Partaj judiciar – ieşire din indiviziune . Excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare.

Prin încheierea de la 13.02.2014 (f.467-471 vol. II)  în temeiul art. 6736 C.proc.civ., instanţa a admis în principiu cererea principală cu privire la capătul de cerere referitor la ieşirea din indiviziune, a admis în principiu cererea reconvenţională cu privire la capătul de cerere privind ieşirea din indiviziune, a constatat că masa partajabilă este compusă din imobilul situat în B.,  str. LB, nr. 32, sector 1, înscris în cartea funciară nr. 209374, compus din teren în suprafaţă de de 437,82 mp din măsurători şi 440 mp din acte, construcţii C1 cu o suprafaţă construită la sol de 141,60 mp şi C2 cu o suprafaţă construită la sol de 46,90 mp, a constatat că reclamantul-pârât VA, reclamantul-pârât ŞA şi pârâta-reclamantă VAR deţin fiecare câte o cotă de 1/3 din imobil.

Prin încheierea de şedinţă de la 30.04.2014 instanţa a desemnat, pentru efectuarea expertizei în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, expertul IDC, specialist acreditat de către Ministerul Culturii.

La 29.08.2014 expertul DCI a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză tehnică (f. 513-536 vol.II).

Prin încheierea de şedinţă de la 02.10.2014 instanţa a admis excepţia tardivității formulării cererii de recuzare a expertului şi a respins cererea  de recuzare a expertului IDC, ca tardiv formulată.

Prin notele de şedinţă depuse la 06.11.2014 (f.670 vol.II) pârâta-reclamantă a solicitat anularea raportului de expertiză întocmit de expertul IDC şi efectuarea unei noi expertize de către un nou expert.

Prin încheierea de şedinţă de la 06.11.2014 instanţa a admis cererea formulată de pârâta-reclamantă cu privire la anularea raportului de expertiză, a anulat raportul de expertiză efectuat de expertul IDC, a obligat expertul IDC să restituie, în termen de 30 de zile, în contul Biroului Local de Expertize Tehnice Judiciare onorariul încasat, în temeiul art. 22 indice 1 din Legea nr. 2/2000 şi a respins cererea de efectuare a unei contraexpertize, ca rămasă fără obiect.

La termenul de judecată de la 08.01.2015 (f.705 vol.II) instanţa a desemnat, prin tragere la sorţi, pe expertul PBO.

Raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul PBO a fost depus la dosarul cauzei la 25.06.2015 (f.35-99 vol.III), expertul solicitând majorarea onorariului provizoriu de expert.

Părţile au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expertul PBO, astfel că prin încheierea de şedinţă de la 01.10.2015 instanţa a încuviinţat obiecţiunile formulate de părţi.

La data de 07.01.2016 expertul PBO a depus punctul său de vedere exprimat cu privire la obiecţiunile formulate de părţi (f.1-9 vol.IV).

La 18.02.2016 pârâta-reclamantă a depus precizare la cererea reconvenţională, în sensul majorării câtimii obiectului cererii, solicitând obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata sporului de valoare adus imobilului prin reparaţiile efectuate, proporţional cu cota-parte deţinută de fiecare dintre aceştia, respectiv câte 106.294,3 euro fiecare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ. 1864.

Prin precizarea depusă la 18.02.2016 reclamanţii-pârâţi au solicitat cota de 2/3 din valoarea imobilului supus partajului, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă a acestuia.

Prin încheierea de şedinţă de la 18.02.2016 instanţa a admis cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expert PBO şi a majorat onorariul cu suma de 1500 lei. Prin aceeaşi încheiere, instanţa a stabilit taxă de timbru în completare, în sarcina părţilor, după cum urmează: reclamanţii-pârâţi diferenţă de taxă de timbru în cuantum de 58.835,81 lei şi pârâta-reclamantă diferenţă de taxă de timbru în cuantum de 6814,65 lei.

Prin încheierea de la 15.03.2016 instanţa a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de reclamanţii-pârâţi, ca neîntemeiată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin.4 din Legea nr. 47/1992 a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de reclamanţii-pârâţi.

Analizând excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare de către pârâta-reclamantă asupra căreia se va pronunţa cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. 1 C.proc.civ., instanţa reţine următoarele:

Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la data de 01.02.2013, prin intermediul serviciului Registratură, pârâta-reclamantă VAR a solicitat:

-admiterea cererii de ieşire din indiviziune a părţilor cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. Louis Blank nr. 32, arătând că deţine o cotă de 2/3 din imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de către BNP VSP;

-constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de donaţie autentificat sub nr. 434/16.10.1998 de către BNP ER în ceea ce priveşte cota de 1/3 din imobil ce ar fi fost donată de RM  reclamantului-pârât VA, pentru lipsa consimţământului acesteia la întocmirea actului;

-atribuirea imobilului, avându-se în vedere mărimea cotei părţi deţinute, faptul că are domiciliul în acest imobil şi nu deţine un alt imobil pe care să îl folosească drept locuinţă, precum şi reparaţiile necesare efectuate pentru menţinerea imobilului în stare de folosinţă;

-obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata contravalorii reparaţiilor efectuate pentru menţinerea construcţiei în stare de folosinţă şi pentru îndeplinirea obligaţiilor legale ce cad în sarcina proprietarilor de monumente istorice, în cuantum corespunzător cotei de proprietate din imobil ce se va stabili că li se cuvine acestora.

La termenul de judecată din data de 18.02.2016, pârâta-reclamantă VAR a depus o cerere modificatoare a cererii reconvenţionale prin care a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata sporului de valoare adus imobilului prin reparaţiile efectuate (f. 24 vol. IV).

La termenul de judecată din data de 17.03.2016, reclamanţii-pârâţi au invocat excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare de către pârâta-reclamantă având în vedere că aceasta vizează nu doar o majorare a câtimii obiectului cererii, ci o modificare a obiectului cererii reconvenţionale.

Deliberând asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii modificatoare, instanţa constată că cererea depusă în şedinţa publică din data de 18.02.2016 prin care pârâta-reclamantă a solicitat obligarea pârâţilor-reclamanţi la plata sporului de valoare adus imobilului prin reparaţiile efectuate nu reprezintă o cerere precizatoare de mărire a câtimii obiectului cererii, aşa cum în mod eronat a susţinut pârâta-reclamantă, ci o cerere  modificatoare, pentru că prin intermediul ei pârâta-reclamantă urmăreşte să modifice un element esenţial al cererii reconvenţionale: obiectul unui capăt de cerere. În acest sens, instanţa are în vedere că prin cererea reconvenţională pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata contravalorii reparaţiilor efectuate pentru menţinerea construcţiei în stare de folosinţă şi pentru îndeplinirea obligaţiilor legale ce cad în sarcina proprietarilor de monumente istorice.

Cererea modificatoare a fost formulată de pârâta-reclamantă cu mult după prima zi de înfăţişare, astfel încât această cerere nu poate fi primită de instanţă având în vedere invocarea de către reclamanţii-pârâţi a tardivităţii formulării acestei cereri.

Având în vedere dispoziţiile art. 132 C.proc.civ., rezolvarea cererii modificatoare depusă peste termenul prevăzut de lege nu se realizează prin respingerea ei ca tardivă, ci prin constatarea decăderii din dreptul de a modifica cererea (art. 132 raportat la art. 103 alin. 1 C.proc.civ.).

Faţă de toate aceste considerente, având în vedere depăşirea momentului procedural al primei zile de înfăţişare şi poziţia reclamanţilor-pârâţi care au invocat tardivitatea formulării cererii modificatoare, instanţa va admite excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare de către pârâta-reclamantă, constatând că pârâta-reclamantă este decăzută din dreptul de a modifica cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte invocarea de către pârâta-reclamantă a decăderii reclamanţilor-pârâţi din dreptul de a invoca excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare prin intermediul concluziilor scrise depuse după ce instanţa a amânat pronunţarea, instanţa nu va analiza acest aspect care nu a fost invocat de pârâta-reclamantă la termenul de judecată din data de 17.03.2016 când reclamanţii-pârâţi au invocat excepţia tardivităţii.

Deşi pârâta-reclamantă beneficiază de asistenţă juridică din partea unui avocat, acesta din urmă fiind cel care a semnat concluziile scrise, fie nu cunoaşte, fie încalcă în mod voit principii fundamentale ale dreptului.

Dupa închiderea dezbaterilor (art. 150 C. proc. civ.) judecătorii ce alcatuiesc completul de judecata vor delibera in vederea pronunţării hotărârii. Astfel, după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi formulate cereri noi sau invocate excepţii prin intermediul concluziilor scrise, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul contradictorialităţii dezbaterilor, al dreptului  la apărare.

Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, în sensul că în temeiul acestuia, părţile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului. El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars – să fie ascultată şi cealaltă parte, rezumând esenţa întregului proces.

Pentru a interveni decăderea, aceasta trebuia invocată şi apoi pronunţată de instanţă întrucât această sancţiune nu operează de drept. Întrucât norma juridică are caracter de ordine privată, decăderea putea fi invocată numai de partea interesată, în speţă de pârâta-reclamantă, şi numai la termenul când a cunoscut motivul de decădere, respectiv la termenul din data de 17.03.2016.

Analizând materialul probator administrat în cauză în vederea stabilirii situaţiei de fapt, instanţa reţine următoarele:

Prin încheierea de admitere în principiu pronunţată de la data de 13.02.2014 (f. 467-471 vol. II) instanţa a admis în principiu atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională cu privire la capătul de cerere privind ieşirea din indiviziune, constatând compunerea masei partajabile şi cotele-părţi ale reclamanţilor-pârâţi şi pârâtei-reclamante.

