Acţiune în constatare clauze abuzive – caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare; lipsa caracterului abuziv al clauzei referitoare la majorarea dobânzii în raport de faptul că reclamanţii au semnat actul adiţional

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 21.07.2015 sub nr. …, reclamantii M.E.D. şi M.N. in contradictoriu cu pârâta P.B.R. S.A.,  au solicitat:

- constatarea caracterului abuziv al urmatoarelor clauze prevazute in contractul de credit nr.42220000000029702 din data de 30.04.2008: Sectiunea 1-art.1.3 lit. a referitoare la comisionul de acordare, art.5 pct.5.1-5.3-modificat prin art. I pct.I.1-I.3 din actul aditional nr.2/17.09.2010 si prin actul aditional nr.1/26.05.2009 si Sectiunea 7-art.7.1. lit. k.

- obligarea paratei la restituirea sumei de 262,77 CHF, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reţinută de pârâtă la data acordării creditului, cu titlu de comision de acordare.

- obligarea paratei la plata dobanzii legale calculate asupra debitului in suma de 262,77 CHF, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, de la data incasarii acestuia si până la data restituirii efective a debitului către reclamanti.

- stabilizarea formulei de calcul a dobanzii in raport de clauza contractuala prevazuta la art.1.2 din contractul de credit, incepand cu data de 20.04.2009 si pana la data incheierii raporturilor contractuale, respectiv indicele de referinta Libor la trei luni +  marja de 4.1 puncte procentuale pe an.

- obligarea paratei la plata sumelor nedatorate incasate cu titlu de diferenta de dobanda dintre formula de calcul a dobanzii stabilita prin contractul de credit (Libor la trei luni + marja de 4,1 puncte procentuale pe an-prevazuta la art.1.2 din contractul de credit) si formulele de calcul practicate in concret de parata precizate in actele aditionale si in graficele de rambursare, de la data incasarii acestor sume si pana in prezent, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, precum si obligarea paratei la plata dobanzii legale aferente acestor sume, de la data platii si pana la data restituirii efective.

În motivarea cererii, reclamantii a aratat că, la data de 30.04.20008 între acestia şi parata P.B.R. S.A. s-a încheiat Contractul de credit nr.42220000000029702, prin care împrumutatilor li se acordă un credit în franci elveţieni (CHF) în cuantum de 17.518 CHF, pe o durată de 30 de ani.

In continuare, reclamantii au susţinut că nu au putut negocia nicio clauză din contractul de credit, acesta fiindu-le impus, şi nu au fost informaţi de către bancă, anterior încheierii contractului, cu privire la obligaţiile reclamanţilor din contractul de credit. Caracterul abuziv al clauzelor contestate rezida in faptul ca obliga consumatorii sa se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnării contractului. Avand in vedere obligaţia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare si protectie inerente dreptului consumatorului, in scopul garantarii dreptului acestuia de a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoasca riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea credit.

Avand in vedere poziţia de inegalitate de pe care actioneaza părţile si pentru a se asigura angajarea in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina băncii, care are o poziţie dominanta in raport cu consumatorul, obligaţia informării in mod complet, corect si precis a consumatorului cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit si implicit cu privire la implicaţiile indatorarii si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile art.18 din O.G. nr.21/1992 si cele ale O.U.G. nr.50/2010.

In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi sa ofere consumatorilor informaţii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligaţiilor ce le revin. Aceste obligaţii sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse in lipsa unei informări reale cu privire la acestea si, pe cale de consecinţa, evitarea unor astfel de situatii.

In lipsa informării in mod complet, corect si precis a reclamantilor cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, acestia nu au avut posibilitatea de a determina consecinţele economice ale clauzelor contractuale in baza unor criterii clare si precise.

Reclamanţii au mai arătat că sunt aplicabile prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr.193/2000, conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. În baza acestui text de lege, au susţinut reclamanţii că sunt abuzive dispoziţiile art.5 pct.5.1-5.3-modificat prin art. I pct.I.1-I.3 din actul aditional nr.2/17.09.2010 si prin actul aditional nr.1/26.05.2009. Cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor atacate, condiția este îndeplinită deoarece contractul încheiat este un contract de adeziune, în care clauzele sunt preformulate și incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaților.

Reclamantii mai sustin ca, in mod abuziv banca a majorat marja din formula de calcul a dobanzii de la 4,1 puncte procentuale pe an, cat era prevazut initial in contract la, 6,1 puncte procentuale pe an.

Or, sustin reclamantii, clauzele contractuale de la art.5 pct.5.1-5.3 din contractul de credit sunt abuzive pentru ca ofera posibilitatea bancii de a modifica dobanda prin modificarea marjei din formula de calcul a dobanzii conform deciziei unilaterale a bancii, fara un motiv intemeiat si fara ca acesta sa fie negociata cu clientul, ceea ce nu este legal conform art.1 lit. a din Anexa Legii nr.193/2000. Mai mult decât atat, respectivele clauze sunt abuzive si exprima caracterul de adeziune al contractului si prin modul in care banca si-a rezervat dreptul de a modifica respectiva marja potrivit deciziilor sale. Aceste clauze sunt cu atat mai mult abuzive cu cat modificarea marjei băncii este lasata la libera apreciere a băncii, in cuprinsul contractului de credit nefiind precizate in mod clar si expres imprejurarile care pot determina respectiva majorare. Aceste clauze dau dreptul băncii sa modifice dobanda unilateral, fara un motiv întemeiat si specificat in contract, fara a circumstantia anumite elemente sau criterii obiective in funcţie de care sa se realizeze modificarea, aspecte ce fac decizia băncii sa fie discreţionara si imposibil de controlat de către consumator, iar clauzele sa fie abuzive fata de dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit carora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract.

Astfel, arata reclamantii, expresia ’’conform deciziei bancii’’ nu constituie un motiv intemeiat pentru modificarea marjei din formula de calcul a dobanzii si nu ofera consumatorului explicatii si criterii obiective in functie de care sa poata aprecia daca decizia bancii de a majora marja si implicit dobanda este una justificata sau nu. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii prin majorarea marjei este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

 Motivul menţionat, respectiv ’’conform deciziei bancii’’, nu îndeplineste această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, daca decizia bancii este sau nu justificata.

