă de dispoziţiile aplicabile, aceste condiţii nu pot fi apreciate ca îndeplinite.

Referitor la dovada insolvabilității debitorului, aceasta  trebuie făcută de creditor, și că în teoria şi practica judecătorească s-a reţinut că „sunt acte juridice care deşi pot direct sau indirect duce la o micşorare a activului patrimonial nu se poate susţine că ar prejudicia pe creditor”.

Din probele administrate rezultă că la data contractării împrumutului nr.236/29.01.2010, debitoarea intimată RN avea în patrimoniu atât bunuri mobile cât şi bunuri imobile.

De altfel, în contractul mai sus citat, debitoarea RN menţionează expres ca ,,(...) garantez restituirea sumei împrumutate cu toate bunurile mele mobile și imobile, prezente si viitoare".

La termenul scadent stipulat prin actul adiţional nr.188/04.02.2011, respectiv 31.07.2011, debitoarea avea în patrimoniu un apartament (într-adevăr ipotecat), societăţi comerciale si bunuri mobile care în mod evident puteau face obiectul executării silite creditoarea putând a-si îndestula pretenţiile în limita sumei împrumutate de 50.000 Euro.

Trebuie reţinut că, în procedura executării silite, creditoarea nu a făcut dovada că apartamentul ce a făcut obiectul vânzării prin contractul nr.1074/6.04.2010 reprezintă singurul bun susceptibil de executare la data scadenţei.

4.2. In ceea ce priveşte cea de a doua condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene, frauda debitorului,  recurenta susține că, instanţa s-ar fi grăbit să aprecieze ca intimata-parata RN şi-a creat si mărit în mod conştient o stare de insolvabilitate prin vânzarea imobilului ce face obiectul actului revocat.

Contractul nr.1074 a fost încheiat la data de 16.04.2010, respectiv cu un an şi jumătate înainte de scadenţa (31.07.2011), iar debitoarea, având afaceri în derulare, în mod sigur avea perspective în onorarea contractului. In plus, prin încasarea preţului de 98.000 Euro, debitoarea nu si-a creat o stare de insolvabilitate, ci dimpotrivă, şi-a majorat patrimoniul care depăşea cu mult valoarea pretenţiilor creditoarei.

Prin urmare, la momentul datei de 16.04.2010 când a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.1074, debitoare nu era insolvenţa, ci dimpotrivă, dovedea putere financiara în vederea stingerii obligaţiilor contractuale încheiate cu intimata-reclamantă.

In opinia recurentei, instanţa nu trebuie să piardă din vedere faptul ca anterior contractului nr 36/29.01.2010, între DA si RN au fost încheiate şi alte contracte de împrumut (362/2008 si 136/2009) toate fiind onorate de restituiri la scadenţa elocvente în acest sens fiind declaraţiile autentificate nr.135/29.01.2009 şi 285/29.01.2010.

Cu alte cuvinte, între creditoare si debitoare existau antecedente contractuale pe care debitoarea le-a onorat cu buna-credinţa, în termenii şi condiţiile stipulate şi agreate de ambele părţi.

Referitor la cea de a treia condiţie, legiuitorul prevede ca în exerciţiul acţiunii pauliene, creditorul trebuie să se prevaleze de o creanţa certa, lichida si exigibila si, în principiu anterioara actului atacat.

4.3. In ceea ce priveşte certitudinea si lichiditatea creanţei, nu se poate nega existenţa acestora dat fiind contractul de împrumut încheiat în forma autentica, referitor la exigibilitatea insa, instanţa urmează a lua act ca aceasta condiţie nu este îndeplinită .

Potrivit art.379 alin.1) Cpc, "nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţa certa, lichida si exigibilă".

De asemenea, dispoziţiile art.1023 C.civ. prevăd ca nu poate fi ceruta plata unei creanţe neexigibile şi în consecinţa creditorul nu poate porni la executarea silita în temeiul unei astfel de creanţe.

De altfel, în spiritul textelor de lege mai sus invocate, exigibilitatea unei creanţe se naşte pe data termenului acordat debitorului pentru executare, ceea ce ca înainte de îndeplinirea acestui termen executarea silita să nu fie cu putinţă.

Faţă de termenul scadent stipulat în contractul nr. 236/29.01.2010, respectiv 31.07.2011 (act adiţional nr.188/2011), creditoarea în mod greşit apreciază că în mod conştient debitoarea şi-a diminuat patrimoniul creându-si o stare de insolvabilitate.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justei, secţia comerciala, într-o speţa similară (dec.95/22.01.2008) reţine că: "existenta unei creanţe certe, lichide si exigibile nu este suficienta pentru revocarea unui act de înstrăinare cu titlu oneros. necesara fiind crearea stării de insolvabilitate (...) Instanţa de apel a considerat ca prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare debitoarea nu si-a creat o stare de insolvabilitate, valoarea bunului înstrăinat fiind înlocuită de valoarea preţului primit. Întrucât actul translativa intervenit la 31.06.2005, iar somaţia de plata formulata de reclamant a fost înaintata în ianuarie 2006, nu subzista motivul potrivit căruia parata a încercat sa scoată din patrimoniul său un bun urmăribil."

Și în speţa de faţă situaţia se repeta întrucât: titlul executoriu invocat de intimata-reclamanta pe care şi-a întemeiat acţiunea, nu este suficient; procesele-verbale de executare existente la filele 8 si 9 dosar (din 23.04.2012 si 24.04.2012) confirma o executare parţiala şi infirma o pretinsa stare de insolvabilitate a debitoarei.

Cu alte cuvinte, creanţa a devenit certa, lichida si exigibila în iulie 2011 adică ulterior încheierii actului atacat(16.04.2010) creditoarea reclamanta având doar un drept viitor care nu era exigibil.

Prin urmare, instanţa de fond a soluţionat greşit cauza și din perspectiva celei de-a treia condiţii a acţiunii pauliene.

4.4. In ceea ce priveşte complicitatea recurentei, hotărârea instanţei de fond se prevalează de o prezumţie motivata pe disp. art.1203 C.civ., reţinând că „locuind în acelaşi imobil timp de mai mulţi ani pana ia momentul înstrăinării imobilului, cele doua pârâte ar fi putut purta discuţii cu privire la împrumuturile contractate de fosta soacra si privire la situaţia sa financiară".

Aspectul ca dobânditoarea apartamentului ce face obiectul actului revocat s-ar fi aflat într-o relaţie apropiata cu debitoarea (fosta soacra) nu este reala, nu este dovedita şi nu este de natura să înlăture buna-credinţa a acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art.1899 alin.2 Cod civil apelanta pârâtă la data de 16.04.2010 când a devenit proprietara imobilului din Bucureşti, str, GVB nr., bl./. sc.1, et.3, ap., sector 1 a dovedit buna credinţă onorându-şi toate obligaţiile contractuale inclusiv plata integrală a preţului stipulat în cuantum de 98.000 euro(din acest preţ s-a folosit o parte pentru a se ridica ipoteca existenţa în favoarea BCR).

Nu există, în opinia recurentei, nici o probă la dosar în baza căreia să se poată aprecia faptul că între părţi a intervenit un pact neserios cu privire la vânzare, motiv pentru care nu se poate reţine complicitatea terţului la frauda nefiind astfel îndeplinite rigorile art.975 Cod civil.