Pentru considerentele expuse pe larg în încheierea de la acea dată instanţa a constatat că reclamantul-pârât VA, reclamantul-pârât ŞA şi pârâta-reclamantă VAR deţin câte o cotă de 1/3 din imobil, iar masa partajabilă este compusă din imobilul situat în B., str.  LB,  nr. 32, sectorul 1 înscris în cartea funciară nr. 209374, compus din teren în suprafaţă de 437,82 mp din măsurători şi 440 mp din acte şi construcţie C1 cu o suprafaţă construită la sol de 141,60 mp şi C2 cu o suprafaţă construită la sol de 46,90 mp.

Având în vedere necesitatea expunerii situaţiei de fapt şi în cuprinsul prezentei hotărâri, instanţa va relua în continuare considerentele care au stat la baza pronunţării încheierii de admitere în principiu:

Potrivit certificatului de moştenitor nr. 851/14.09.1977 eliberat de Notariatul de Stat Sector 1 (f. 17), în urma decesului numitei RM au rămas ca moştenitori fiicele acesteia, respectiv RM, RE şi GE, fiecare având câte o cotă de 1/3 din moştenire, masa succesorală fiind constituită din imobilul situat în B., str. L.B., nr. 32, sector 1, compus din construcţie din cărămidă şi terenul aferent în suprafaţă de 440 mp.

Prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. 434/16.10.1998 de BNP ER (f. 34) numitele RE şi RM au donat reclamantului-pârât VA cota de indiviză de 2/3 din imobilul situat în B., str. L.B., nr. 32, sector 1, rezervându-şi dreptul de uzufruct viager asupra bunului imobiliar donat. La acest moment, cealaltă cotă de 1/3 a rămas în proprietatea numitei GE.

La rândul său, reclamantul-pârât VA a donat reclamantului-pârât ŞAV cota de ½ din cota de 2/3, respectiv cota de 1/3 din imobilul situat în B., str. LB,  nr. 32, sector 1 prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. 289/23.02.2006 de BNP CE (f. 35-36).

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de BNP VSP, pârâta-reclamantă VAR a dobândit nuda proprietate a unei cote de 2/3 din construcţia şi terenul situate în str. LB, nr. 32, vânzătoarea GE,  rezervându-şi dreptul de uzufruct viager. În contract s-a menţionat că vânzătoarea GE dobândise cota de 1/3 conform Certificatului de moştenitor nr. 851/14.09.1977 emis de Notariatul de Stat Sector 1 Bucureşti şi cota de 1/3 conform sentinţei civile nr. 1488/27.02.2004 pronunţată de Judecătoria Sector 1 definitivă conform Deciziei civile nr. 1353A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin nerecurare, şi anularea Certificatului de moştenitor nr. 9/18.03.2002 şi prin constatarea valabilităţii testamentului nr. 4235/1999 şi a declaraţiei de acceptare a succesiunii de pe urma surorii RM care, iniţial, la 16.10.1998 a donat împreună cu RE cota de 1/3 lui VA. Prin Actul adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 5279/01.10.2004, contractul de vânzare-cumpărare menţionat a fost modificat în sensul că în tot conţinutul acestuia se va citi cota de 1/3 din imobil în loc de cota de 2/3, fiind radiat paragraful care menţiona modul de dobândire al celei de-a doua cote de 1/3.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 sub număr de dosar 28384/299/2006 reclamantul-pârât VA a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de BNP VSP şi a actului adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 5279/01.10.2004, cererea judecându-se şi în contradictoriu cu pârâta-reclamantă VAR. Prin sentinţa civilă nr. 12087/26.10.2009 (f. 148-152) pronunţată în dosarul nr. 28384/299/2006, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată reţinând că motivul de nulitate fundamentat pe înstrăinarea, prin contractul de vânzare-cumpărare atacat, a unei cote de 1/3 din dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului este neîntemeiat. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a avut în vedere împrejurarea că, deşi în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de BNP P. s-a stipulat că vânzarea are ca obiect nuda proprietate asupra cotei de 2/3 din imobilul situat în B., str. LB,  nr. 32, sector 1, prin actul adiţional încheiat în aceeaşi zi, în faţa aceluiaşi notar public, s-au operat modificări în sensul precizării că s-a transmis nuda proprietate asupra cotei de 1/3 din acest imobil şi că în tot cuprinsul contractului se va citi cota de 1/3 în loc de cota de 2/3 din imobil. Aceste modificări aduse contractului autentic de vânzare-cumpărare au urmărit în mod evident înlăturarea şi îndreptarea unei erori materiale din conţinutul contractului, cu privire la cota-parte din dreptul de proprietate pe care GE a înţeles să o vândă pârâtei VAR,  înlocuindu-se în tot cuprinsul contractului cota de 2/3 cu cea de 1/3, astfel încât dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost afectat.