Prin urmare, este adevărat că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.

Cu toate acestea, art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Din modul în care au fost formulate aceste clauze ce dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile (sau instanţa - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fară ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.

Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora.

Cu privire la comisionul de acordare, reclamantii arata ca, aceasta clauza este abuziva intrucat perceperea acestui comision nu este justificata in mod clar si transparent de catre banca si nu sunt mentionate serviciile oferite de catre banca in schimbul platii acestui comision. Se mai arata de asemenea ca, acest comision este abuziv si pentru faptul ca este calculat ca procent din valoarea creditului si nu este raportat la volumul de munca concret depus de catre parata pentru acordarea creditului reclamantilor. Acest comision este nejustificat raportat la munca depusa de banca pentru întocmirea dosarului. Chiar in situatia in care s-ar presupune ca acest comision este perceput pentru acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, nu se explica de ce acest cuantum este raportat la marimea sumei împrumutate si nu la volumul si complexitatea actelor ce formeaza documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile in care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

Se mai arata ca, includerea comisionului de acordare in pretul contractului, cu consecinta imposibilitatii analizarii caracterului abuziv al acestei clauze conform Directivei nr.93/13/CEE, nu poate fi retinuta intrucat, actul comunitar se refera la clauzele care sunt exprimate intr-un limbaj clar si inteligil, ceea ce nu este cazul in speta de fata cu privire la comisionul de acordare.

Cu privire la restituirea sumelor de bani incasate de catre banca in temeiul acestor clauze, reclamantii arata ca aceasta masura se impune ca o consecinta fireasca a constatarii caracterului abuziv al acestor clauze.

In dovedire, reclamantii au solicitat proba cu acte.

Cererea este scutita de plata taxei de timbru.

Prin întâmpinarea depusă, parata a invocat exceptia de litispendenta a prezentului dosar in raport de dosarul nr. ... iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neintemeiata.

In motivare, parata a aratat ca banca are doar obligaţia de informare, nu dă sfaturi ori consiliere clientului. 

In ceea ce priveşte clauzele privind preţului contractului, legiuitorul roman a preluat dispoziţiile art. 4 par. 1 al Directivei 93/13/CEE, ce reglementează la rândul sau excluderea acestora de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, dupa cum urmeaza: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil."

De asemenea, dispoziţiile art. 4 par. 2 al Directivei 93/13/CEE stipuleaza: "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justetea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil."

Din analiza celor doua prevederinormative [art. 4 alin. (2) Directiva 93/13/CEE si art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000] rezultă ca preţul unui serviciu, respectiv costul unui credit bancar (asa cum sunt dobanda si comisionul de acordare credit) perceput de către banca nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Susţine pârâta că nu este îndeplinită condiţia privind lipsa negocierii, întrucât împrumutatii au avut posibilitatea reală de a influenţa natura clauzelor contestate, care au fost negociate. De asemenea, opinează că nu sunt îndeplinite nici condiţiile privind reaua-credinţă a băncii şi existenţa unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aspecte care trebuie analizate în funcţie de situaţia concretă de la momentul încheierii contractului de credit, iar nu de evoluţia ulterioară a pieţei.

Parata mai sustine ca toate clauzele contractului au fost negociate si ca reclamantilor le-a fost acordata o perioada de timp rezonabila inainte de data semnarii contractului de credit, aspect confirmat si de reclamanti prin art.11.2 din contractul de credit. Se mai sustine de asemenea ca reclamantii au avut posibilitatea de a opta intre mai multe tipuri de credit de pe piata si intre serviciile mai multor banci.

Parata arata ca, la momentul incheierii contractului de credit, nicio dispozitie legala nu interzicea paratei sa modifice marja din formula de calcul a dobanzii, astfel incat, clauza prevazuta la art.5.1 din contract conform careia banca avea dreptul sa modifice marja care intra in formula de calcul a dobanzii este legala.

Mai mult, arata parata, reclamantii au fost de acord si au semnat actul aditional nr.1/26.05.2009 prin care marja bancii a fost majorata cu doua puncte procentuale, de la 4,1 pe an la 6,1 pe an iar ulterior intrării in vigoare a O.U.G. nr.50/2010, prin Actul aditional  nr.2 din data de 17.09.2010, in urma alinierii Contractului de credit la prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, rata dobânzii variabile a creditului acordat a fost stabilita ca un procent anual in funcţie de indicele de referinţa (LIIBOR la 3 luni), la care s-a adaugat marja Băncii de 6,1%. Astfel, marja băncii de 6,1% a fost "inghetata" la un cuantum fix, pentru viitor. (Variaţia ratei dobânzii se calculeaza dupa urmatoarea formula: Rata dobânzii = Indice de referinţa LIIBOR la 3 luni + Marja fixa a Băncii de 6,1%). Prin Actul Adiţional din data de 17.09.2010, de implementare a O.U.G. nr.50/2010, prevederile din Contractul de credit cu privire la dreptul băncii de a modifica unilateral marja băncii au fost inlaturate, iar marja băncii a devenit fixa pentru viitor. Aşadar, prin Actul Adiţional de implementarea a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, încheiat la data de 17.09.2010, banca s-a conformat dispoziţiilor legii (OUG nr. 50/2010).

Pe de altă parte, pretentiile reclamantilor sunt neintemeiate intrucat, de la data incheierii contractului de credit si pana la apariţia O.U.G. nr.50/2010 clauza de la art.5 pct.5.1 avea un caracter legal dat fiind faptul ca aceasta reprezintă o transpunere in contract a principilor rezultate din interpretarea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr.193/2000.