De altfel, o altă probă ignorată de instanţa de fond sunt evidenţele de carte funciară existente la dosarul cauzei din care rezulta că nu existau nici un fel de înscrieri referitoare la alte sarcini ale imobilului – obiect al vânzării – sau alte menţiuni ce ar fi putut conduce la concluzia de complicitate la frauda a terţului.

În mod corect instanţa ar fi trebuit să analizeze aceste dovezi şi să soluţioneze cauza nu de pe poziţia prezumţiilor ci din perspectiva probelor şi în special a înscrisurilor administrate în cauză.

In ceea ce priveşte dovada plăţii prețului apartamentului din surse proprii, în opinia recurentei, instanţele au ignorat susţinerile sale care a precizat ca, în scopul plăţii integrale a apartamentului, folosit de împrumuturi pe care ulterior le-a restituit în urma vânzării unor bunuri mobile şi imobile.

Relevante în acest sens sunt: contractul de vânzare-cumpărare 4143/17.09.2010 BNP Monica Surubariu prin care a fost înstrăinat apartamentul nr.l situat în Bucureşti str. GVB nr. , bl. , sc.l,  sector 1; contractul de vânzare-cumpărare autovehicul marca Audi din 01.11.2010 prin care s-a încasat preţul de 26.500 Euro.

În opinia recurentei, în mod greşit, instanţa de apel reţine legătura de afinitate dintre recurentă si RN și ca fiind dovedita crearea stării de insolvabilitate în ceea ce o priveşte pe RN, fără a motiva cu probe directe aceasta reţinere.

Recurenta susține că nu are şi nu avea calitatea de nora a numitei RN nici la momentul încheierii contractului a cărui revocare se solicita, aşa cum a dovedit cu hotărârea privind desfacerea căsătoriei dintre recurentă si fiul numitei RN, RS (sentinţa civila nr.7180 pronunţata de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, dosar nr.12013/2003).

Instanţa  de apel, în opinia recurentei, nu face nici o referire la faptul că apartamentul în cauza, la data încheierii contractelor de împrumut, era ipotecat în favoarea băncii, și la faptul că din preţul pe care recurenta l-a plătit, RN a achitat băncii creditul si astfel a putut scoate acest apartament de sub ipoteca.

Dacă s-ar fi dorit crearea stării de insolvabilitate, în opinia recurentei, aşa cum se reţine de către instanţa de apel si de cea de fond, nu trebuia să se vândă acest apartament deoarece acesta era deja ipotecat în favoarea băncii, nu era nevoie decât sa se menţină situaţia existenta, respectiv aceea de neachitare a creditului, iar banca valorifica imobilul.

Ori, recurenta i-a achitat creditul numitei RN, i-a scos apartamentul de sub ipoteca băncii, i-a achitat diferenţa de preţ şi a cumpărat apartamentul.

Prin încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare, în opinia recurentei, RN nu şi-a mărit starea de insolvabilitate, deoarece apartamentul era oricum ipotecat în favoarea băncii (BCR), care începuse procedura de executare silita imobiliară (cedase creanţa ei unei societăţi specializate în executări, deja se ajunsese la inevitabila situaţie în care banca scotea la licitaţie apartamentul în contul creanţei pe care RN o avea către BCR si pe care o garantase cu imobilul în cauză) .

In ceea ce o priveşte, nu a existat nici o urma de complicitate la fraudă deoarece nu a cunoscut nimic din ceea ce înseamnă datoriile numitei RN, cu excepţia celei de la banca la care a achitat creditul acesteia si a scos apartamentul de sub ipoteca pentru a-l putea cumpăra.

Ignorând deopotrivă succesiunea evenimentelor ce au precedat autentificarea actului de vânzare-cumpărare 1074/16.04.2010, dar si probatoriile administrate de recurentă, instanța  apreciază că, în speţa, actul juridic cu titlu oneros încheiat este rezultatul unei fraude, complicitatea terţului dobânditor fiind evidenta si neechivoca.

Certitudinea complicităţii terţului dobânditor este susţinută în opinia instanţelor de  fond şi apel de câteva "considerente majore": din dosar rezulta dovada comunicării înştiinţării popririi "semnata de către aceasta parata, împotriva căreia nu s-a înscris în fals"; nu s-a făcut însa dovada ca preţul s-a achitat efectiv, parata RAM nefăcând dovada ca a avut venituri cu care sa plătească contravaloarea imobilului"; "in temeiul art.1203 C.civ instanţa prezuma ca locuind în acelaşi imobil timp de mai mulţi ani pana la momentul înstrăinării imobilului, cele doua parate ar fi putut purta discuţii cu privire la împrumuturile contractate de fosta soacra si cu privire la situaţia sa financiară" .

În opinia recurentei, probele menționate de instanţa conturează o alta situaţie de fapt, dovada înştiinţării popririi existenta la fila 8 consemnând fără echivoc ca la data de 12.04.2012 RAM a semnat procesul-verbal de comunicare a popririi emis de BEJ , ocazie cu  care nu au fost predate nici un fel de înscrisuri, cu atât mai puţin contractele de împrumut pe care le citează instanţa.

Referitor la prezumţia ca locuind în acelaşi imobil si ca pana la momentul înstrăinării  apartamentului apelanta-parata ar fi putut purta discuţii referitoare la împrumuturile contractate de către fosta sa soacra precum si la situaţia sa financiara recurenta susține că este nerelevantă din moment ce în cauză nu au fost administrate dovezi din care sa rezulte o astfel de concluzie.

Aşa cum s-a arătat deja prin probele administrate, apelanta-parata a locuit imobil cu fostul său soţ până în 2005-2006 când s-au despărţit, în acelaşi timp părăsind. imobilul şi intimata-parata RN.

De altfel, relaţiile cu fosta sa soacra au fost întotdeauna tensionate şi numai existenţa celor doua minore a creat un culoar de comunicare, fără pretenţia de a exista loc confidente si destăinuiri în ceea ce priveşte viata si afacerile personale.

Martorul DS, audiat în şedinţa publică din data de 12.04.2013 menţionează ca "relaţia dintre RN si RAM era una rece (. . .) doamna RN venea destul de rar în vizita la nepoate. iar ultima oara a văzut-o în toamna trecută."

Şi martorii audiaţi de intimata-reclamanta în persoana numiţilor TG si TD menţionează ca apelanta RAM a fost văzuta a dată în instanţa si ca aceasta nu a participat niciodată la intermedierea raporturilor contractuale născute între creditoare si debitoarea RN.

In sensul apărărilor apelantei pledează şi răspunsurile la interogatoriu date de intervenientele BG si AM (filele 179 si 181 dosar) care la întrebările 1 si 2 recunosc ca RAM nu a participat niciodată la discuţiile purtate de RN în vederea contractării împrumuturilor, fiind văzuta pentru prima data în instanţa, cu ocazia prezentului dosar.

Fără să-şi probeze susţinerile, singura care afirma prezenţa apelantei la încheierea contractelor de împrumut cu RN este DA. In mod curios, instanţa de fond da valoare probatorie susţinerilor creditoarei, în condiţiile în care aceasta nu reuşeşte sa demonstreze ca RAM a participat la negocierile precontractuale sau ca a cunoscut, fără echivoc, intenţia fostei sale în ceea ce priveşte diminuarea patrimoniului sau prin vânzarea imobilului ce face  obiectul revocării.

Cu alte cuvinte, în opinia recurentei, complicitatea la frauda a terţului dobânditor este o concluzie ce are la origine o interpretare distorsionata a realităţii, motiv pentru care instanţa de control trebuie să cenzureze hotărîrile instanţelor de fond.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, desfiinţării în parte a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, fie reţinerea şi rejudecarea cauzei cu consecinţa pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prin care să dispună respingerea acţiunii reclamantei DA.

