Acţiune în constatare clauze abuzive. Clauza de risc valutar. Înghețarea cursului de schimb al chf la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit. Denominarea în moneda națională a plăților.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt,

Prin contractul de credit nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 (filele 15-21) reclamanta a primit un credit ipotecar pentru suma de 28500 CHF pe o durată de 180 luni.

Conform art. 9.1 Pentru creditul acordat banca percepe comision de acordare de 2% din suma iniţială.

Conform art. 11.1 Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se va efectua de către împrumutat în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul[…].

În drept,

În raport de data încheierii contractului, respectiv 31.09.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la pct. 9.1, 11.1 având în vedere situaţia de fapt menţionată anterior, instanţa reţine că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Mai mult, alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).

Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Referitor la comisionul de acordare, prevăzut la art.9.1 din contract, instanţa reţine că, în fapt comisionul de acordare la care se face referire în convenţia supusa analizei, în cuantumul perceput de 2% din valoarea creditului acordat, nu a putut fi justificat de către pârâtă.

Instanţa reţine că pârâta nu a făcut dovada prin mijloacele de probă administrate, că încheierea contractului nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 s-a făcut prin negocierea clauzelor acestuia, prin întâmpinarea formulată aceasta recunoscut că, în fapt, în contractele de credit sunt impuse clauze preformulate şi nici nu exista vreo obligaţie legală care să oblige banca la negociere ci doar ca respectivele clauze să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şiobligaţiile părţilor, pentru aceste considerente instanţa va reţine că, în cauză, contractul C2204/3900/3652/31.09.2007, este un contract de adeziune.

Instanţa mai constată că pârâta invocă că comisionul de acordare reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de bancă pentru îndeplinirea unor activităţi concrete iar costul documentaţiei de creditare este reglat natural de concurenţa dintre bănci.

Cu privire la aspectul invocat de pârâtă cu privire la faptul că comisionul de acordare constituie un element al preţului contractual astfel că nu poate fi analizat de instanţă conform art. 4 alin.6 din Legea 193/2000, instanţa reţine că, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Astfel instanţa apreciază clauza privitoare la comisionul de acordare ca având un caracter accesoriu, şi nu este de esenţa contractului care presupune împrumutarea unei sume de bani cu o dobândă ce exprimă profitul băncii. Dacă dobânda reprezintă o expresie a preţului şi a obiectului principal al contractului, consumatorul consimţind la un anumit procent cu titlu de dobândă, costurile administrative cum ar fi comisionul de acordare, invocat de profesionişti cu titlu de preţ ar pune în imposibilitate instanţa de a cerceta impunerea unor clauze ce pot masca o dobândă deghizată impusă consumatorului, ori o asemenea interpretare ar fi de natură a înfrânge însuşi scopul şi destinaţia legii.

Interpretarea dată acestui text de lege de către pârâtă este una restrictivă ce face inaplicabil, de plano, întreg actul normativ, întrucât toate costurile contractului sunt apreciate ca fiind preţ al contractului, aspect ce relevă atât concepţia pârâtei cu privire la caracterul contractului ca fiind de adeziune cât şi indisponibilitatea negocierii clauzelor contractuale. Mai mult instanţa apreciază că comisionul de acordare nu reprezintă obiectul principal al contractului care este dat de împrumutarea unei sume de bani contra unui preţ constituit de dobândă ori comsionul de întocmire dosar constituie un preţ al încheierii contractului, deci o clauză cu caracter accesoriu, iar nu obiectul principal al acestuia.

Deşi instanţa constată că contractului de credit, la data încheierii acestuia, nu îi erau aplicabile dispoziţiile OUG 50/2010, din prevederile acestui act normativ,  instanţa reţine că a fost necesară limitarea prin lege a costurilor disproporţionate invocate de bănci cu ocazia acordării creditelor astfel a limitat posibilitatea impunerii de comisioane şi, deşi adevărat că OUG 50/2010 permit perceperea comisionului de analiză dosar, cuantumul acestuia de 570 CHF apare în flagrantă disproporţie faţă de serviciile pe care pârâta le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit, în opinia instanţei nu poate fi justificat de costul imprimării unor înscrisuri şi de operarea unui program informatic prin introducerea unor date în scopul verificării bonităţii clienţilor.

Cu atât mai puţin poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, în condiţiile în care pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision, aceasta rezumându-se a indica anumite operaţiuni pe care le-ar efectua fără a indica care au fost în concret acestea în cazul reclamanţilor şi cum se justifică suma în raport de fiecare dintre aceste operaţii.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit), chiar dacă în acest cost ar fi inclusă şi amortizarea cu mijloacele fixe.

Nu poate fi justificat acest cost prin stabilirea procentuală, că prin analiza bonităţii unui client banca realizează operaţiuni atât de diferite şi care presupun costuri mult mai mari între verificarile condiţiilor de acordare a unui credit de 20000 CHF faţă de 200000 CHF.

Aşadar, instanţa apreciază că pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.

Prin urmare, instanta va constata că 9.1 din contractul de credit nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 referitor la comisionul de acordare constituie o clauză abuzivă.

Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv şi al declarării nulităţii absolute al clauzelei menţionate, urmează să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară cu privire la restituirea prestaţiilor efectuate de reclamanţi în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate, trebuie restituit, în temeiul dispoziţiilor art.992 şi 1092 şi urm. C.civ.1864, care reglementează instituţia plăţii nedatorate.

Instanţa mai constată că, în mod greşit, pârâta invocă faptul că contractul de credit ar fi un contract cu executare succesivă, întrucât un asemenea contract are o executare uno ictu, pârâta a pus la dispoziţie o sumă de bani care a fost trasă de reclamantă.

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp din partea debitorului. Convenţia de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părţi au calitatea de debitor şi, respectiv creditor. În aceste condiţii, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestaţiile ambelor părţi să aibă această trăsătură.

În cauză, prestaţia la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani de către reclamanţi – a fost executată dintr-o dată. În consecinţă, contractul de credit nr. C2204/3900/3652/31.09.2007 nu este un contract cu executare succesivă, ci dintr-o dată .

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenţiei de credit, în cauză este posibilă restituirea prestaţiilor din punct de vedere obiectiv, pârâta putând restitui sumele nedatorate de reclamantă, astfel că raţiunea pentru care a fost instituită excepţia de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară pentru contractele cu executare succesivă, nu îşi are justificare în acest sens.

Instanţa constată întrunirea în cauză a condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul executării unei obligaţii nule: existenţa unei plăţi – sumele achitate de solvens (reclamantă) în temeiul clauzelor abuzive şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca şi când nici nu ar fi existat.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 1092 C.civ.1864, care reglementează instituţia plăţii nedatorate, instanţa constată întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanţi – solvens cu privire la comisionul de acordare, care conform prevederilor contractuale a fost reţinut cu ocazia tragerii creditului, semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate, în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Prin urmare instanţa va obliga pârâta să restituie reclamanţilor suma de 570 CHF în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii .

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, în acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. Drept urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj uşor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. 

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné  Rábai, pct. 61 pentru ca instanţa naţională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative:

- clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile prestate;

- clauza să nu fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

 În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné  Rábai, pct. 42, excepţiei prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.

Tot în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

De asemenea, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:

„ (…) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte”.

Este de notat însă că atât în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (pct. 51), cât şi în hotărârea pronunţată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, Matei şi Matei (pct. 53 şi 72), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual” (pct. 51 din hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esenţial al prestaţiei debitorului şi dacă aceasta a fost redactată în mod clar şi inteligibil. 

Clauza de risc valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligaţia de plată a ratelor.

Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deşi sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.

Articolul 11.1 din contract care instituie obligaţia reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligaţia principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).

Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 11.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanţa nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.

Şi, în măsura în care instanţa ar aprecia că poate analiza aceste clauze, ar reţine următoarele:

Clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speţa de faţă, deprecierea este suportată de reclamantă).

Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamantă la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, reclamanta fiind obligată la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Referitor la aprecierea cursului francului elveţian, instanţa reţine că această creştere a fost determinată de un context internaţional, străin de vreo acţiune sau inacţiune a băncii, clauzele în discuţie nefiind modificate unilateral de către pârâtă.

De asemenea, se impune a fi reţinut şi faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcţie de moneda în care se acordă creditul şi de evoluţia sa pe piaţa financiară.

Astfel, reclamanta nu a fost obligată să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.

Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă şi abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanţă, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situaţie subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toţi clienţii băncii. În plus, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau şi de către bancă.

În speţa de faţă, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menţinându-se aceeaşi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plăţii.

Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadentă a ratei lunare, aceasta este obligată să depună suma datorată în franci elveţieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni şi, conform înţelegerii parţilor, rambursarea se face în aceeaşi monedă.

Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere şi la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor. Ori, reclamanta a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.

Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elveţieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeaşi sumă de bani în aceeaşi valută primită.

Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanţa va reţine că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 şi de art. 1584 Cod civil din 1864.

Astfel, având în vedere că, în speţă, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elveţieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii. Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.

Creditul în litigiu a fost acordat şi tras efectiv în CHF, astfel încât şi rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reţine o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.

Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantei, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.

Chiar dacă reclamanta (susţine că) nu avea cum să prevadă ca şi un consumator mediu o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.

O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanta solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru  aceasta fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.

Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură incluisv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 180 de luni.

Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Ori, contractul de credit încheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art 11.1., dar şi obligaţia acesteia de a pune deîndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (180 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziţia reclamantei şi intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (180 de luni), instanţa apreciază că dispoziţiile art.11.1 inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.

Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea  (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.

Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 180 de luni.

De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.

Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamantă, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.

În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantei de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.

În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.

Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 şi nr.20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Legislaţia internă este în concordanţă cu angajamentele asumate de România faţă de partenerii externi, țările membre UE, faţă de care s-a angajat să liberalizeze circulaţia capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulaţii a capitalurilor.

De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.

Argumentul invocat de reclamantă în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă a acesteia în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.

Drept urmare, constatând că pretenţiile reclamantei nu sunt întemeiate, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată. 

În baza art. 451 şi 453 alin.2 C.proc.civ, instanţa constată că pârâta a pierdut, în parte procesul, însă faţă de nedepunerea dovezilor la dosarul cauzei cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată, instanţa va respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare