Pretenţii - daune morale.

Potrivit criteriului impus de dispoziţiile art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, precum şi în funcţie de caracterul şi efectele pe care le produc diferitele excepţii în cadrul procesului civil, instanţa urmează a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. S.R.L., având în vedere caracterul acesteia de excepţie de fond, peremptorie şi absolută.

Pe baza poliţei de asigurare aflate la fila 27 din dosar, instanţa constată că la momentul producerii accidentului invocat de către reclamantă, 10.04.2014, autoturismul cu nr. de înmatriculare - beneficia de o poliţă de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, încheiată cu pârâta S.C. - S.A., poliţă valabilă în perioada 31.07.2013-30.07.2014.

Conform art. 54 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 49 pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Totodată, instanţa reţine şi dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.

 Pe cale de consecinţă, pentru recuperarea prejudiciului produs prin accident, persoana păgubită se poate îndrepta doar împotriva asigurătorului, în limitele obligaţiei acestuia, nu şi împotriva persoanei care a produs accidentul sau a asiguratului, proprietar al autoturismului.

Interpretând art. 54 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, instanţa reţine că legiuitorul nu a acordat persoanei păgubite un drept de opţiune între a acţiona în judecată persoana care a cauzat accidentul sau asiguratul şi a acţiona în judecată asigurătorul, ci a stabilit că, într-un litigiu având ca obiect despăgubirile cauzate prin accidente produse cu autovehicule pentru care există asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabilă, calitate procesuală pasivă poate avea doar asigurătorul.

Raţiunea dispoziţiilor legale în materie vizează atât protejarea persoanei păgubite prin producerea accidentului (care, îşi poate recupera mai uşor prejudiciul în cazul urmăririi asigurătorului), cât şi a asiguratului (care a încheiat un contract de asigurare, achitând primele de asigurare aferente tocmai pentru ca, în cazul producerii riscului asigurat asigurătorul să achite terţului păgubit despăgubirea), precum şi a persoanei care a cauzat accidentul, persoană care, deşi nu avea calitatea de asigurat, beneficiază de efectele asigurării, conducând autovehiculul asigurat, conform dispoziţiilor art. 51 alin. 1 din Legea nr. 136/1995.

În acelaşi sens, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii asigurătorului se analizează de către instanţă, în cadrul unui proces derulat în contradictoriu cu asigurătorul, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Faţă de dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 şi de considerentele expuse anterior, instanţa apreciază întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. - S.R.L., urmând a o admite şi a respinge cererea formulată de către reclamantă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa reţine că, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite, în principiu, patru condiţii, care se extrag din cuprinsul art. 1357 alin. 1 C. civ.: 1. să existe o faptă ilicită; 2. să existe un prejudiciu; 3. să existe o legătură de cauzalitate între fapta şi prejudiciu şi 4. să existe vinovăţie.

În prezenta cauză, însă, reclamanta nu a chemat în judecată pe cel vinovat de săvârşirea accidentului rutier, ci pe asiguratorul acestuia, care răspunde pentru făptuitor în temeiul art.  49 din Legea nr. 136/1995. Din cuprinsul articolului acestuia decurge însă că asiguratorul răspunde numai pentru prejudiciile de care este răspunzător asiguratul. De aici rezulta ca instanţa trebuie să verifice dacă intervenientul forţat este răspunzător şi care este limita în care acesta trebuie să despăgubească pe reclamant (nefiind vorba despre o răspundere obiectivă a asiguratorului, inclusiv vinovăţia trebuie verificată).

Or, faptul că intervenientul a săvârşit o faptă ilicită s-a reţinut deja, acesta neîndeplinindu-şi obligaţia de acordare a priorităţii de trecere reclamantei. Cu siguranţă fapta a fost săvârşită cu vinovăţie, câtă vreme răspunderea delictuală se reţine chiar pentru cea mai uşoară culpă (art. 1357 alin. 2 C. civ.), iar intervenientul şi-a nesocotit obligaţia de acordare a priorităţii, deşi trebuia cel puţin să prevadă că daca acţionează astfel este posibil să se producă un accident (art. 16 alin. 3 teza I în partea sa finală defineşte astfel culpa fără prevedere).

În legătură însă cu prejudiciul, instanţa trebuie să facă o analiză defalcată, în raport de tipul daunelor solicitate.