În dovedirea recursului, se solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.

În motivarea recursului său, recurs întemeiat în drept pe disp.art.304 pct.7 şi 9 C.pr.civ, recurenta pârâtă rn, a criticat decizia ca nelegală sub următoarele aspecte:

1. între dispozitivul si motivarea deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în calea de atac a apelului există contradictorialitate.

In apel, Tribunalul Bucureşti admite atât apelul recurentei, cât şi pe cel al celeilalte apelante pârâte şi pe cel al apelantei AM, schimba în parte sentinţa în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de intervenţie voluntara principala formulata de intervenienta BG; anulează în parte sentinţa în sensul că înlătura dispoziţia privind anularea a netimbrata a cererii de intervenţie voluntara principala formulată de intervenienta AM și trimite cauza la instanţa de fond pentru soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principala formulata de intervenienta AM; menţine celelalte dispoziţii.

Recurenta susține că ar exista o contradictorialitate evidenta între dispozitivul si motivarea deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în calea de atac a apelului, în sensul ca, deşi în dispozitiv se menţionează admiterea atât a apelului acestei pârâte, cât si a celui declarat de intimata-parata RN, în motivare si ulterior în celelalte dispoziţii, nu se regăsesc decât motivele pe care se sprijină soluţia de respingere a apelurilor declarate de pârîte, astfel că, în opinia recurentei, apelul său a fost respins.

Apelul formulat de intervenienta AM a fost admis, astfel cum rezulta şi din motivare.

2. decizia recurată este nelegală deoarece greşit, instanţa de apel apreciază ca folosirea termenilor "anulare" si "revocare" în cuprinsul dispozitivului hotărârii ar avea aceiaşi valoare.

Recurenta susține că greşit, instanţa de apel apreciază ca folosirea termenilor "anulare" si "revocare" în cuprinsul dispozitivului hotărârii ar avea aceiaşi valoare si ca instanţa de fond nu a greşit atunci când a dispus "anularea contractului de vânzare-cumpărare", deşi se solicitase "revocarea" acestuia, iar potrivit legii, "revocarea" este sancţiunea care intervine în situaţia admiterii unei acţiuni pauliene.

Contrar celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv revocarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr.1074/16.04.2010 şi contrar chiar legii si celor analizate în speţa, în opinia recurentei, instanţa de fond a pronunţat o soluţie diferita, pe care instanţa de apel, prin dispozitivul si motivarea hotărârii sale, a validat-o.

Astfel, cu toate că în considerentele sentinţei se analizează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii pauliene, prevăzute de art.975 C.civ, prin sentinţa si decizia recurata, instanţa pronunţa anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.l074/16.04.2010 de BNPA TAM.

Faţă de natura juridica si de efectele diferite ale celor doua instituţii de drept, respectiv revocarea si nulitatea, hotărârea recurata este nelegala, întrucât instituţia nulităţii se delimitează clar de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic cum este în speţa revocarea.

In doctrina, s-a stabilit ca nulitatea este "sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Cu alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic nu se respecta condiţiile de valabilitate de fond sau de forma, iar efectele sale se produc cu caracter retroactiv prin repunerea parţilor în situaţia anterioară.

In schimb, ca urmare a reuşitei în acţiunea revocatorie, actul atacat dovedit ca fraudulos va fi inopozabil creditorului ce a intentat acţiunea, producând efecte relative.

Faţă de aceste caracteristici, atât în teorie cât şi în practica, s-a stabilit ca "drept urmare a reuşitei ei, va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant. Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma de bani necesara satisfacerii creanţei sale. (..) Excedentul rămas după satisfacerea creanţei creditorului care a intentat acţiunea pauliana aparţine terţului dobânditor."

Hotîrârile celor doua instanţe sunt nelegale si din prisma faptului ca se dispune "anularea are efecte relative numai între părţile prezentului dosar", întrucât efectele admiterii acţiunii pauliene urmează să se producă numai faţă de creditorii ale căror acţiuni au fost admise.

3. decizia recurată este nelegală sub aspect probatoriu deoarece în motivare tribunalul foloseşte numai probabilităţi, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ .

Dintr-o astfel de probabilitate, instanţa de apel trage concluzia ca în realitate preţul nu a fost plătit.

Recurenta  nu şi-a creat o stare de insolvabilitate prin încheierea contractului a cărui revocare se solicita, în realitate, apartamentul care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare se afla, încă de la momentul încheierii contractului de împrumut cu reclamanta DA ipotecat în favoarea BCR.

Recurenta arată că în luna aprilie recurenta nu achitase creditul pe care îl garantase cu imobilul care formează obiectul acțiunii, BCR a cedat creanța unei firme specializate în executări silite imobiliare care a demarat procedura de executare silită prin scoaterea la licitație a acestui apartament, iar pîrîta RAM a achitat BCR creditul  și i-a plătit diferența de preț pentru imobilul pentru care a contractat vînzarea cu pârâta.

Aşadar, apartamentul care formează obiectul actului de vânzare-cumpărare a cărui revocare o solicita reclamanta se afla deja ipotecat în favoarea BCR la momentul încheierii contractului de împrumut cu aceasta. 

In martie-aprilie 2010, din cauza neplăţii ratelor către BCR, banca a cedat creanţa către firma specializata în recuperări şi executări silite imobiliare, iar firma a scos la licitaţie imobilul, ea a apelat la parata RAM, aceasta i-a achitat creditul către BCR şi diferenţa de preţ pentru ca acest apartament sa reintre în proprietatea ei.

In situaţia în care parata RAM nu proceda în acest mod, apartamentul era scos la licitaţie şi vândut de firma de recuperări, aşadar, nu a existat nici o intenţie frauduloasa de accentuare a stării de insolvabilitate.

Pârâta RAM nu a ştiut nimic legat de contractul de împrumut dintre mine si reclamanta sau interveniente.

Prin încheierea acestui contract, patrimoniul său s-a mărit cu o suma de bani, reprezentând diferenţa de preţ până la 98.000 Euro.

Recurenta invocă dispoziţiile art.1174 si urm. C.civ., susținând că instanţele de fond  au ignorat aceste dispoziții, (lipsind astfel de temei legal hotărârea) sau le-au interpretat greşit.

Art.1171 C.civ. defineşte înscrisul autentic ca fiind acela care s-a făcut cu solemnităţile ceruta de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat.

Înscrisul autentic se bucura de o prezumţie de validitate, astfel încât cel care îl foloseşte este scutit de orice dovada, proba contrara revenind celui care îl contesta.

Pe de alta parte, înscrisul autentic face dovada absoluta pana la declararea falsului în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile simţuri, respectiv menţiunea ca preţul a fost plătit deja de cumpărător, valabilitatea consimţământului exprimat de părţi, etc.

Prin urmare, dispoziţiile Codului civil consacra opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin înscrisul autentic stipulând expres în art.1173 alin.1) "înscrisul autentic face deplina credinţa împotriva oricărei alte persoane despre dispoziţiile si convenţiile ce le constata."

Rămâne de neînţeles, în opinia recurentei, faţă de conţinutul dispoziţiilor citate cum instanţa de fond a apreciat ca apelanta-parata RAM nu a făcut dovada plăţii preţului în condiţiile în care, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat nr.1074/16.04.2010 BNP TAM se menţionează expres ca "preţul vânzării este de 98.000 Euro echivalent a 405.690,601ei, la cursul de schimb un Euro = 4,1397 lei, preţ pe care cumpărătorul l-a achitat integral din surse proprii azi, data autentificării prezentului act."