Reclamantilor le-au fost respectate de către banca dreptul privind negocierea directa si dreptul de opţiune. Aşadar, pe de o parte, consumatorii au negociat contractul de credit iar, pe de alta parte, au avut posibilitatea de a alege intre mai multe servicii si produse bancare oferite atat de către parata, cat si de către alte institutii bancare concurente. In urma analizei, acestia au optat pentru unul dintre produsele bancare oferite de către parata întrucât, la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piaţa. Prin urmare, consumatorii, cunoscând condiţiile băncii-care s-au dovedit a fi mai avantajoase fata de cele practicate de către alte institutii bancare, sau chiar de către parata pentru alte tipuri de produse si servicii bancare-au acceptat in cunostinta de cauza, ulterior negocierii, clauzele contactului de credit.

Clauzele contractuale reclamate nu au creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părtilor ar trebui sa fie incidentă lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al unei parti contactante.

Legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar in cazul unui dezechilibru semnificativ, si nu in cazul oricărui dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părtilor (de exemplu: profitul obtinut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc dat fiind ca scopul principal al oricărui comerciant/profesionist este profitul).

In acest sens, Inalta Curte de Casaţie si Justitie, secţia a II-a civilă,  prin decizia nr.1936/2013 a retinut ca: „directiva nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea in instanta a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceştia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creeaza in mod real si contrar bunei-credinte un dezechilibru semnificativ in defavoarea consumatorilor".

Or, in prezenta cauza nu poate fi vorba de existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor si cu atat mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobanda si comisionul de acordare, în condiţiile în care banca si-a asumat si ulterior si-a realizat obligaţiile de acordare a imprumutului prin virarea imprumutului in contul curent al reclamantilor.

Comisionul de acordare credit reprezintă o parte din pretulul/costul creditului acordat iar clauza care il reglementează este exprimata intr-un limbaj clar si inteligibil si drept urmare nu poate fi cenzurata.

Comisionul de acordare credit a fost perceput de banca pentru amortizarea costului pe care banca l-a suportat prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat in activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotica si servicii interne, pregatirea dosarului de imprumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfasurare a activitatii băncii.

Simpla împrejurare ca suma perceputa uno ictu cu titlu de comision de acordare reprezintă un cost mare pentru reclamanti nu poate constitui un argument pentru a fi admisa cererea acestora, cu atat mai mult cu cat, cuantumul acestuia a fost cunoscut de împrumutati inca de la momentul contractării creditului si asumat de acestia.

Parata mai arata ca, clauza prevazuta la Sectiunea 7-art.7.1. lit. k reprezintă o clauza contractuala stabilita de parti in momentul incheierii contractului de credit, al carei scop principal este acela de a asigura banca de recuperarea sumei împrumutate in împrejurarea in care împrumutatii nu pot/nu vor putea sa îsi mai onoreze obligaţiile contractuale.

In fine, se mai sustine ca banca a actionat cu buna-credinta.

In dovedire, parata a solicitat probele cu acte si interogatoriul reclamantilor.

In drept, pârâta a invocat: dispoziţiile art.205, art.451 si art. 453 din NCPC,  dispoziţiile art.4 alin. (1) si (6) din Legea nr. 193/2000 si pe cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr.193/2000, prevederile art.4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile art.2 pct.24 din O.G. nr.21/1992, prevederile art.117 alin.(2) din O.U.G. nr.99/2006,  prevederile art.37, 67 si art.95 din O.U.G. nr.50/2010, dispoziţiile art.969 C.Civ. 1864.

La termenul de judecata din data de 14.12.2015, s-a respins ca neintemeiata exceptia de litispendenta a prezentului dosar in raport de dosarul nr...., au fost incuviintate pentru reclamanti proba cu inscrisuri iar pentru parata probele cu acte si interogatoriul reclamantilor iar in baza rolului activ instanta a dispus efectuarea in cauza a unei expertize contabile.

In cauza a fost intocmit raportul de expertiza de catre experta C.G. asupra caruia partile nu au formulat obiectiuni.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

In primul rand se impune precizarea ca, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 şi art.3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.

La data de 30.04.20008 între reclamanti şi parata P.B.R. S.A. s-a încheiat Contractul de credit nr.42220000000029702, prin care împrumutatilor li se acordă un credit în franci elveţieni (CHF) în cuantum de 17.518 CHF, pe o durată de 30 de ani.

In speţă, din perspectiva calităţii părţilor contractante, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.193/2000. Astfel, reclamantii au calitatea de consumatori in intelesul dispoziţiilor art.2 alin.1 Legea nr.193/2000, conform cu care:„Prin consumator se înţelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. ”

De asemenea, parata are calitatea de comerciant, perfectând contractul de credit in cadrul unei activitati comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din aceeaşi lege: „Prin comerciant se înţelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza in acelaşi scop in numele sau pe seama acesteia.”

În analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse controlului instanţei judecătoreşti de către reclamanti, instanţa va porni de la caracterul contractului de credit încheiat între părţi, respectiv contract negociat sau contract de adeziune.

Din această perspectivă, instanţa reţine că Contractul de credit nr.42220000000029702 este un contract de adeziune, fiind redactat în întregime de operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând interveni sau modifica clauzele contractuale ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Art.3.2 din Directiva 93/13/CEE prevede că:„ Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei„

Conform art. 4 alin.3 din Legea nr.193/2000: „ Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens „.

Instanta retine ca, negocierea contractului nu înseamnă posibilitatea pentru consumator de a alege între mai multe oferte şi de a studia oferta în care sunt prestabiliţi de către comerciant termenii contractuali ci de a oferi în mod real consumatorului posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzelor contractuale. Cum sarcina probei negocierii contractului revine comerciantului iar în speţă pârâta nu a făcut această probă, instanţa reţine că contractul de împrumut încheiat între reclamanti şi pârâtă este un contract de adeziune, consumatorii având doar posibilitatea să adere sau nu la el.

 Prin urmare, având în vedere caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, instanţa va analiza caracterul abuziv al acestora prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Lege 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, în conformitate cu care: o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

 Prin urmare, o clauza contractuala este abuziva daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele condiţii: clauza sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul; clauza sa încalce exigentele bunei-credinte; clauza, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Analizând din această perspectivă clauzele al căror caracter abuziv se invocă, instanţa reţine următoarele:

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare, instanta retine ca, potrivit art.1.3 lit. a din contract:’’ Pentru creditul acordat, imprumutatul va plati bancii urmatoarele comisioane: comisionul de acordare de 262,77 CHF, stabilit ca procent de 1,5% aplicat la limita creditului acordat si perceput la data tragerii creditului.’’