Astfel, în ceea ce priveşte daunele materiale, s-a susţinut efectuarea unor cheltuieli de 1.000 lei cu serviciile medicale de care a beneficiat reclamanta. Instanţa reţine însă că aceste cheltuieli nu au fost dovedite, deşi reclamanta avea această sarcina (art. 249 C. proc. civ.). Este adevărat că în cauză este vorba despre o răspundere delictuală şi, ca atare, reclamanta se poate folosi de oricare mijloc de probă, inclusiv martori (art. 309 alin. 1 C. proc. civ.). Dar, în ceea ce-l priveşte pe martorul -, acesta a declarat că nu cunoaşte dacă reclamanta a efectuat cheltuieli pentru achiziţionarea de medicamente sau alte servicii medicale. În consecinţă, valoarea probatorie a acestei mărturii este nulă sub acest aspect şi nu face dovada existenţei unui prejudiciu, cu atât mai puţin a caracterului cert (condiţia certitudinii prejudiciului nu este prevăzută expres de Codul civil, dar aceasta este logică, dat fiind că instanţa nu poate condamna decât la o obligaţie clară, precisă).

Instanţa trebuie însă să arate şi că sarcina probei care incumbă sub acest aspect reclamantei nu este una imposibilă, câtă vreme serviciile medicale sunt fie gratuite, fie cu plată. In ipoteza în care serviciile medicale nu sunt gratuite, atunci ele sunt fiscalizate, iar reclamanta a avut posibilitatea de a obţine bonuri sau facturi fiscale cu care să facă proba sa. Pe de altă parte, în măsura în care este vorba despre sume de bani achitate în afara regulilor prevăzute de lege, atunci în cauza este aplicabil art. 1371 alin. 1 C. civ. (într-o interpretare mai largă, dar care ţine cont că însăşi reclamanta se află în culpă).

În consecinţă, cât priveşte daunele materiale în cuantum de 1.000 lei (cheltuieli medicale), se observă că fie nu se face dovada prejudiciului, fie, cel puţin, nu se face dovada certitudinii sale, astfel că această condiţie de tragere la răspundere civila nu este îndeplinită, iar cererea apare ca nefondata sub acest aspect.

Cât priveşte prejudiciul material în valoare de 1.500 lei, constând în diferenţa dintre veniturile obţinute anterior accidentului şi cele obţinute ulterior, se observa din cuprinsul contractului individual de muncă depus la dosar la f. 37-40 că salariul lunar al reclamantei se ridica la suma de 1.071 lei brut. Totodată, din fluturaşul de salariu aferent lunii aprilie 2014, depus la f. 47 din prezentul dosar, rezultă că reclamanta a beneficiat de 9 zile de concediu medical.

Aceste acte nu sunt însă suficiente pentru a face dovada unui prejudiciu de 1.500 lei. Pe de o parte, din actele depuse la dosar nu rezultă diferenţa efectivă de salarizare (dovadă care se putea face în condiţii accesibile prin adeverinţa emisă de angajator). Pe de altă parte, nu se poate susţine că ar fi suficient să se facă un calcul aritmetic de către instanţă pentru a stabili, în funcţie de regulile de drept aplicabile, care este suma pe care ar fi trebuit să o primească, atâta vreme cât salariul efectiv (net) încasat de reclamantă în luna aprilie 2014 este de 1.084 lei, adică mai mult decât s-a prevăzut prin contractul de muncă încheiat (1.071 lei, cuantum brut), iar instanţa nu poate acorda decât ceea ce s-a pierdut efectiv (art. 1385 alin. 3 C. civ).

În consecinţă şi sub acest capăt cererea este neîntemeietă, câtă vreme nu există o dovadă cu privire la prejudiciul suferit de reclamantă şi evaluat la 1.500 lei.

În ceea ce priveşte suma pretinsă cu titlul de daune morale, instanţa reţine că trebuie îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Totodată, la aprecierea cuantumului despăgubirilor morale este necesar să fie avute în vedere anumite criterii cum printre care se numără: criteriul echităţii, care presupune existenţa unei corespondenţe între prejudiciul încercat şi dimensiunea despăgubirii; criterii referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv; criterii referitoare la importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate.