4. decizia recurată este nelegală deoarece deoarece instanţa de apel reține greşit cerințelor acțiunii pauliene, iar probele au fost omise sau apreciate eronat de către instanță.

Recurenta susține că în mod greşit, instanţa de apel reţine legătura de afinitate dintre recurentă şi RAM.

RAM nu mai avea calitatea de nora a recurentei RN, nici la momentul încheierii contractului a cărui revocare se solicita, nici la momentul încheierii contractului de împrumut.

Recurenta susține că nu a avut nici o înţelegere cu aceasta şi nu şi-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului cu parata RAM, că dacă ar fi dorit crearea stării de insolvabilitate, aşa cum se reţine de către instanţele de fond, nu trebuia să vândă acest apartament, acesta era deja ipotecat in favoarea băncii, că nu era nevoie decât să menţină situaţia existenţa, respectiv aceea de neachitare a creditului, iar banca valorifica imobilul prin intermediul acelei firme de recuperare.

Ori, RAM i-a rambursat creditul, astfel ca apartamentul a fost scos de sub ipoteca băncii, şi-a achitat diferenţa de preţ şi a cumpărat apartamentul.

Prin încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare, recurenta RN nu şi-a mărit starea de insolvabilitate deoarece apartamentul era oricum ipotecat în favoarea băncii (BCR), care începuse procedura de executare silita imobiliara (cedase creanţa acelei societăţi specializate în executări, deja se ajunsese la inevitabila situaţie în care banca scotea la licitaţie apartamentul în contul creanţei pe care o avea către BCR şi pe care o garantase cu imobilul în cauză) .

De asemenea, în opinia recurentei, instanțele de fond au nesocotit si dispoziţiile art.1023 C.civ. care prevăd ca nu poate fi ceruta plata unei creanţe neexigibile şi în consecinţa creditorul nu poate porni la executarea silita în temeiul unei astfel de creanţe.

De altfel, în spiritul textelor de lege mai sus invocate, exigibilitatea unei creanţe se naşte pe data termenului acordat debitorului pentru executare, ceea ce face ca înainte de îndeplinirea acestui termen executarea silita să nu fie cu putinţă.

Faţă de termenul scadent stipulat în contractul de împrumut nr.236/29.01.2010, respectiv 31.07.2011 (act adiţional nr.188/2011), creditoarea în mod greşit apreciază că în mod conştient debitoarea şi-a diminuat patrimoniul creându-şi o stare de insolvabilitate.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justei, secţia comerciala, într-o speţa similară (dec.95/22.01.200B) reţine că: "existenta unei creanţe certe, lichide si exigibile nu este suficienta pentru revocarea unui act de înstrăinare cu titlu oneros, necesara fiind crearea stării de insolvabilitate (. .. ) Instanţa de apel a considerat ca prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare debitoarea nu şi-a creat o stare de insolvabilitate, valoarea bunului înstrăinat fiind înlocuită de valoarea preţului primit. Întrucât actul translativa intervenit la 31.06.2005, iar somaţia de plata formulata de reclamant a fost înaintata în ianuarie 2006, nu subzista motivul potrivit căruia parata a încercat sa scoată din patrimoniul sau un bun urmăribil. "

Instanţa de recurs urmează a constata că şi în speţa de faţă situaţia se repeta întrucât: titlul executoriu invocat de intimata-reclamanta pe care şi-a întemeiat acţiunea, nu este suficient;  procesele-verbale de executare existente la filele 8 si 9 dosar (din 23.04.2012 si 24.04.2012) confirma o executare parţială şi infirma o pretinsa stare de insolvabilitate a debitoarei.

Cu alte cuvinte, creanţa a devenit certa, lichida si exigibila în iulie adică ulterior încheierii actului atacat (16.04.2010) creditoarea - reclamanta având doar un drept viitor care nu era exigibil.

Prin urmare, instanţa de fond a soluţionat greşit cauza din perspectiva condiţiei a treia  a acţiunii pauliene.

În ceea ce priveşte condiţia a patra, complicitatea la frauda a terţului dobânditor, în practica ca si în teorie s-a apreciat constant faptul ca un creditor trebuie sa probeze fără echivoc ca terţul a cunoscut ca prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.

In ceea ce priveşte aceasta condiţie, hotărârea instanţei de fond se prevalează de o prezumţie motivata pe disp. art. 1203 C.civ., reţinând ca locuind în acelaşi imobil timp de mai mulţi ani pana la momentul înstrăinării imobilului, cele doua parate ar fi putut purta discuţii cu privire la împrumuturile contractate de fosta soacra si cu privire la situaţia sa financiară" .

Aspectul ca dobânditoarea apartamentului ce face obiectul actului revocat s-ar fi aflat într-o relaţie apropiata cu recurenta (fosta soacra) nu este reala, nu este dovedita si nu este de natura să înlăture buna - credinţă a acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art.1899 alin.2 C.civ pârâta RAM, la data de 16.04.2010 când a devenit proprietara imobilului din Bucureşti, str. GVB nr., bl. , sc.1, et., ap. sector a dovedit buna-credinţa, onorându-si toate obligaţiile contractuale inclusiv plata integrala a preţului stipulat în cuantum de  98.000 Euro (din acest preţ s-a folosit o parte pentru a se ridica ipoteca existentă în favoarea BCR).

Nu exista nici o proba la dosar în baza căreia să se poată aprecia faptul ca între părţi a intervenit un pact neserios cu privire la vânzare, motiv pentru care nu se poate retine complicitatea terţului la frauda, nefiind astfel îndeplinite rigorile art.975 C.civ.

De altfel, o alta proba ignorata de instanţele care au judecat anterior cauza sunt evidentele de Carte Funciara existente la dosarul cauzei din care rezulta că nu existau nici un fel de înscrieri referitoare la alte sarcini ale imobilului - obiect al vânzării - sau alte menţiuni ce ar fi putut conduce la concluzia de complicitate la frauda a terţului.

Reclamanta sau intervenientele nu şi-au înscris creanţele în Cartea Funciară.

In mod corect, instanţa ar fi trebuit sa analizeze aceste dovezi şi să  soluţioneze cauza nu de pe poziţia prezumţiilor, ci din perspectiva probelor şi în special a înscrisurilor administrate în cauză.

Pentru toate aceste considerente, solicită instanţei de recurs admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, desfiinţării, în parte, a sentinţei apelate şi, fie trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, fie reţinerea şi rejudecarea cauzei cu consecinţa pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prin care să dispună respingerea acţiunii reclamantei DA.

Recursuri legal timbrate.

Recurentele interveniente BG și AM au formulat întâmpinare, prin care au solicitat în esenţă respingerea recursului formulat de către recurentei pîrîtă RAM ca nefundat.

 Recurentele au arătat că sunt întrunite cerințele acțiunii pauliene, că sunt creditoare chirografare ale recurentei pîrîtă RN, că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că debitoarea le-a creat un prejudiciu și de complicitatea la fraudă a recurentei  RAM, și de faptul că chiar dacă recurenta BG este un creditor având o creanță ulterioară actului fraudulos, în cauză sunt întrunite cerințele art.975 C.Civ.