In ceea ce priveste sustinerea paratei conform careia clauza referitoare la comisionul de acordare nu poate fi analizata din perspectiva caracterului abuziv intrucat acest comision face parte din pretul contractului, instanta retine in primul rand ca aceasta este neintemeiata, pentru urmatoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.

În acest sens, instanţa apreciază că un comision de acordare nu poate reprezenta obiectul principal al contractului, care este dat de împrumutarea unei sume de bani contra unui preţ constituit de dobândă, deoarece comisionul de acordare constituie un preţ al încheierii contractului, deci o clauză cu caracter accesoriu, iar nu obiectul principal al acestuia.

Mai mult, instanta retine ca, si in situatia in care s-ar aprecia ca, comisionul de acordare face parte din pretul contractului, oricum potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/ 08 – Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări … care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

Or, cum jurisprudenţa CJUE este obligatorie pentru instanţele româneşti rezultă că, oricum, acestea au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestei clauze.

 Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederea inserată la art.1.3 lit. a din contract din contract a fost supusă negocierii directe cu consumatorii, ci este vorba de o clauză care a fost impusa reclamantilor în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect dispozitiile art.4.2. din lege.

Instanţa reţine că, în fapt, comisionul de acordare la care se face referire în convenţia supusa analizei, în cuantumul perceput de 1,5% din valoarea creditului acordat, nu a putut fi justificat de către pârâtă în condiţiile în care elementele enumerate în întâmpinare care determină în opinia sa perceperea acestuia nu sunt în măsură să conducă la achitarea acestuia într-un asemenea cuantum.

Cu atât mai puţin poate fi justificat cuantumul sumei stabilite cu acest titlu, în condiţiile în care pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision. Pentru a putea fi justificat acest comision, aceste pretinse cheltuieli trebuie efectuate in mod concret si justificate de către parata prin documente financiar contabile (facturi, chitante etc.) ulterior efectuării lor, ceea ce parata nu a facut.

Astfel, nu poate fi primit ca parata, in mod discretionar si pentru ratiuni numai de ea stiute sa nu ofere nicio justificare concreta a sumei percepute efectiv cu titlu de comision de acordare, sa nu explice in concret, in cuprinsul contractului, in ce au constat aceste cheltuieli.

Argumentele paratei din cuprinsul intampinarii prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii acestei sume, nu pot fi primite, cata vreme aceste elemente se vor a fi clarificate in timpul procesului, fara a fi fost evidentiate in conventia de credit. Mai mult, se retine ca, pârâta justifică perceperea comisionului de acordare pentru amortizarea costului pe care banca l-a suportat prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat in activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotica si servicii interne, pregatirea dosarului de imprumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfasurare a activitatii băncii.

Or, deşi instanţa nu exclude de plano perceperea unui comision pentru demersurile efectuate de bancă în vederea formării şi analizei dosarului de creditare, având în vedere că încheierea contractului este în beneficiul ambilor cocontractanţi, deci şi costurile prealabile încheierii contractului trebuie suportate de principiu de ambele părţi, în egală măsură, instanţa nu poate accepta perceperea unui comision fără ca pârâta să explice în vreun fel, în curprinsul contractului, modul de calcul al acestuia.

De altfel, nici în cuprinsul intâmpinării, pârâta nu a oferit criterii clare pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision.

Totodată, instanța reține că nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului atât timp acest comision reprezintă, conform susţinerilor pârâtei, o retribuţie a muncii prestate în vederea întocmirii dosarului de creditare. Or, munca desfăşurată în acest sens nu este diferită în funcţie de valoarea creditului acordat ci este în principiu aceeaşi pentru acelaşi tip de credit. Dacă pentru acelaşi tip de credit timpul alocat de bancă pentru întocmirea dosarului de creditare a fost diferit, banca trebuia să justifice în mod clar acest aspect şi să detalieze costurile implicate pentru a putea oferi o justificare obiectivă şi verificabilă consumatorului. Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării clientul neavând niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Totodată, instanţa reţine că nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului, atât timp cât consumatorii care încheie acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii se află într-o situaţie identică. Prin urmare, pentru acelaşi tip de credit, fiind îndeplinită aceeaşi muncă, nu se justifică solicitarea unui comision în funcţie de valoarea împrumutului.

Instanţa apreciază că exigenţele bunei credinţe care trebuie să caracterizeze relaţiile contractuale dintre cele două părţi nu au fost respectate, iar suportarea de către consumatori a unor costuri pentru demersuri prealabile contractării, exprimat în formă procentuală, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Parata nu numai ca nu a probat efectuarea acestor cheltuieli, dar le-a si stabilit anticipat, inainte de acordarea creditului, in cuantum de 1,5 % din soldul creditului.

Asa cum s-a aratat si mai sus, dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

De asemenea, se mai retine ca, beneficiile aduse nu sunt doar pe termen scurt, pentru că acest comision intra în cuantumul total al creditului şi pentru el se plăteste o dobândă pe termen lung.

Astfel, instanţa consideră că perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, de 1,5% din valoarea totală a creditului, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii. Astfel, comisionul de acordare perceput nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentaţiei de credit, avand in vedere denumirea cât şi natura sa care, nici una şi nici alta nu fac vreo trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului.

Potrivit contractului, tragerea din credit se poate efectua doar dupa îndeplinirea anumitor condiţii prealabile, care presupun constituirea de către clientii/garantii ipotecari in favoarea băncii, a garanţiilor expres prevăzute in contract si dupa ce au predat documentele, de asemenea expres prevăzute, in forma si conţinutul aprobate de banca, fara ca banca sa fie obligata sa suporte vreo cheltuiala legata de acestea.

Clauza în discuţie nu respectă exigenţele bunei credinţe, deoarece aceasta a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantilor. Potrivit considerentului nr.16 al Directivei nr.93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”. Practic, prin inserarea acestei clauze, pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul reclamantilor, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.

În privinţa sancţiunii ce intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, instanţa reţine următoarele:

Deşi este adevărat că Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este, practic, identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, şi nu unul individual.

Legea nr.193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr.93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs. Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

După cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulate de către reclamanţi, aceasta se referă la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, or, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, pentru toate considerentele expuse mai sus, instanta va constata caracterul abuziv si, pe cale de consecinta, nulitatea absoluta a clauzei prevazute in contractul de credit nr.42220000000029702 din data de 30.04.2008: Sectiunea 1-art.1.3 lit. a referitoare la comisionul de acordare.

In ceea ce priveste solicitarea reclamantilor de restituire a sumei de 262,77 CHF, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reţinută de pârâtă la data acordării creditului, cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală începând cu data încasării acestei sume de către pârâtă şi până la data achitării efective, se retine ca, fundamentul pretenţiei îl constituie plata nedatorată, ca urmare a dispariţiei cauzei executării prestaţiei reclamantilor, prin declararea nulităţii clauzei contractuale în baza căreia reclamantii şi-au executat obligaţia, respectiv au achitat comisionul de acordare.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art.1092 C.civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, instanţa constată întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce, prestaţia efectuată de reclamanti–solvens cu privire la comisionul de acordare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Astfel, pe de o parte, instanţa reţine că repunerea părţilor în situaţia anterioară este posibilă din punct de vedere obiectiv, pârâta putând restitui suma nedatorata de către reclamanti, astfel că raţiunea pentru care a fost instituită excepţia de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară pentru contractele cu executare succesivă nu îşi are justificare în acest caz.

Pe de altă parte, calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă este dată de modalitatea de executare a prestaţiilor ce incumbă părţilor. Astfel, în ipoteza în care contractul este sinalagmatic pentru a putea fi calificat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestaţii să aibă acest caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestaţii să aibă caracterul vizat.

Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că actul juridic încheiat între părţi constituie act juridic cu executare dintr-o dată, neputând fi calificat cu executare succesivă, din moment ce obligaţia băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestuia este admisibilă.

Aşadar, luând în considerare dispoziţiile art.1092 C.civ. şi având în vedere principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acele clauze nu ar fi existat, ca urmare a declarării nulităţii clauzei prevazute la Sectiunea 1-art.1.3 lit. a referitoare la comisionul de acordare din contractul de credit nr.42220000000029702, instanţa va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, sens în care va obliga pârâta sa restituie reclamantilor suma de 262,77 CHF, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reţinută de pârâtă la data acordării creditului, cu titlu de comision de acordare.

Cu privire la cererea reclamantilor de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, calculate asupra sumei de 262,77 CHF, instanţa reţine următoarele:

Conform art.1082. C .civ de la 1864: „Debitorul este osandit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru intarzierea executarii, cu toate ca nu este rea-credinta din parte-i, afara numai daca nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata.”

Conform art.1088. C.civ de la 1864:” La obligatiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si societate. Aceste daune-interese se cuvin fara ca creditorul sa fie tinut a justifica despre vreo paguba; nu sunt debite decat din ziua cererii in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept.”

Instanţa reţine că, întrucât, în cazul repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii, obligaţia de a restitui suma în temeiul unei clauze nule se naşte de la data încasării sumei şi dobânda legală este datorată de debitorul obligaţiei de plată tot de la această dată.

In continuare, cu privire la modul concret de calcul al dobanzii, instanta retine ca fiind corecte calculele efectuate de catre experta C.G. intrucat, in speta sunt aplicabile, cu privire la calculul dobanzii, dispozitiile art.3 alin.1 din O.G. nr.9/2000 si ale art.3 alin.2 din O.G. nr.13/2011, pentru perioada in care fiecare dintre aceste acte normative a fost/este in vigoare.

Potrivit dispoziţiilor art.2 din O.G. 9/2000: „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi, fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală”, iar conform art.3 alin.1 din O.G. nr.9/2000:’’ Dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.’’

Potrivit art.2 din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:’’ În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.’’

Potrivit art.3 alin.2 din O.G. nr.13/2011:’’ (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.’’,

În speţă, instanţa constată că sunt pe deplin îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor penalizatoare şi anume: obligaţia pârâtei constă în plata unei sume de bani, este lichidă şi exigibilă, iar prin neplata la scadenţă a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia a produs reclamantilor un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare calculate pe durata întârzierii în executare.

Pentru aceste considerente, instanta va obliga pârâta sa achite reclamantilor suma de 166,22 CHF in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentand dobanda legala calculata pentru perioada 09.05.2008-01.04.2016 asupra debitului in suma de 262,77 CHF, asa cum s-a stabilit prin expertiza contabila efectuata in cauza precum si sa plateasca in continuare dobanda legala calculata asupra debitului in suma de 262,77 CHF, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, până la data restituirii efective a debitului către reclamanti.

In ceea ce priveste clauza prevazuta la Sectiunea 7-art.7.1. lit. k din contractul de credit, instanta retine urmatoarele:

Conform art.7.1. lit. k din contractul de credit:’’Sunt considerate cazuri de neindeplinire de catre imprumutat/coplatitor/garant/garant ipotecar a prezentului contract: in cazul in care banca declara exigibila oricare dintre facilitatile de credit acordate imprumutatului sau vreunei alte persoane fizice/juridice, care este garantata cu vreuna din garantiile imobiliare mentionate la art.4.1. independent de rang, care acopera si facilitatea de credit acordata prin prezentul contract, imprumutatul, coplatitorul, garantul/garantul ipotecar sunt de acord si nu se vor opune in niciun fel la declararea exigibilitatii anticipate de catre banca a facilitatii de credit acordate prin prezentul contract si nu se vor opune la executarea de catre banca a garantiei in vederea recuperarii oricarei si a tuturor datoriilor garantate cu respectiva garantie.’’