Susţinerile în sensul că actul adiţional întocmit sub semnătură legalizată nu poate produce efecte juridice întrucât nu respectă principiul simetriei actelor juridice, nu au fost reţinute de instanţă, deoarece s-a considerat că actul adiţional a cărui valabilitate este contestată nu reprezintă un act juridic în temeiul căruia operează un transfer de proprietate şi nici nu modifică în substanţa lor condiţiile transferului care a operat în temeiul contractului autentic, ci constituie o modalitate de concretizare a voinţei părţilor de a remedia eroarea cuprinsă în contract cu privire la cota-parte înstrăinată, dând expresie voinţei reale a părţilor cu privire la această cotă.

De asemenea, în aceeaşi sentinţă, instanţa a mai reţinut că însuşi reclamantul VA s-a prevalat de efectele acestui act adiţional, având în vedere faptul că, potrivit contractului de donaţie autentificat sub nr. 289/23.02.2006 de BNP CE, acesta a înstrăinat cu titlu gratuit o cotă de ½ din cota sa de 2/3 din imobilul în litigiu, la o dată ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a actului adiţional la acesta a căror valabilitate este contestată în prezenta cauză. În consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă nu a avut drept efect înstrăinarea cotei de 1/3 aparţinând reclamantului, din moment ce acesta a fost în măsură să dispună de această cotă şi să rămână înregistrat cu cealaltă cotă-parte de 1/3 din imobil. Argumentul reclamantului potrivit căruia acţiunea formulată urmăreşte reîntoarcerea cotei de 1/3 în patrimoniul său este lipsit de suport faptic, deoarece în realitate contractul de vânzare-cumpărare contestat a produs efecte juridice exclusiv cu privire la cota de 1/3 aparţinând vânzătoarei GE, reclamantul însuşi efectuând acte de dispoziţie asupra cotei sale de 2/3 din imobil la o dată ulterioară acestei vânzări.

Sentinţa civilă nr. 12087/26.10.2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 28384/299/2006 a rămas definitivă prin respingerea apelului (Decizia 59A/02.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 11649/3/2010 – f. 153-158) şi irevocabilă prin nerecurare. Analizând criticile aduse sentinţei de fond, Tribunalul a reţinut, la rândul său, că, deşi actul adiţional nu a fost încheiat în formă autentică, acest lucru nici nu era necesar, raportat la faptul că, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prin acest act s-a procedat doar la îndreptarea unei erori materiale strecurată în actul autentic. În conformitate cu dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 36/1995 „actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate de către notarul public, la cerere sau din oficiu, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor. Acordul părţilor se prezumă dacă, fiind legal citate, nu-şi manifestă opunerea.” Or, în cauza de faţă, actul autentic a fost rectificat sub aspectul unei erori materiale cu acordul tuturor părţilor, fiind respectate dispoziţiile sus-citate. De asemenea, Tribunalul a mai reţinut, că nu era necesară forma autentică, pe de o parte, deoarece era vorba de o simplă rectificare a unei erori materiale şi, pe de altă parte, deoarece acest act nu presupunea înstrăinarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe suplimentare de teren. De altfel, prin îndreptarea erorii materiale au fost protejate tocmai drepturile apelantului-reclamant, nefiind atins dreptul său de coproprietate asupra imobilului în litigiu.

Instanţa reţine că prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate în cauză, pârâta-reclamantă VAR a susţinut că Actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de BNP VSP nu este un act valabil care să producă efecte juridice, cel puţin sub aspectul simetriei actelor juridice, aspect invocat de reclamantul-pârât VA în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 28384/299/2006.

Rezultă că, prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. 28384/299/2006, opozabilă pârâtei-reclamante VAR, care a fost parte în procesul soluţionat prin respectiva hotărâre, s-a tranşat problema validităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de BNP VSP şi a Actului adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 5279/01.10.2004 tocmai sub aspectele puse în discuţie în prezenta cauză.

Ca hotărâre irevocabilă, sentinţa civilă nr. 12087/26.10.2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se bucură de putere de lucru judecat, conform art.377 alin.(2) pct.1 C.proc.civ. cu referire la art.1200 pct.4 şi art.1202 alin.(2) C.civ., aşa încât dezlegarea dată, prin această sentinţă, problemei de drept se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Întrucât puterea de lucru judecat are caracter absolut faţă de părţi, pârâta-reclamantă nu poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte faţă de ea însăşi în litigiul anterior cu privire la eficacitatea Actului adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 5279/01.10.2004, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile susmenţionate.

Pe cale de consecinţă, instanţa va da eficienţă puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 12087/26.10.2009, reţinând că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de BNP VSP la care s-a încheiat, în aceeaşi zi, Actul adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 5279/01.10.2004 pârâta-reclamantă VAR a dobândit o cotă de 1/3 din imobilul în litigiu.