La termenul de judecată din 14.12.2015, Curtea a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de către recurenta pîrîtă RN pentru considerentele menționate în cuprinsul încheierii, care face parte integrantă din prezenta hotărîre.

În dovedirea, respectiv în combaterea recursurilor, Curtea  a încuviințat părților proba cu înscrisuri.

La dosarul cauzei, s-au depus în copie următoarele înscrisuri: contractul de împrumut autentificat sub nr.2304/31.10.2008 la BNPA MM, adresa nr.978/19.02.2016 a BCR, contractul de credite nr.1020/18.09.2002, adresa nr.1043/15.03.2010 a BCR, adresa nr.625/23.03.2010 a SC FP SRL, adresa nr.3373/25.03.2010 a SC SC SRL, extrase de Carte Funciară, contract de vînzare cumpărare pentru un vehicul folosit din 26.02.2010, certificat de atestare fiscală din 26.02.2010, ordine de încasare din 11.03.2010 emise de BCR, stare financiară client la 11.03.2010, proces verbal de comunicare poprire din 24.04.2012, contract de vînzare cumpărare pentru un vehicul folosit din 05.04.2010, contractul de vînzare cumpărare autentificat sub nr.14555/17.09.2010 la BNP MȘ, antecontractul de vînzare cumpărare autentificat sub nr.4105/17.09.2010 la BNP MȘ, încheierea OCPI București nr.36883/10.09.2012, extras de CF pentru informare pentru imobilul din Bd. CRP, nr.10, bl.3, sc.2. parter, ap.47, București, contract de credit bancar pentru persoane fizice nr.1148/19.09.2006, contract de ipotecă autentificat sub nr.1386/25.09.2006 la BNP AS, adresa nr.HC 25561/11.11.2010 a SC SC SRL, adresa nr.337/16.06.2011 a SC FP SRL, și alte înscrisuri în copie.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, și în limitele prevăzute de dispozițiile art.304 C.pr.civ Curtea a apreciat ca fiind fondat recursul formulat de recurenta intervenientă BG și ca nefondat recursul formulat de recurentele pârâte pentru următoarele considerente:

Astfel, în raport de efectul devolutiv produs, vor fi examinate mai întâi recursurile formulate de către recurentele pîrîte RN, RAM acestea conținând critici comune, referitoare la modului de soluționare în apel al criticilor referitoare la existența unor contradicții în sentință, la aplicarea prin dispozitivul acestei hotărâri a unei sancțiuni nelegale în privința contractului atacat și la fondul acțiunii, sub aspecte de legalitate și chiar de netemeinicie, însă nu se critică decizia din apel referitor la dispoziția de admitere a apelului formulat de intervenienta în interes propriu AM sens în care Curtea va cenzura decizia în limitele de devoluțiune prevăzute de lege și fixate de către recurentele pârâte prin recursurile formulate. Recurentele interveniente BG și AM critică decizia sub aspectul nelegalității, prima sub aspectul nelegalității respingerii în apel a cererii sale de intervenție ca neîntemeiată ca urmare a admiterii apelului pârâtelor, iar cea de-a doua sub aspectul dispoziției de trimitere pentru rejudecare la  prima instanță ca urmare a anulării parțiale a sentinței în apel.

Prin primul motiv al recursurilor formulate, pârâtele critică decizia susținînd că dispozitivul si motivarea deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în privința admiterii apelului pe care pârâtele le-au formulat sunt contradictorii, respectiv că hotărârea ar fi nemotivată, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 C.pr.civ

Acest motiv al recursurilor este vădit nefondat.

În acest sens, după cum rezultă din chiar expunerea pretinsei contradictorialități între dispozitivul și considerentele deciziei recurate, sau între cele ale dispozițiilor dispozitivului acestei decizii, Curtea constată că urmare a admiterii apelului pârâtelor RAM (Roman AM) și RN (Roman N), sentința primei instanțe a fost schimbată în parte în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie voluntara principala formulata de intervenienta BG, sens în care s-a înlăturat dispoziția primei instanțe referitoare la anularea/inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 de BNPA TAM față de intervenienta BG.

Faptul că urmare a admiterii apelului formulat de intervenienta în interes propriu AM s-a dispus desființarea în parte a dispoziției sentinței prin care cererea acesteia de intervenţie fusese anulată ca insuficient timbrata (ca urmare a greșitei aplicări în cauză a prevederilor art.212 alin.3 din Legea nr.146/1997 modificată) și trimiterea la prima instanță a cauzei spre rejudecarea fondului acestei cereri, nu are nicio legătură cu modul de soluționare al criticilor referitoare la fondul acțiunii principale, astfel că în cauză nu există nicio contradicție între dispozițiile dispozitivului deciziei recurate sau între acest dispozitiv și considerentele hotărârii, criticile recurentelor fiind nefondate.

Mai mult, după cum rezultă și din considerentele deciziei recurate, astfel cum acestea au fost expuse în cele ce preced, nu există nicio contradictorialitate între dispozitivul si motivarea deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti deoarece chiar dacă tribunalul a admis apelul formulat de pârâte apreciind că în privința cererii incidentale formulată de BG, condițiile acțiunii pauliene nu sunt întrunite, (deoarece creanța acestei creditoare nu este anterioară actului atacat), a menținut dispoziția primei instanțe prin care acțiunea principală a fost admisă, reținând întrunirea condițiilor acțiunii pauliene în ceea ce privește acțiunea principală, dat fiind că cererea de intervenție în interes propriu are natura juridică a unei cereri incidentale care poate avea o existenţă de sine stătătoare, ca şi o cerere principală, iar nu un caracter accesoriu acțiunii principale.

În acest sens, considerentele pe care se sprijină soluţia de admitere a apelurilor declarate de pârîte, se află la fila 17 paragraful al cincilea din decizia recurată, sens în care tribunalul a motivat că nu se poate admite că în privința intervenientei erau întrunite condițiile admiterii acțiunii pauliene, că nu se poate considera că debitorul a urmărit fraudarea unui creditor ulterior prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 16.04.2010, deoarece din înscrisurile de la dosar rezultă că această creditoare a încheiat contractul de împrumut nr.1077 cu debitoarea RN la 27.07.2010.

Prin cel de-al doilea motiv al recursurilor formulate, pârâtele critică decizia susținînd este nelegală deoarece greşit, instanţa de apel apreciază ca folosirea termenilor "anulare" si "revocare" în cuprinsul dispozitivului hotărârii ar avea aceiaşi valoare, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.6 teza a II a și pct.9 C.pr.civ

Și acest motiv al recursurilor este nefondat.