Instanța apreciază că aceasta clauza este abuziva, motivat de faptul că aceasta conferă pârâtei dreptul de a declara creditul scadent anticipat, cu toate consecinţele acestei măsuri (naşterea obligaţiei de restituire în întregime a sumei împrumutate, suportarea dobânzii penalizatoare etc.), chiar şi în situaţia îndeplinirii întocmai de către reclamanti a obligaţiilor izvorâte din contractul care face obiectul acestui litigiu. Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei–credinţei, în condiţiile în care reclamantii pot fi sancţionati în mod discreţionar de către bancă, pentru motive străine de cadrul contractual stabilit între părţi.

Astfel, clauza in discutie vizează relații contractuale și situații de fapt străine de raportul juridic derivat din contractul încheiat cu banca.

Or, pentru a nu avea caracter abuziv, aceste situații care definesc culpa contractuală a consumatorului trebuie și pot viza doar raporturile contractuale dintre părţi, o interpretare contrară si o extindere si la comportamentul reclamantilor sau al altor persoane straine acestora din alte contracte de credit decat cel supus analizei in prezenta cauza fiind în contradicție evidentă cu principiul bunei-credințe care trebuie să caracterizeze raporturile dintre părți, pentru că ar conduce la situații absurde în care, motivat de neexecutarea de către consumatori a obligațiilor derivate din alte raporturi contractuale, poate chiar în mod justificat, banca să rezilieze contractul, cu toate că obligațiile de plată derivate din contractul încheiat cu aceasta sunt onorate întocmai și la termen de către consumatori.

Sunt considerente pentru care, instanta va constata caracterul abuziv si, pe cale de consecinta, nulitatea absoluta a clauzei prevazute in contractul de credit nr.42220000000029702 din data de 30.04.2008: Sectiunea 7-art.7.1. lit. k.

In ceea ce priveste cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.5 pct.5.1-5.3-modificat prin art. I pct.I.1-I.3 din actul aditional nr.2/17.09.2010 si prin actul aditional nr.1/26.05.2009, instanta retine urmatoarele:

Cu privire la dobanda, se retine ca, potrivit art.1.2 din contract, dobanda este fixa in primele 12 luni de la tragerea creditului, dupa aceea variabila in functie de indicele de referinta Libor la trei luni si marja bancii, care la data incheierii contractului era de 4,1 puncte procentuale pe an, dobanda fixa pentru primul an de creditare fiind de 4,4 puncte procentuale pe an.

Conform Sectiunii 5, art.5.1:’’Dobanda la creditul acordat este stabilita ca un procent anual si este, la data incheierii contractului, cea mentionata la art.1.2. Dupa primele 12 luni de la data tragerii creditului dobanda va deveni variabila si revizuibila la fiecare trei luni in functie de valoarea indicelui de referinta de la acea data si marja bancii, prima modificare avand loc la 12 luni de la data tragerii. In acest sens, la scadenta celei de a 13-a rate, dupa prima aniversare a unui an de la tragerea initiala a creditului, imprumutatul, coplatitorul, garantul sunt obligati sa se prezinte la banca in vederea luarii la cunostinta a noului nivel de dobanda si primirii noului grafic de rambursare, considerat acceptat in mod automat de catre imprumutat/coplatitor/garant. Partile convin ca, in cazul in care imprumutatul, coplatitorul, garantul nu indeplinesc aceasta obligatie, sa se considere ca acestia au luat deja la cunostinta de noul nivel de dobanda si de noul grafic de rambursare iar banca este exonerata de orice alta obligatie de informare. Dobanda variabila este stabilita in functie de indicele de referinta la care se adauga marja variabila a bancii, care la data incheierii contractului este cea mentionata la art.1.2.  Dobanda se poate modifica in functie de variatia indicelui de referinta si/sau a marjei, aceasta din urma variind conform deciziei bancii. In cazul in care indicele de referinta si/sau  marja bancii variaza cu minim 0,25 puncte procentuale (in plus/minus) fata de valoarea initiala a acestora, la cea mai recenta modificare, dupa caz, banca poate modifica dobanda in consecinta, in orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobanda se aplica asupra soldului existent al creditului, la data modificarii acesteia.’’

Art.5 pct.5.2-5.3 din contract stabilesc, in esenta ca, avand in vedere ca dupa primele 12 luni de la data tragerii creditului dobanda poate varia in functie de indicele de referinta, informatie publica, imprumutatul este obligat sa urmareasca fluctuatiile acestui indice si sa se prezinte la banca pentru a primi noul grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de catre imprumutat/coplatitor/garant fara a fi necesara semnatura lor iar noua dobanda se va aplica indiferent daca imprumutatul/coplatitorul/garantul se prezinta sau nu la banca in vederea ridicarii graficului de rambursare, banca fiind exonerata de orice obligatie de informare. Se mai prevede de asemenea ca, in cazul in care banca modifica marja, conform deciziei sale, noua rata a dobânzii va fi comunicata împrumutatului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire împreuna cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat. In cazul majorarii marjei din componenta dobânzii, imprumutatul/coplatitorul/garantul are/au dreptul sa declare intr-un interval de 30 de zile de la comunicarea noii rate a dobânzii ca nu accepta noul nivel al marjei. In aceasta situatie, imprumutatul/coplatitorul/garantul se obliga sa restituie restul de credit datorat si dobânzile datorate pana la data plaţii, in acelaşi interval de 30 de zile.

In continuare, cu privire la aceste trei clauze, instanta retine ca nemultumirea reclamantilor, asa cum rezulta aceasta din continutul cererii de chemare in judecata, este legata de posibilitatea bancii de a modifica marja din componenta dobanzii ’’conform deciziei sale"-"în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale"....

In continuare, instanta retine ca, intr-adevar, dupa primele 12 luni de la data tragerii creditului, parata a transmis reclamantilor o notificare prin care le aducea la cunostinta decizia sa de a majora marja din formula de calcul a dobanzii de la 4,1 puncte procentuale, asa cum era initial in contract, la 6,1 puncte procentuale.

Ca urmare a acestei notificari, partile au incheiat actul aditional nr.1/26.05.2009, prin care s-a convenit modificarea art.1.2 din contractul de credit, in sensul majorarii marjei din formula de calcul a dobanzii de la 4,1 puncte procentuale, asa cum era initial in contract, la 6,1 puncte procentuale.

In continuare, instanta retine ca nu poate fi primita solicitarea reclamantilor de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze, pentru urmatoarele considerente:

In ceea ce priveste perioada cuprinsa intre 26.05.2009, data incheierii actului aditional nr.1 prin care a fost majorata marja din formula de calcul a dobanzii de la 4,1 puncte procentuale, asa cum era initial in contract, la 6,1 puncte procentuale,  si data de 17.09.2010, data incheierii actului aditional nr.2/17.09.2010, de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr.50/2010, instanta retine urmatoarele:

Clauzele mentionate mai sus si care dadeau dreptul bancii de a modifica conform deciziei sale marja din formula de calcul a dobanzii ar putea fi considerate abuzive insa numai in masura in care, prevalandu-se de aceste clauze, parata a majorat marja fara a avea acordul reclamantilor consumatori.

Or, in speta, instanta constata ca lucrurile sunt diferite, in sensul ca, reclamantii au fost in mod expres de acord cu majorarea marjei, acord exprimat fara echivoc in cuprinsul actului aditional nr.1/26.05.2009.

Astfel, instanta retine ca, daca initial decizia de a majora marja din componenta dobanzii a aparut ca fiind una exclusiva si discretionara a bancii, in temeiul clauzelor contractuale contestate de reclamanti, aceasta decizie a fost insa sustinuta in continuare de acordul reclamantilor, acord exprimat fara echivoc in cuprinsul actului aditional nr.1/26.05.2009. Astfel, instanţa reţine că modificarea marjei din formula de calcul a dobanzii este expresia voinţei părţilor, rata dobânzii nefiind stabilită în mod unilateral de către pârâtă.

Astfel, in acest context, instanta apreciaza ca reclamantii nu mai pot invoca caracterul abuziv al clauzelor mentionate mai sus pentru perioada cuprinsa intre 26.05.2009, data incheierii actului aditional nr.1 prin care a fost majorata marja din formula de calcul a dobanzii de la 4,1 puncte procentuale, asa cum era initial in contract, la 6,1 puncte procentuale, si data de 17.09.2010, data incheierii actului aditional nr.2/17.09.2010, de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr.50/2010, in contextul in care au fost de acord cu aceasta majorare in mod expres. Mai mult, instanta retine ca, atat intre 26.05.2009 si 17.09.2010, cat si dupa data de 17.09.2010, adica după ce au expirat cele 12 luni cu dobândă fixă, reclamantii au achitat dobanda majorata ca urmare si a majorarii marjei din formula de calcul a dobanzii, fără a cere detalii suplimentare la momentul semnarii actului aditional nr.1 prin care au fost de acord cu majorarea marjei. În acest sens, instanţa reţine că reclamantii şi-au dat acordul cu privire la încheierea actului adiţional nr.1/26.05.2009 în forma anterior menţionată, acestia cunoscând încă de la momentul semnării sale faptul că marja se va mari de la 4,1 la 6,1 puncte procentuale, modificarea contestata fiind redactata într-un limbaj accesibil, uşor inteligibil şi de o manieră clară.

Instanta apreciaza ca, in masura in care, intr-adevar, nu ar fi fost de acord cu decizia bancii de a majora marja, reclamantii aveau in mod evident posibilitatea de a refuza semnarea unui act aditional care sa consacre expres aceasta modificare, chiar daca in concret banca si-ar fi impus voita si reclamantii tot ar fi fost nevoiti sa achite o dobanda majorata ca urmare a majorarii marjei din formula sa de calcul intrucat, numai intr-un asemenea caz s-ar fi putut considera ca decizia bancii a fost unilaterala si fara acordul reclamantilor.

Relativ la perioada de dupa data de 17.09.2010, data incheierii actului aditional nr.2/17.09.2010, de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr.50/2010, si de asemenea atat in prezent si cat si pentru viitor, instanta retine ca, urmare a prevederilor actului aditional nr.2/17.09.2010 nu se mai putea/poate pune problema ca banca sa uzeze de prevederile art.5 pct.5.2-5.3 din contract si sa modifice marja din formula de calcul a dobanzii, avand in vedere ca, prin acest act aditional s-a prevazut in mod expres faptul ca marja bancii din formula de calcul a dobanzii va ramane fixa pentru toata perioada de creditare. Prin urmare, atat de la data alinierii contractului la prevederile O.U.G. nr.50/2010 si pana în prezent cat si in viitor parata nu mai are temei contractual pentru a se folosi de posibilitatea conferită iniţial de textele din contract criticate de reclamanti.

Astfel, prin Actul aditional nr.2 din data de 17.09.2010, s-a prevazut in mod expres faptul ca rata dobanzii este stablita in functie de indicele libor la trei luni la care adauga marja fixa a bancii, pe toata durata derularii contractului, de 6,1 puncte procentuale, asa cum se convenise anterior de catre parti prin actul aditional nr.1. S-a mai prevazut de asemenea ca, rata dobanzii se revizuieste in sens pozitiv sau negativ, la fiecare trei luni, in functie de noua valoare a indicelui de referinta si marja fixa a bancii iar banca poate modifica valoarea marjei fixe in valoare de 6,1 puncte procentuale din componenta ratei dobanzii numai ca urmare a modificarilor legislative, care impun in mod expres acest lucru, fiind respectate astfel de deplin dispozitiile O.U.G. nr.50/2010, cu privire la modul de calcul al dobanzii.