Mai mult decât atât, prin întâmpinarea depusă în dosarul nr. 8155/299/2007 (având ca obiect cererea de intervenţie forţată a Direcţiei pentru Cultură şi Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti formulată de VA disjunsă din dosarul nr. 28384/299/2006 şi ulterior conexată la acelaşi dosar) pârâta-reclamantă VAR, prin avocat, a învederat instanţei că i-a fost înstrăinată „numai cota de 1/3 din imobil şi în niciun caz cota de 2/3”, dreptul de proprietate al reclamantului-pârât VA „nefiind în niciun fel încălcat prin perfectarea acestor acte” (f. 197-198). Susţinerile pârâtei-reclamante, în sensul că acestea sunt simple supoziţii care nu îi pot fi atribuite întrucât poartă semnătura unui avocat, nu vor fi reţinute de instanţă având în vedere că au fost făcute o persoană mandatată de pârâtă să o reprezinte în litigiul respectiv, iar pe tot parcursul judecării acestuia, pârâta nu a revenit asupra afirmaţiilor respective.

De asemenea, analizând ansamblul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv certificatul de moştenitor nr. 851/14.09.1977 eliberat de Notariatul de Stat Sector 1 (f. 17), Contractul de donaţie autentificat sub nr. 434/16.10.1998 de BNP ER (f. 34), sentinţa civilă nr. 1488/27.02.2004 pronunţată de Judecătoria Sector 1 definitivă conform Deciziei civile nr. 1353A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin nerecurare (prin care a fost anulat Certificatul de moştenitor nr. 9/18.03.2002), testamentul nr. 4235/1999 şi declaraţia de acceptare a succesiunii de pe urma surorii RM, instanţa constată că potrivit principiului ce guvernează încheierea contractului de vânzare – cumpărare în sensul că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi asupra bunului înstrăinat, numita GE nu ar fi putut înstrăina în mod valabil o cotă de 2/3 din imobil atât timp cât deţinea numai o contă de 1/3, având în vedere că numita RM donase nuda proprietate a cotei sale de 1/3 reclamantului-pârât VA prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. 434/16.10.1998 de BNP ER (f. 34) încheiat anterior testamentului nr. 4235/1999, astfel încât la data testamentului nuda proprietate a acestei cote nu se mai afla în patrimoniul testatoarei.

Faţă de toate aceste aspecte, împrejurarea că exemplarul din contract prezentat de pârâta-reclamantă nu conţine menţiunea olografă a notarului public în sensul rectificării prin act adiţional şi simplele susţineri ale pârâtei-reclamante în sensul că nu îşi mai aminteşte când a semnat actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare sunt irelevante şi nu pot conduce la o altă soluţie.

În ceea ce priveşte invocarea de către pârâta-reclamantă a principiului error communis facit ius, instanţa apreciază că acest principiu nu este aplicabil în speţă. Astfel, acest principiu, denumit şi principiul validităţii aparenţei în drept, înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească, aplicaţii ale acestui principiu regăsindu-se în materia actelor de stare civilă (întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă), în materia reprezentării (în ceea ce priveşte consecinţele lipsei ori depăşirii împuternicirii de a reprezenta, dacă este vorba de o reprezentare aparentă, actul juridic încheiat de reprezentant cu terţul cocontractant va fi valabil prin aplicarea principiului enunţat), admiţându-se aplicabilitatea acestui principiu şi în cazul în care o persoană a dobândit un imobil de la moştenitorul aparent (dacă sunt îndeplinite condiţiile ca actul juridic să fie cu titlu particular şi oneros, terţul a fost de bună-credinţă şi dovedeşte că a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a celui care i-a transmis imobilul).

Instanţa reţine că, în speţă, nu este aplicabilă regula error communis facit ius, faţă de împrejurarea că nu este pusă în discuţie nulitatea vreunui act juridic. Astfel cum s-a arătat şi anterior, contractul de vânzare-cumpărare de care se prevalează pârâta-reclamantă este valabil, cererea reclamantului-pârât VA prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1259/01.10.2004 de BNP VSP şi a actului adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 5279/01.10.2004 fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 12087/26.10.2009 (f. 148-152) pronunţată în dosarul nr. 28384/299/2006. De asemenea, pârâta-reclamantă nu a solicitat la vreun moment anularea sau constatarea nulităţii absolute a acestui contract, astfel încât principiul invocat nu îşi găseşte aplicabilitate în speţă.

Mai mult decât atât, instanţa apreciază că principiul error communis facit ius ar putea fi invocat în cazul unei erori comune şi invincibile asupra calităţii unei persoane, nu cu privire la obiectul unui contract (când ar putea fi incidente, după caz şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, eroarea viciu de consimţământ sau leziunea).