În acest sens, Curtea constată că după cum corect a apreciat de altfel și tribunalul, potrivit considerentelor ce sprijină și justifică dispozitivul sentinței primei instanțe, această instanță a constatat aplicabilitatea sancțiunii revocării în privința contractului încheiat de către recurentele pîrîte, respectiv că acesta este inopozabil reclamantei dat fiind faptul că în privința acestuia sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art.975 C.Civ pentru a sancționa astfel menționatul act juridic, iar nu a constatat, cum se susține nereal, că acesta ar fi lovit de nulitate, cum speculativ se susține prin acest motiv de recurs. În cuprinsul considerentelor hotărîrilor de fond, astfel cum au fost expuse în cele ce preced, contrar susținerilor recurentelor instanța nu analizează actul atacat sub aspectul cerințelor de valabilitate impuse de lege la întocmirea lui și nu constată că acesta ar fi lovit de sancțiunea nulității, ci că  este inopozabil, astfel cum a solicitat de altfel și reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

De altfel și în doctrină (C. Stătescu, C.Bîrsan, ,,Drept civil. Teoria Generală a obligațiilor,, Edit. ALL 1995, paginile 308 și 310) se menționează alternativ termenul de ,,revocare,, a unui act prejudiciabil încheiat de debitor cu cel de ,,desființare,, a acestui contract, definindu-se acțiunea pauliană ca fiind cea prin care creditorul cere desființarea actului făcut de debitor în vederea prejudicierii lui; totodată, se menționează în analiza naturii juridice a acțiunii revocatorii că aceasta duce la ,,desființarea,, actului prejudiciabil ca și acțiunea în anularea actului juridic, că aceasta  produce același efect de desființare, efect care se deosebește doar sub aspectul întinderii acestei desființări de această din urmă acțiune și doar în privința persoanelor ce suportă desființarea/revocarea actului lor, în sensul că la acțiunea pauliană, desființarea se produce doar între creditor și terțul dobânditor, și doar în măsura prejudiciului suferit de creditor. Acesta este motivul pentru care prin dispozitivul hotărîrii primei instanțe se dispune că desființarea/anularea adică inopozabilitatea ar avea efecte relative numai între părţile dosarului, acestea fiind debitoarea, co-contractanta cu care aceasta a încheiat actul prejudiciabil și intervenientele în calitate de creditorii ce invocă fraudarea drepturilor lor și ale căror acţiuni au fost admise.

Prin urmare, vor fi respinse susținerile formale și lipsite de conținut juridic prin care recurentele susțin că decizia recurată ar fi nelegală deoarece instanţa de apel ar fi apreciat aplicabilitatea în cauză a sancțiunii  "anulării contractului de vânzare-cumpărare", deşi s-ar fi  solicitat "revocarea" acestuia.

Prin cele de-ale treilea motiv al recursurilor formulate, pârâtele critică decizia susținînd că este nelegală deoarece greşit, instanţa de apel a apreciat admisibilitatea și puterea doveditoare a probelor, respectiv a actului autentic și al prezumțiilor, și a reținut că sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene, iar în motivare au reținut doar probabilităţi, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ. Recurentele  mai critică hotărârile instanțelor de fond și sub aspectul temeiniciei acestora, critici ce exced însă exigențelor art.304 C.pr.civ.

Și aceste motive de recurs sunt nefondate.

În acest sens, recurentele susțin că tribunalul a concluzionat nelegal că probabil preţul vînzării nu a fost plătit și că mențiunea din contractul autentic de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 referitoare la plata prețului de către pârîta RAM la data încheierii actului la momentul vînzării nu ar face dovadă față de creditoare în raport de dispoziţiile art.1174 şi urm. C.civ., texte de lege pe care instanţele le-au ignorat sau le-au interpretat greşit.

În ceea ce privește mențiunea din contractul autentic de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 referitoare la plata prețului, în raport de prevederile art.26 C.pr.civ, admisibilitatea și puterea doveditoare a mijloacelor de probă se analizează în raport de legea sub imperiul cărora s-au încheiat sau s-au produs faptele juridice ce fac obiectul probațiunii, respectiv cele ale Codului civil de la 1865.

Potrivit prevederilor art.1171 și urm. ale Codului civil de la 1865, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege de un funcţionar public competent, iar în ceea ce priveşte referirea la puterea sa doveditoare, art.1174 al aceluiași text, prevede că ,,înscrisul autentic face deplină dovadă între părți despre drepturile si obligatiile ce le constată, precum si despre aceea ce este mentionat in act, peste obiectul principal al conventiei, cind mentionarea are un raport oarecare cu acest obiect.,,

Din punctul de vedere al forței probante, așa cum a consacrat doctrina și jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești, înscrisul autentic se bucură de prezumția legală de validitate, încît partea ce îl contestă trebuie să facă dovada nelegalității lui. Totodată, mențiunile ce reprezintă constatări ex propris sensibus ale agentului instrumentator fac dovadă până la înscrierea în fals, (acestea, potrivit doctrinei -P. Trușcă, ,,Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Pesoana juridică,, Edit. UJ  2010, paginile 97-98-și jurisprudenței constante fiind cele referitoare la prezența părților, modul lor de identificare, luarea consimțământului lor, semnarea lui de către părţi) iar cele ce privesc declarațiile părților -cum sunt cele potrivit cărora prețul a fost plătit la data întocmirii actului-fac dovadă între părți -pînă la proba contrară.

 Creditoarele nu invocă însă lipsa de valabilitate a actului autentic ci invocă faptul că actul valid a fost făcut cu scopul de fraudare a drepturilor lor și nu le este opozabil astfel că în privința acestora nu ar putea fi invocată opozabilitatea unor înscrieri care nu numai că potrivit  legii nu pot primi această putere doveditoare erga omnes cum susțin nefondat recurentele (deoarece nu reprezintă constatări ex propris sensibus ale agentului instrumentator, dar le-ar priva pe creditoare chiar și de posibilitatea de a dovedi faptul juridic al încheierii contractului în frauda lor, astfel că le-ar închide chiar calea obținerii inopozabilității acestui act.

În plus, aceleași creditoare nu au calitatea de părți în respectivul contract, ci de terți-tocmai pentru că invocă fraudarea drepturilor lor și faptul că efectele contractului nu se produc asupra lor, că nu pot fi considerate a fi avânzi cauză față de actele debitoarei lor- astfel că și în raport de acest aspect, sub aspect probatoriu, mențiunea plății prețului reprezintă un fapt juridic, ce trebuie dovedit în condițiile de probațiune generale, iar nu doar prin înscrisul autentic al căror inopozabilitate solicită a se constata invocînd tocmai fraudarea drepturilor lor.

Dat fiind faptul că creditoarele recurentei pârâte RN nu sunt părți în respectivul contract (chiar și între părți o asemenea mențiune făcând dovadă pînă la proba contrară), mențiunea plății prețului din înscrisul autentic între co-contractante nu poate fi oricum dovedită împotriva lor prin menționatul înscris, astfel că apar a fi vădit nefondate și susținerile recurentelor potrivit cărora ar fi de neînţeles, de ce instanţele de fond au reținut ca parata RAM nu a făcut dovada plaţii preţului deși prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat nr.1074/16.04.2010 BNP TAM se menţionează expres plata preţului vânzării la  data autentificării actului.

Mai mult, în cauză, sub aspect probatoriu, potrivit prevederilor exprese ale art.1203 ale C.Civ de la 1865 din Capitolul IX intitulat ,,despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii,, prezumţiile simple sunt reglementate legal drept mijloace de probă admisibile pentru dovedirea fraudei, la încheierea unui act, precum cel din speță, alături de martori (textul de lege prevăzând doar cerința ca prezumţiile să aibă ,,greutate şi puterea de a naşte probabilitatea,,) și interogatoriu, potrivit art.1204 al aceluiași text. 

Prin cel de-al patrulea motiv al recursurilor formulate, pârâtele critică decizia susținînd este nelegală deoarece greşit, instanţa de apel interpretează greşit actele normative aplicabile sub aspectul cerințelor prevăzute de art.975 C.Civ., motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ, iar probele au fost omise sau apreciate eronat de către instanță, nefiind întrunite cerințele acestui text de lege.

Și acest motive al recursurilor sunt nefondate.

În acest sens, motivele invocate vizeaza faptul ca instanțele de fond ar fi interpretat gresit prevederile art.975 C.Civ ar fi fost greșit interpretate și aplicate, iar aspectele referitoare la greșita stabilire a situației de fapt constituie o chestiune de apreciere a probelor care nu face obiectul art.304 C.pr.civ. 

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că în mod greșit au reținut instanțele de fond situația de fapt, respectiv complicitatea recurentei părîte RAM la fraudarea creditoarelor sale deoarece prin probele administrate ar rezulta că nu ar fi cunoscut starea de insolvabilitate a recurentei părîte RN, Curtea reaminteşte recurentelor că reiese din considerentele deciziei recurate– astfel cum acestea sunt redate în precedent – că instanţa de apel a analizat probatoriul administrat spre a aprecia cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, iar această apreciere a fost realizată în limitele devoluţiunii permise de motivele de apel pe care recurentele apelante le-a susţinut.

Se cuvine a se sublinia faptul că, prin hotărîrile supuse controlului judiciar s-a stabilit sub aspectul stării de fapt, în raport de probele administrate, că între RN și recurenta pârâtă RAM existau relații de încredere, RAM fiind fosta soție a fiului lui RN, că acest lucru e confirmat de succesiunea în care au avut loc evenimentele invocate, precum și de înscrisurile și declarațiile de martori audiați în cauză, din care reiese că și după înstrăinarea imobilului ce a făcut obiectul contractului nr.1074/16.04.2010, apelanta RN a păstrat sediile unor firme ale sale la acea adresă, iar RAM se legitima în anul 2012 la primirea actelor de executare cu privire la firmele apelantei RN ca fiind nora acesteia, că apartamentul ce a făcut obiectul contractului nr.1074/16.04.2010 fusese vândut în anul 2002 de RAM și RS către RN. Tribunalul a reținut în raport de aceleași probe că este dovedită crearea stării de insolvabilitate în ceea ce o privește pe RN prin încheierea contractului nr.1074/16.04.2010, că sunt neverosimile susținerile că RAM nu cunoștea că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1074/16.04.2010 în condițiile arătate mai sus au fost fraudați creditorii celeilalte recurente.

Or, analiza instanţei de apel a fost realizată – corespunzător acestor limite în care a avut loc judecata în faţa primei instanţe, pentru că apelul este o cale de atac devolutivă care presupune un control judiciar de legalitate şi temeinicie asupra hotărârii instanţei ierarhic inferioare, iar nu nouă judecată a cererii de chemare în judecată.

Curtea notează că în recurs nu este posibilă reanalizarea probelor administrate în etapele procesuale anterioare, ci doar reevaluarea acesteia prin prisma unor înscrisuri noi în sensul prevăzut de art.305 C.pr.civ, astfel că susţinerile recurentelor referitoare la relevanţa/eficienţa ce ar fi trebuit acordată unora dintre înscrisurile (probe) administrate în faţa instanţelor de fond şi apel apare ca fiind incompatibilă cu analiza ce se poate realiza în această cale de atac extraordinară.

În ceea ce privește criticile prin care motivele se invocă faptul ca instanțele de fond ar fi interpretat și aplicat gresit prevederile art.975 C.Civ și care  pot fi subsumate motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ, Curtea constată că contrar susținerilor recurentelor, în mod legal au reținut instanțele de fond întrunirea cerințelor acțiunii revocatorii în privința acțiunii principale, contrar susținerilor nefondate ale recurentelor.

În privința inexistenței caracterului prejudiciabil al contractului nr.1074/16.04.2010, respectiv că prin încheierea acestuia s-ar fi cauzat starea de insolvabilitatea a recurentei RN,  Curtea va avea în vedere că și în raport de înscrisurile noi în conformitate cu prevederile art.305 C.pr.civ, rezultă că în mod legal au reținut instanțele de fond că această cerință legală a fost întrunită, și că înscrisurile noi administrate de recurente în recurs nu sunt de natură să conducă la concluzia nelegalității hotărîrilor instanțelor de fond.

În acest sens, Curtea constată că din coroborarea menționatelor înscrisuri propuse de către recurente, acestea nu au fost în măsură a contura (adresa nr.978/19.02.2016 a BCR, contractul de credite nr.1020/18.09.2002, adresa nr.1043/15.03.2010 a BCR, adresa nr.625/23.03.2010 a SC FP SRL, adresa nr.3373/25.03.2010 a SC SC SRL, extrase de Carte Funciară, contract de vînzare cumpărare pentru un vehicul folosit din 26.02.2010, certificat de atestare fiscală din 26.02.2010, ordine de încasare din 11.03.2010 emise de BCR, stare financiară client la 11.03.2010, contract de vînzare cumpărare pentru un vehicul folosit din 05.04.2010, contractul de vînzare cumpărare autentificat sub nr.14555/17.09.2010 la BNP MȘ, antecontractul de vînzare cumpărare autentificat sub nr.4105/17.09.2010 la BNP MȘ, încheierea OCPI București nr.36883/10.09.2012, extras de CF pentru informare pentru imobilul din Bd. CRP, nr.10, bl.3, sc.2. parter, ap.47, București, contract de credit bancar pentru persoane fizice nr.1148/19.09.2006, contract de ipotecă autentificat sub nr.1386/25.09.2006 la BNP AS, adresa nr.HC 25561/11.11.2010 a SC SCSRL, adresa nr.337/16.06.2011 a SC FP SRL, și celelalte), solvabilitatea recurentei RN la data încheierii actului a cărui revocare s-a solicitat în cauză, ci dimpotrivă a stării ei marcate de insolvabilitate; în acest sens, probele noi administrate în recurs nu infirmă, ci dimpotrivă confirmă întrunirea acestei cerințe legale, deoarece recurenta RN la acea dată, mai avea în proprietate doar apartamentul nr.47 din Bd. CRP, care era grevat de o ipotecă cu care fusese garantat un împrumut  de 48.000 Euro, că mai avea un credit de nevoi personale refinanțat în rate de la BCR pentru suma de circa 17.000 Euro încheiat în 10.12.2007, că împrumutase suma de 24.000 Euro și 3.500 USD de la recurenta AM la data de 05.02.2010, că mai avea un credit de 26.942 lei către SC C SA, un credit de 28.728 lei către SC M FC  Srl, un credit de 40.000 Euro către TMG. Mai mult, recurentele, deși au susținut că RN avea și alte bunuri mobile și imobile în proprietate la acea dată, nu au fost în măsură a face dovada acestor susțineri deși le revenea sarcina în contraprobă, conformitate cu prevederile art.1169 C.Civ, de a  face proba acestor susțineri; existența unor societăți comerciale ale recurentei RN nu pot fi apreciate în sensul solvabilității recurentei deoarece acestea nu sunt bunuri, ci sunt persoane juridice cu drepturi și obligații, inclusiv în ce privește dividendele și capitalul social.