Toate aceste criterii trebuie sa conducă la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă şi reală despăgubire a părţii civile, cu efect de satisfacţie şi să nu reprezinte o sancţiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite părţilor civile.

Instanţa reţine că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate pecuniar. În schimb, se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Astfel, consecinţele negative suferite de către reclamantă cauzate de accidentul de circulaţie din data de 10.04.2014 sunt de netăgăduit, fiind totodată notorie suferinţa provocată de un eveniment rutier.

În ceea ce priveşte prejudiciul corporal, acesta există fără îndoială. Cuantificarea sa este însă delicată, iar judecătorul trebuie să aprecieze în funcţie de toate datele care-i sunt cunoscute. Se observă din probele administrate că reclamanta a suferit un traumatism cranio-cerebral minor grad 0, cu plagă contuză la nivelul scalpului, hematom epicranian parietal şi contuzii la genunchiul stâng şi la gamba dreaptă (f. 132-133).

Cât priveşte prejudiciul estetic, instanţa reţine că reclamanta are patru copii, iar familia a fost alături de ea în aceste momente. Instanţa reţine că reclamanta a suferit leziuni la nivelul genunchiului şi a gambei drepte (contuzii), zona fiind una puţin expusă, inclusiv în perioada imediat următoare producerii accidentului care a avut loc în luna aprilie. Cu privire la leziunile de la nivelul capului, acestea au fost, de asemenea, minime, respectiv plagă contuză şi hematom în curs de resorbţie, fiind localizate pe partea stângă a capului.

Nu mai puţin însă, instanţa trebuie să ţină cont de efectul psihologic pe care-l produce o asemenea urmare, chiar şi atunci când ea nu este uşor vizibilă persoanelor străine. Aceasta deoarece chiar atunci când există înţelegere din partea celor din jur psihologia umană este în general imună la aceste aspecte şi ţine cont numai de ceea ce în mod inconştient considerăm a fi normal sau demn de urmat.

Pentru aceasta instanţa apreciază că, din acest punct de vedere, prejudiciul estetic a fost dovedit

Cât priveşte restul prejudiciului corporal, date fiind zilele de îngrijiri medicale precum şi declaraţia martorului, din care rezultă că starea fizica a reclamantei a fost una inferioară celei anterioare accidentului, instanţa apreciază că, şi sub acest aspect, prejudiciul a fost dovedit şi trebuie reparat.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta este în principiu unul nepatrimonial (cf. art. 252 si urm. C. civ.). Cu toate acestea, posibilitatea cuantificării sale în bani este permisă implicit prin disp. art. 1391 alin. 3 C. civ. şi explicit prin disp. art. 253 alin. 4 din acelaşi cod.

Pentru a stabili întinderea prejudiciului instanţa trebuie să pornească de la situaţia descrisă de martorul audiat, mai ales de la faptul că acesta a arătat că reclamanta a avut o stare psihică proastă, caracterizată de supărare, ca urmare a suferinţelor cauzate prin accident.

Acestea sunt împrejurările care determină instanţa să aprecieze existenţa unui prejudiciu care poate fi evaluat la suma totală de 20.000 lei. Instanţa ţine cont aici de faptul că în ceea ce priveşte starea de supărare descrisă de martor, aceasta nu poate fi una deosebită, câtă vreme reclamanta nu a fost determinată să ia masuri pentru atenuarea acesteia (spre ex. consultarea unui psiholog), astfel încât această stare nu este de natură a justifica acordarea unor despăgubiri în cuantum superior.

În ceea ce priveşte ultima condiţie a răspunderii civile extracontractuale pe care instanţa o are a aprecia, respectiv legătura de cauzalitate, aceasta trebuie verificată numai în raport de prejudiciul corporal şi cel moral. Or, în privinţa primului, acesta rezulta din actele medicale de la dosar, iar în privinţa ultimului funcţionează o prezumţie naturală, dedusă chiar din materialitatea faptei.

Urmează, astfel, observând că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru suma de 20.000 lei, să fie obligată pârâta la plata acestei sume către reclamantă.

Totodată va fi obligatt pârâta ş la plata dobânzii legale, începând cu data rămânerii definitive a prezentei (dată la care creanţa devine certă) şi până la momentul stingerii integrale a debitului.

Domenii speta

Spete similare