În ceea ce priveşte înscrierile efectuate la OCPI şi DITL, acestea nu pot fi invocate pentru a susţine dobândirea unei anumite cote din dreptul de proprietate, acestea neechivalând cu un titlu de proprietate.

Aceasta fiind situaţia de fapt, instanţa reţine că potrivit art. 728 Cod civil, nimeni nu poate rămâne în indiviziune, oricare dintre coproprietari putând cere sistarea stării de indiviziune, solicitând partajul oricând, acest drept fiind imprescriptibil sub aspect extinctiv.

Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate în sensul că bunurile stăpânite în comun pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra unui anume bun sau părţi materiale din bun dintre cele ce formau obiectul coproprietăţii.

Pe calea partajului judiciar, instanţa este ţinută a hotărî modalităţile concrete de partajare, adică de a stabili fie atribuirea bunului în proprietatea exclusivă a unuia dintre coproprietari cu obligarea acestuia la plata unei sulte către ceilalţi coproprietari, fie de a forma loturi şi de a le atribui în natură fiecărui coproprietar, fie, în ultimă analiză, de a dispune vânzarea bunului şi de a împărţi echivalentul bănesc între copărtaşi potrivit cotelor fiecăruia dintre ei.

 Potrivit dispoziţiilor art. 736 Cod civil fiecare dintre coerezi poate cere partea sa în natură din mobilele sau imobilele succesiunii. Prin urmare, în principiu, partajul judiciar urmează a se face în natură, fiind inadmisibil ca, fără consimţământul coindivizarilor, să se atribuie unora dintre ei toate bunurile în natură, iar altora numai contravaloarea părţii ce li se cuvine, când este posibil să se dea fiecăruia bunuri în natură. Inegalitatea loturilor se compensează prin plata unor sume de bani, potrivit dispoziţiilor art. 742 Cod civil.

Având în vedere dispoziţiile art. 673 ind. 5 alin. 2 C.proc.civ., principala modalitate de realizare a partajului este partajul în natură prin formarea de loturi şi atribuirea acestora coproprietarilor.

În speţă, având în vedere că masa partajabilă este formată dintr-un imobil compus din construcţie demisol+parter+pod şi teren, instanţa constată că acesta nu este comod partajabil în natură, conform cotelor deţinute de părţi.

De asemenea, instanţa reţine că, la momentul dezbaterilor asupra fondului cauzei, atât reclamanţii-pârâţi, cât şi pârâta-reclamantă au solicitat atribuirea imobilului în întregime către aceasta din urmă. În considerarea celor ce preced, având în vedere şi manifestarea de voinţă a părţilor, în temeiul art. 61414 alin. 1 rap. la art. 67310 cod proc. civ., instanţa va atribui în natură imobilul situat în B., str. LB, nr. 32, sectorul 1 compus din teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert PBO, pârâtei-reclamante VAR.

Pentru a determina întinderea sultei la care reclamanţii-pârâţi sunt îndreptăţiţi, se reţine faptul că, potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert PBO (f. 35-57 vol. III) valoarea de circulaţie a imobilului este de 515.990 euro, astfel că, în conformitate cu art. 67310 C.proc.civ., instanţa va obliga pârâta-reclamantă să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 343.993,2 euro (revenind câte 171.996,6 euro fiecăruia), în echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii, cu titlul de sultă corespunzătoare cotei de 2/3 deţinute de aceştia.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei-reclamante la plata către reclamanţii-pârâţii a contravalorii lipsei de folosinţă asupra cotei din bun care le aparţine reclamanţilor, pe perioada ultimilor trei ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată, precum şi acordarea contravalorii lipsei de folosinţă şi pentru perioada ulterioară introducerii acţiunii, instanţa reţine că este necesar a se verifica dacă reclamanţii-pârâţi au fost lipsiţi de folosinţa imobilului pentru a putea avea un drept la primirea contravalorii lipsei de folosinţă.

Sub acest aspect, instanţa reţine că în cauză s-a făcut dovada împiedicării reclamanţilor-pârâţi de a folosi imobilul asupra căruia părţile erau coproprietari în cote indivize de câte 1/3.