In ceea ce priveste imprejurarea ca, marja bancii a fost stabilita in actul aditional nr.2 la 6,1 puncte procentuale, aspect care de asemenea este criticat de reclamanti care ar dori ca marja din acest act aditional sa fie cea din contractul initial, respectiv de 4,1 puncte procentuale si aceasta sa ramana fixa conform prevederilor O.U.G. nr.50/2010, instanta retine ca, modul in care a procedat parata este unul corect, avand in vedere ca, anterior, prin actul aditional nr.1 partile convenisera majorarea marjei, neputandu-se pune in niciun caz problema sa mai fie pastrata marja initiala din contract de 4,1 puncte procentuale.

Relativ la solicitarea reclamantilor privind stabilizarea formulei de calcul a dobanzii in raport de clauza contractuala prevazuta la art.1.2 din contractul de credit, incepand cu data de 20.04.2009 si pana la data incheierii raporturilor contractuale, respectiv indicele de referinta Libor la trei luni + marja de 4,1 puncte procentuale pe an, instanta retine ca nici aceasta nu poate fi primita pentru toate considerentele expuse mai sus, conform carora, in esenta, in ceea ce priveste perioada cuprinsa intre 26.05.2009, data incheierii actului aditional nr.1 prin care a fost majorata marja din formula de calcul a dobanzii de la 4,1 puncte procentuale, asa cum era initial in contract, la 6,1 puncte procentuale, si data de 17.09.2010, data incheierii actului aditional nr.2/17.09.2010, de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr.50/2010, reclamantii au fost de acord cu majorarea marjei bancii prin actul aditional nr.1 iar in ceea ce priveste perioada de dupa data de 17.09.2010, data incheierii actului aditional nr.2/17.09.2010, de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr.50/2010,  in prezent si pentru viitor, solicitarea nu poate fi primita pe acelasi considerent al acordului reclamantilor cu privire la marja de 6,1 puncte procentuale, fiind firesc si normal ca aceasta sa fie preluata in formula de calcul a dobanzii dupa data de 17.09.2010 si ca aceasta sa fie cuantumul care va ramane in continuare fix.

Mai mult, instanta retine si ca, oricum, şi în cazul în care s-ar constata că aceste clauze sunt abuzive nu s-ar putea stabili de către instanţă ca dobânda variabilă incepand cu data de 20.04.2009 si pana la data incheierii raporturilor contractuale sa fie calculata dupa formula indicele de referinta Libor la trei luni + marja de 4,1 puncte procentuale pe an, asa cum solicita reclamantii întrucât, în acest mod judecătorul ar interveni, cu încălcarea principiului libertăţii contractuale, în contractul părţilor. Legea nr.193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul).

Aceasta este şi practica CJUE. Astfel, în Hotărârea Curţii (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C – 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 primită de Curte la 29.12.2010 în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Pe cale de consecinta, data fiind in legatura de cauzalitate directa cu capatul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.5 pct.5.1-5.3-modificat prin art. I pct.I.1-I.3 din actul aditional nr.2/17.09.2010 si prin actul aditional nr.1/26.05.2009 si cu capatul de cerere privind stabilizarea formulei de calcul a dobanzii in raport de clauza contractuala prevazuta la art.1.2 din contractul de credit, incepand cu data de 20.04.2009 si pana la data incheierii raporturilor contractuale, respectiv indicele de referinta Libor la trei luni + marja de 4.1 puncte procentuale pe an, instanta retine ca este neintemeiat si capatul de cerere prin care reclamantii solicita restituirea sumelor incasate cu titlu de diferenta de dobanda incasate ca urmare initial a majorarii marjei bancii din formula de calcul a dobanzii iar ulterior a mentinerii acestei marje majorate in formula de calcul a dobanzii.

Astfel, din moment ce s-a constatat mai sus ca, in contextul in care reclamantii au semnat actul aditional nr.1 (prin care au fost de acord cu majorarea marjei), clauzele de la art.5 pct.5.1-5.3 nu mai pot fi considerate abuzive si ca este normal de asemenea ca in formula de calcul a dobanzii stabilita prin actul aditional nr.2 sa fie mentinuta marja astfel cum a fost majorata prin acordul partilor, este evident ca sumele achitate de reclamanti cu titlu de dobanda majorata, atat in perioada cuprinsa intre data incheierii primului act aditional si data incheierii actului aditional nr.2 cat si dupa data incheierii actului aditional nr.2 si pana in prezent, au fost percepute legal si corect, fiind de asemenea corecta perceperea in acest mod a dobanzii si pentru viitor, respectiv dupa formula indicele libor la trei luni la care adauga marja fixa a bancii, pe toata durata derularii contractului, de 6,1 puncte procentuale.

Sunt considerente pentru care, instanta va respinge in rest actiunea, ca neintemeiata.

In final, in baza art.453 alin.1 NCPC, instanta va obliga parata sa achite reclamantilor suma de 1.000 lei cheltuieli de judecata reprezentand onorariu de expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite in parte actiunea formulata de reclamantii M.E.D., CNP ... şi M.N., CNP ..., ambii domiciliaţi în …., in contradictoriu cu pârâta P.B.R. S.A., cu  sediul în …..

Constata caracterul abuziv si, pe cale de consecinta, nulitatea absoluta a urmatoarelor clauze prevazute in contractul de credit nr.42220000000029702 din data de 30.04.2008: Sectiunea 1-art.1.3 lit. a referitoare la comisionul de acordare, Sectiunea 7-art.7.1. lit.k.

Obliga pârâta sa restituie reclamantilor suma de 262,77 CHF, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reţinută de pârâtă la data acordării creditului, cu titlu de comision de acordare.

Obliga pârâta sa achite reclamantilor suma de 166,22 CHF in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentand dobanda legala calculata pentru perioada 09.05.2008-01.04.2016 asupra debitului in suma de 262,77 CHF, precum si sa plateasca in continuare dobanda legala calculata asupra debitului in suma de 262,77 CHF, in echivalentul în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, până la data restituirii efective a debitului către reclamanti.

Respinge in rest actiunea, ca neintemeiata.

Obliga parata sa achite reclamantilor suma de 1.000 lei cheltuieli de judecata reprezentand onorariu de expert.

Cu apel in termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.

 Pronunţată in şedinţa publica, astazi, 21.06.2016.

Domenii speta

Spete similare