În condițiile în care recurenta RN împrumutase la data încheierii contractului nr.1074/16.04.2010 74.000 de Euro și 3500 USD cît totalizează împrumuturile de la intimata reclamantă Dumitru A și recurenta AM, plata sumei de 15.000 USD  la data de 11.03.2010 către SC SC SA pentru radierea ipotecii pentru imobilul vîndut nu poate fi interpretată în sensul propus de recurente, acela că o parte din prețul datorat de Roman AM pentru vînzare ar fi fost cel care a condus la radierea ipotecii imobilului, aspect care de altfel nici nu e dovedit; mai mult, realitatea plății sumei de 98.000 de Euro de către RAM către RN nu a fost dovedită în niciun fel, nici cu vreun depozit bancar și nici nu rezultă că s-ar fi aflat vreodată în posesia vreuneia dintre pîrîte, iar suma rezultată din vînzarea celor două automobile de către RAM nu reprezintă nici jumătate din valoarea imobilului, iar vînzarea unui apartament de către aceiași pîrîtă la data  de 17.09.2010 prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4143/17.09.2010 încheiat de BNP MȘ prin care a fost înstrăinat apartamentul nr.l situat în Bucureşti str. GVB nr.11-13, bl. 8/3, sc.l, parter, sector 1 nu poate avea nicio relevanță sub acest aspect deoarece este ulterioară încheierii contractului  nr.1074/16.04.2010 iar vreun împrumut pretins contractat de aceasta nu a fost dovedit.

În ceea ce privește susținerea recurentelor potrivit căreia vînzarea apartamentului prin contractul nr.1074/16.04.2010 către RAM nu ar fi cauzat insolvabilitatea recurentei RN deoarece acesta era ipotecat iar banca începuse executarea asupra imobilului, și aceasta este vădit nefondată deoarece nu se poate susține, raportat la valoarea creanței scadente a băncii față de cea de valoarea de circa 7 ori mai mare a imobilului, că debitoarea ar fi vândut pentru a plăti datoria către alt debitor în condițiile în care chiar dacă s-ar fi ajuns la executarea silită a debitului  neachitat de 15.000 USD către SC SC SA intimata reclamantă și recurenta BG tot ar fi avut posibilitatea de a se îndestula din diferența din prețul rămas în urma executării silite a ipotecii.

Și susținerile recurentelor potrivit cărora contractul nr.1074/16.04.2010 nu ar fi avut fost rezultatul fraudei debitoarei nu pot fi primite deoarece sunt simple afirmații nedovedite,  deoarece recurenta RN nu fost în măsură a dovedi că ar avea disponibil bănesc urmare a unor afaceri în derulare, iar încasarea preţului de 98.000 Euro nefiind dovedită, rezultă crearea de către aceasta cu intenție a unei stări de insolvabilitate, și nu de majorare a patrimoniului care ar depăşi creanța creditoarei, cum se susține în absența oricărei dovezi. Mai mult, datoriile menționate mai sus, nu fac dovada unor diligente raporturi contractuale cu intimata reclamantă, ci a unor îndatorări tot mai mari.

Referitor la cea de a treia condiţie, este adevărat că creditorul trebuie să se prevaleze în exerciţiul acţiunii pauliene de o creanţă certa, lichida si exigibila si, în principiu anterioara actului atacat, însă nu mai puțin adevărat este că, după cum se va expune în cele ce preced, în examinarea recursului recurentei interveniente BG, și în privința unui creanțe ulterioare actului prejudiciabil se poate exercita acțiunea pauliană pentru a proteja de fraudă pe un creditor a cărei  creanță este ulterioară actului prejudiciabil, fiind protejat și un creditor viitor, și în consecință, cu atît mai mult fiind protejat creditorul a cărei creanță este constituită anterior actului prejudiciabil dar a cărei scadență este stabilită ulterior încheierii actului fraudulos, tocmai pentru ca debitorul să-l poată frauda pe creditor, cum este cazul în speță.

În condițiile în care în sistemul procesual român jurisprudența nu constituie izvor de drept, jurisprudența invocată de către recurente este nerelevantă, iar prevederile art.379 alin.1) Cpc, și cele ale art.1023 C.civ. invocate de recurente nu au nicio relevanță deoarece la scadența obligației asumate prin contractului nr.1074/16.04.2010, după cum rezultă din chiar înscrisul depus la dosar în recurs, recurenta RN avea un număr impresionant de alte creanțe neonorate, garantate cu o ipotecă sau de un rang superior (privilegiu), și un singur bun pe care acestea grevau, astfel că  nu ar fi avut nicio posibilitate reală de a-și îndestula creanța, contrar susținerilor nefondate ale recurentelor.

Și în ceea ce priveşte complicitatea recurentei RAM, criticile recurentelor sunt nefondate, în condițiile în care, după cum s-a arătat mai sus, starea de fapt a complicității recurentei RAM la fraudarea creditoarelor a fost apreciată de către instanțele de fond nu doar în raport de prezumții, ci din coroborarea ansamblului probatoriu, respectiv a înscrisurilor (printre care și procesul verbal de poprire), interogatorii, martori și nu poate face obiectul cenzuri de netemeinicie cum solicită recurentele. Mai mult, înscrisul nou depus în recurs reprezentat de declarația extrajudiciară numitului DS aflată la fila 159 din dosar în care se susține contrariu celor declarate în cadrul depoziției din fața primei instanțe de la fila 211, respectiv că recurenta RN nu ar fi  locuit nicidată cu recurenta RAM nu face decît să contureze reaua credință și profunda nesinceritate a recurentelor, nerealitatea susținerilor acestora din recurs potrivit cărora acestea au locuit în imobil până în 2005-2006, nu poate avea relevanța probatorie pe care acestea o doresc, și nu poate contura altă situație de fapt decît aceea reținută de instanțele de fond.

 Faptul că în evidenţele de carte funciară nu existau nici un fel de înscrieri referitoare la alte sarcini ale imobilului vândut sau alte menţiuni nu susține inexistența fraudei recurentei, față de situația de fapt reținută de către instanțele de fond a locuirii împreună a ambelor recurente pîrîte  în perioada 2002-2008, și a legăturii apropiate dintre cele două, recurenta AM chiar dacă divorțase de fiul recurentei RAM fiind cea care se declara nora acesteia ulterior divorțului, cum au reținut instanțele, chiar dacă în fapt aceasta nu mai avea această calitate.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta intervenientă BG, Curtea, reține că apar fondate criticile prin care aceasta recurentă critică decizia din apel sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art.975 C.Civ în privința cererii sale de intervnție, fiind incident motivul de modificare al hotărîrii prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.

Curtea constată că în mod nelegal a reținut tribunalul în sensul necesității imperative a îndeplinirii cerinței anteriorității creanței recurentei interveniente constatate prin contractul nr.1577/27.07.2010 în raport de actul fraudulos atacat. Or, după cum a consacrat doctrina (C. Stătescu, C.Bîrsan, ,,Drept civil. Teoria Generală a obligațiilor,, Edit. ALL 1995, paginile 308 și 310) și jurisprudența relevantă a instanțelor judecătorești (decizia nr.15/1962 a fostului Trib. Suprem citată de acești autori), atunci cînd debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv chiar dacă este vorba despre un act încheiat anterior dreptului său de creanță. Prin urmare, fiind îndeplinite, cum au reținut instanţele de fond, și celelalte cerințe ale acțiunii revocatorii din cererea de intervenție, referitoare la prejudicierea recurentei, la complicitatea la fraudă a coc-contractantei, la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței acestei creditoare, în mod legal a apreciat prima instanță în sensul caracterului fondat al acestei cereri și în privința creditoarei BG analizate de către prima instanță.

Pentru  aceste considerente, Curtea  în temeiul art.312 alin.1 şi 3  C.Pr.Civ, va admite recursul formulat de recurenta intervenientă BG împotriva deciziei pe care o va modifica în parte în sensul că va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantele reclamante RN şi RAM  împotriva aceleiaşi decizii și va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate. Vor fi respinse ca nefondate  recursurile  formulate de recurentele pârâte RN, RAM împotriva aceleiaşi decizii.

Domenii speta

Spete similare