Atât prin răspunsurile părţilor la interogatoriu (răspunsurile pârâtei-reclamante la întrebările nr. 1, 4, 5 din interogatoriul propus de reclamantul-pârât ŞA – f. 334 vol. II, răspunsurile pârâtei-reclamante la întrebările nr. 3, 6, 10, 13 din interogatoriul propus de reclamantul-pârât VA – f. 336-337 vol. II, răspunsurile reclamantului-pârât ŞA la întrebările nr. 5, 6 din interogatoriul propus de pârâta-reclamantă – f. 339 vol. II, răspunsurile reclamantului-pârât VA la întrebările nr. 2, 3, 8 din interogatoriul propus de pârâta-reclamantă – f. 340-341 vol. II), cât şi prin înscrisurile depuse de reclamanţii-pârâţi reprezentând contracte de comodat încheiate de pârâta-reclamantă cu societăţi în care avea calitatea de asociat (f. 56-58, 59-62 vol. I, f. 63-67 vol. I), sesizările făcute de reclamanţii-pârâţi către autorităţi şi instituţii publice precum Primăria Municipiului B., ISC, Ministerul Culturii şi Cultelor, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 în încercarea de a opri executarea lucrărilor demarate de pârâta-reclamantă fără a deţine autorizaţie de construire (f. 29-34 vol. I, f. 381-389 vol. II) s-a făcut dovada că relaţiile dintre reclamanţii-pârâţi şi pârâta-reclamantă nu au fost bune, reclamanţii-pârâţi manifestându-şi intenţia de a folosi imobilul în litigiu, intenţie care le-a fost refuzată de pârâta-reclamantă.

Mai mult, pârâta-reclamantă a exploatat imobilul, acesta devenind sediu social pentru mai multe societăţi comerciale la care aceasta avea calitatea de asociat (f. 56-59, f. 63-67 vol. I), imobilul nefiind în egală măsură la dispoziţia tuturor coproprietarilor, ci doar a pârâtei-reclamante.

Faţă de motivele invocate de reclamanţii-pârâţi în susţinerea acestui capăt de cerere, rezultă că temeiul acestor pretenţii a fost reprezentat de dreptul lor de coproprietate asupra imobilului, reclamanţii-pârâţi invocând exercitarea unei folosinţe exclusive şi abuzive de către pârâta- reclamantă, coproprietar asupra aceluiaşi imobil, în sensul opunerii nejustificate a acesteia la a le permite accesul în imobil şi la exercitarea folosinţei asupra acestui imobil, efectuarea de lucrări de construcţii asupra acestuia fără acordul celorlalţi coproprietari (răspunsul pârâtei-reclamante la întrebarea 5 din interogatoriul propus de reclamantul-pârât ŞA – f. 334 vol. II, răspunsul pârâtei-reclamante la întrebarea nr. 13 din interogatoriul propus de reclamantul VA – f. 337 vol. II) şi încheierea de contracte cu privire la folosinţa acestuia, fără acordul lor.

Într-adevăr, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, întrucât niciunul dintre coproprietari nu stăpâneşte în exclusivitate o parte din bun, este necesar ca exercitarea atributelor proprietăţii să fie colectivă.

În acest sens, în practica şi doctrina de specialitate s-a conturat principiul unanimităţii, regulă dedusă din ideea unităţii materiale a bunului. Potrivit acestui principiu, exercitarea atributului folosinţei în cazul coproprietăţii obişnuite, în situaţia în care nu există un partaj de folosinţă – cum este cazul şi în speţă –, de către toţi coproprietarii presupune existenţa unui acord expres sau tacit între aceştia, esenţial fiind ca utilizarea bunului de către un coproprietar să nu excludă accesul celorlalţi coproprietari la o asemenea utilizare şi să nu ducă la schimbarea destinaţiei bunului sau la transformarea modului obişnuit de utilizare.

Ca urmare, este firesc ca, dacă un coproprietar profită integral şi utilizează bunul în întregime, fără acordul expres sau tacit al celorlalţi coproprietari, o perioadă de timp, să plătească celorlalţi coproprietari echivalentul bănesc al acestei utilizări, corespunzător cotelor-părţi din drept ale acestora, temeiul restituirii fiind răspunderea civilă delictuală, indiferent de buna sau reaua-credinţă a celui care foloseşte efectiv imobilul.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va obliga pârâta-reclamantă să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 80.731 euro (în echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii) cu titlul de contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului pentru perioada 27.07.2008 (3 ani anteriori formulării acţiunii) – data pronunţării prezentei hotărâri, instanţa neputând acorda sume cu acest titlu şi pentru viitor.

Suma de 80.731 euro (71.335 euro + 9396 euro) a fost obţinută pornind de la concluziile raportului de expertiză care a cuantificat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cota de 2/3 pentru perioada 27.07.2008 – 21.05.2015 (f. 39-42 vol. III) la 71.335 euro. Având în vedere că expertul a determinat o contravaloare lunară a lipsei de folosinţă pentru întreg imobilul pentru anul în curs de 1305 euro/lună rezultă că pentru perioada de la 22.05.2015 până la data pronunţării sentinţei, respectiv pentru 10 luni şi 24 zile, contravaloarea lipsei de folosinţă este de 9396 euro [(10 luni *1305 euro* 2/3 (cota)) = 8700 euro + (24 zile * 1305 euro/30 zile * 2/3 = 696 euro).

Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale, instanţa reţine că creditorii au dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a creanţei lor, şi în caz contrar au dreptul la dezdăunare. Aşadar, reclamanţii-pârâţi sunt îndreptăţiţi şi la obţinerea dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlul de contravaloare lipsă de folosinţă calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la achitarea efectivă.

Referitor la capătul de cerere din cererea reconvenţională prin care pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata contravalorii reparaţiilor efectuate, instanţa reţine, în prealabil, că în aplicarea principiului egalităţii copartajanţilor, la efectuarea partajului trebuie luată în considerare valoarea bunului de la data judecăţii, iar nu valoarea existentă în momentul naşterii stării de coproprietate, astfel încât diminuarea valorii sau sporul de valoare să fie suportat, respectiv să profite tuturor.

Efectuarea de către unul dintre copărtaşi a unor lucrări de reparaţii, cu caracter de întreţinere a imobilului sau de sporire a confortului acestuia, ar putea da naştere doar la un drept de creanţă, fără a fi afectate cotele de proprietate ale copărtaşilor.

În aceste condiţii, contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului nu va fi scăzută din valoarea de circulaţie actuală a imobilului partajat, putând reprezenta o cerere separată în pretenţii îndreptată împotriva celorlalţi copărtaşi, astfel cum este cazul şi în speţă, pârâta-reclamantă solicitând obligarea reclamanţilor-pârâţi la plata contravalorii reparaţiilor efectuate prin raportare la cota-parte deţinută de aceştia, cerere apreciată de instanţă ca fiind întemeiată.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză şi răspunsului la obiecţiunile formulate de părţi (f. 1-9 vol. IV), prin lucrările efectuate de pârâta-reclamantă nu s-au produs alterări ale monumentului istoric (f. 44 vol. III), iar lucrările au fost apreciate de expert ca fiind necesare şi utile – atât lucrările de consolidare a structurii de rezistenţă, cât şi lucrările de izolaţii, finisaje şi instalaţii (f. 54-55 vol. III), ele fiind evaluate la un total de 926.300 lei  (f. 54 vol. III), sumă ce cuprinde actualizarea cu rata inflaţiei, astfel încât instanţa va obliga reclamanţii-pârâţi să plătească pârâtei-reclamante suma de 617.533,33 lei reprezentând 2/3 din contravaloarea reparaţiilor efectuate.

Contrar susţinerilor pârâtei-reclamante, instanţa apreciază că în mod corect expertul a procedat la actualizarea valorii reparaţiilor având în vedere indicele preţurilor de consum pentru perioada august 2010 – aprilie 2015, respectiv de la ultima factură de lucrări (factura AG nr. 142/30.07.2010), pârâta-reclamantă neputând pretinde actualizarea întregii sume prin raportare la anul 2006 pentru că, în caz contrar, s-ar îmbogăţi fără just temei prin actualizarea cheltuielilor făcute ulterior anului 2006 cu un indice de inflaţie raportat la anul 2006.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, având în vedere că onorariul de expert a fost suportat atât de reclamanţii-pârâţi, cât şi de pârâta-reclamantă proporţional cu cota-parte deţinută de fiecare, în temeiul art. 276 C.proc.civ., instanţa va compensa aceste cheltuieli de judecată.

Referitor la celelalte cheltuieli efectuate de părţi, având în vedere faptul că prin admiterea cererii de partaj obţin avantaje atât reclamantul-pârât, cât şi pârâta-reclamantă, precum şi faptul că reclamanţii-pârâţi au suportat cheltuielile de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în cuantum de 68.859,96 lei aferentă partajului şi taxa judiciară de timbru în cuantum de 7621,85 lei aferentă capătului de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa constată că reclamanţii-pârâţi au o creanţă împotriva pârâtei-reclamante în cuantum de 30.575,17 lei reprezentând cheltuieli de judecată compusă din 7621,85 lei reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă care a fost apreciat întemeiat de instanţă + o cotă de 1/3 din taxa judiciară de timbru de 68.859,96 lei aferentă partajului.

În ceea ce priveşte capetele de cerere admise din cererea reconvenţională, instanţa va constata că pârâta-reclamantă are o creanţă împotriva reclamanţilor-pârâţi în cuantum de 19.213,83 lei reprezentând cheltuieli de judecată compusă din 8927,5 lei reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial achitat de pârâta-reclamantă pentru a beneficia de asistenţă juridică în cauză + 10.286,33 lei reprezentând taxa judiciară de timbru calculată conform Legii nr. 146/1997 prin raportare la valoarea pretenţiilor admise cu titlul de contravaloare reparaţii (617.533,33 lei).

Aşadar, instanţa va proceda la compensarea cheltuielilor de judecată până la concurenţa celei mai mici sume, astfel încât în temeiul art. 276 C.proc.civ., compensează parţial cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 19.213,83 lei şi, pe cale de consecinţă, obligă pârâta-reclamantă să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 11.361,34 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare