Acțiunea în regres a asigurătorului casco împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului. Începerea curgerii termenului de prescripție extinctivă

Dreptul la acțiune al asigurătorului a început să curgă de la data efectuării plății către asiguratul său, când a avut certitudinea atât a persoanei responsabile, cât și a pagubei produse în patrimoniul său, în sensul art. 8 din Decretul 167/1958, nu de la data la care asiguratul a cunoscut paguba și persoana responsabilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța în data de 25.03.2014, sub nr.  … reclamanta S.C. G S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.A., obligarea acesteia la plata:

-sumei de 7.116,14 lei reprezentând contravaloarea despăgubirii plătite de reclamantă, în calitate de asigurător, numitei B.V., în calitate de asigurat;

-dobânzii legale calculate de la data de 10.06.2011 şi până la data plăţii efective a debitului;

-cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că:

(1) la data de 28.01.2011, autoturismul cu numărul de înmatriculare …, aflat în proprietatea numitei B. V., asigurat CASCO al reclamantei, a fost avariat din vina pârâtei care s-a angajat în traversare prin loc nepermis şi fără să se asigure.

(2) reclamanta a despăgubit proprietarul autoturismului avariat cu suma de 7.116,14 lei, sumă care a fost achitată unităţii service reparatoare la data de 27.04.2011.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1025-1032 noul Cod de procedură civilă privind cererile de valoare redusă, raportate la art. 998 - 999 C.civ. din 1864 şi la art.22 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma în vigoare la data producerii evenimentului rutier).

Pârâta a formulat răspuns la cererea de chemare în judecată, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele argumente:

(1) reclamanta reţine culpa pârâtei doar bazându-se pe faptul că pârâta nu a formulat plângere penală împotriva conducătorului auto implicat în evenimentul rutier;

(2) culpa pârâtei nu este dovedită.

Instanţa a respins excepţia invocată de pârâtă pentru argumentele expuse în încheierea de şedinţă aferentă termenului de judecată din data de 15.09.2014, reținând următoarele:

Prin cererea formulată de reclamantă se urmărește realizarea unui drept de creanţă, drept patrimonial, care, potrivit art.1 alin.1 raportat la art.3 din Decretul nr.167/1958, este supus termenului general de prescripţie de 3 ani.

Faţă de temeiul de drept al acţiunii, instanţa de fond a reţinut şi dispoziţiile art.8 din acelaşi act normativ, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. În doctrină, textul legal precitat a fost interpretat în sensul că această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în ipoteza acţiunii în răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea – moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă, propus fie de către reclamant, fie de către pârâtul care pretinde că a operat prescripţia extinctivă; iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente, moment care urmează a fi determinat de instanţă.

În speţă, instanţa a apreciat că începutul prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea şi că acesta coincide cu data la care reclamanta a efectuat plata către asiguratul său. Sub acest aspect, dreptul societăţii reclamante de a recupera despăgubirea se naşte de la data plăţii şi nu de la data producerii accidentului.

Având în vedere acest aspect, prima instanţă a reţinut că pârâta a calculat în mod eronat termenul de prescripţie începând cu data producerii evenimentului rutier. În plus, faţă de temeiul de drept al acţiunii, art.998 – 999 Cod civil din 1864, deci o răspundere civilă delictuală, nu poate fi reţinut termenul special de prescripţie de doi ani prevăzut de art.2519 Cod civil în vigoare.

Judecătoria a apreciat că, de vreme ce la data de 27.04.2011 (data executării plăţii prin ordin de plată – fila nr.9, din dosar) reclamanta a plătit către unitatea service S.C. A. SRL, în contul asiguratului păgubit B. V., contravaloarea pieselor avariate şi a manoperei, urmează cu certitudine că, cel târziu la data executării plăţii, reclamanta a cunoscut cuantumul pagubei.

Cât priveşte persoana care era presupus răspunzătoare de producerea acesteia, instanţa reţine că, la data de 28.01.2011, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa comunica reclamantei, prin adresa înregistrată sub nr…., în referire la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului rutier, că numita P. A. s-a angajat în traversarea străzii prin loc nepermis şi fără să se asigure, din partea stângă a conducătorului auto. 

În măsura în care reclamanta a cunoscut existenţa pagubei şi pe cel care răspunde patrimonial cel mai târziu la data de 27.04.2011, urmează că termenul general de prescripţie s-a împlinit la 27.04.2014. Cum prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 25.03.2014, rezultă că dreptul material la acţiune al reclamantei nu s-a prescris.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. …/22.10.2014 instanța a admis cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţii cu valoare redusă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7.116,14 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirii plătite de reclamantă, în calitate de asigurător, numitei B. V., în calitate de asigurat, precum și la plata dobânzii legale aplicată sumei de 7.116,14 lei – dobândă care va fi calculată de la data de 07.12.2011 (data primirii de către pârâtă a convocării la conciliere directă) şi până la data achitării efective a sumei menţionate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând modificarea în tot a sentinței și a încheierii din data de 15.09.2014 prin care a fost respinsă excepția prescripției extinctive, iar în consecință respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

În motivare apelanta a susținut că data de la care curge termenul de prescripție este data când asiguratul, nu asigurătorul subrogat, a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, aceasta fiind data producerii accidentului; în caz contrar, prin subrogare se extinde artificial un termen de prescripție instituit de lege în favoarea pârâtului.

Alternativ, s-a prezentat și opinia potrivit căreia termenul de prescripție curge de la data întocmirii procesului-verbal de constatare a pagubelor încheiat de reprezentanții reclamantei în dosarul de daună.

Prin întâmpinarea formulată de intimata G. SA s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat, dreptul la acțiune fiind născut la data plății către asiguratul CASCO, respectiv la 27.04.2011. La data producerii accidentului dreptul la regres nu era cert; dosarul de cercetare penală s-a soluționat  prin rezoluția din 17.03.2011, comunicată intimatei la 10.10.2011, dată când asigurătorul a cunoscut persoana responsabilă.

Analizând apelul  prin prisma dispozițiilor art. 476 Cod procedură civilă, instanţa îl va respinge  ca nefondat.

Din actele dosarului rezultă că prima instanţă a soluţionat cauza cu aplicarea judicioasă a prevederilor legale incidente la situația de fapt reținută corect. Soluția respingerii ca neîntemeiată a excepției prescripției extinctive este însușită și de instanța de apel, întrucât dreptul la acțiune al asigurătorului a început să curgă de la data efectuării plății către asiguratul său, când a avut certitudinea atât a persoanei responsabile, cât și a pagubei produse în patrimoniul său, în sensul art. 8 din Decretul 167/1958. Nu se poate reține argumentul apelantei în sensul extinderii artificiale a termenului de prescripție, de vreme ce plata a fost efectuat la trei luni de la data producerii accidentului, în termen scurt, fără a se putea reține vreun abuz al asigurătorului în acest sens.

Pe fond acțiunea a fost soluționată judicios, fiind reținute a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale raportat la materialul probator administrat, care se coroborează și cu raportul de expertiză judiciară tehnică auto efectuat în apel.

Faţă de considerentele expuse, se va constata incidenţa art. 480 alin. 1 în referire la art. 476 alin. 1 și 2 Cod Procedură Civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului formulat.

Domenii speta

Spete similare